Criticul şi istoricul literar Dan C. Mihăilescu ne propune la Humanitas cărţile de căpătâi ale unor personalităţi. Ana Blandiana, Lucian Boia, Mircea Cărtărescu, Ştefan Câlţia, Livius Ciocârlie, Andrei Cornea, Neagu Djuvara, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Mihai Măniuţiu, Dan C. Mihăilescu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Irina Petrescu, Andrei Pleşu, Victor Rebengiuc, Alex Ştefănescu, Valeriu Stoica, Ion Vianu... toate aceste personalităţi îndeamnă tânăra generaţie să vadă care sunt „Cărţile care i-au făcut oameni”.

Jurnalul Naţional: Cât timp a trecut din momentul în care v-a venit ideea volumului („volumaşului”, aşa cum îi spuneţi cu paternă dragoste) până la punerea în practică? A fost genul de idee care v-a obsedat o perioada îndelungată sau reacţia a fost explozivă şi instantanee?

Dan C. Mihăilescu: Trei luni. Numai trei luni au trecut între ziua lansării cărţii şi seara în care am copt ideea împreună cu Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Ne-am dat seama fiecare cât de mult am fost (în mod plăcut) hărţuiţi de cititori de toate vârstele, bunici, părinţi sau copii, care doreau topuri de cărţi, liste de titluri esenţiale. Am dorit să punem în librării această carte anume în preajma Crăciunului, publicul ţintă fiind, evident, elevii şi studenţii, oameni între 10 şi 25 de ani.

JN: Ce carte a copilăriei recitiţi totdeauna cu placere?

DCM: Nu pot să spun că, îmbătrânind, am recitit vreodată cu aceeaşi fervoare basmele lui Andersen, Ispirescu ori Mănuşa lui Aleksei Tolstoi. Nici Dumas, Jules Verne, Karl May, Mark Twain, La Medeleni sau Cireşarii. În schimb, adeseori mi s-a schimbat mult perspectiva faţă de un autor. În primul rând, Ion Creangă, despre care bine s-a spus că într-un fel e prizat la zece, şi cu totul altfel după 30 de ani. Dar mai ales din romanele istorice, gen Regina Margot, Călăreţul fără cap sau Ivanhoe, extragi ceva în adolescenţă şi altceva la maturitate, după ce ai trecut prin manualele de istorie. Aventura şi picanteriile cedează cu timpul în faţa reflexivităţii şi a detaliilor istorice.

JN: Vreau de la dvs. o poveste. Povestea unei dragoste la prima vedere dintre dvs. şi o carte.

DCM: Eu am început să citesc de pe la 4, 5 ani, când bunicu-meu mă presa (educativ) să-i citesc seara Informaţia Bucureştiului, în schimbul poveştilor pe care mi le spunea el după aceea: Neghiniţă, Degeţica, Prâslea ş.a. Apoi, maică-mea mi-a dăruit cel mai frumos cotlon, colţul magic al vieţii mele: vitrina şifonierului, din care a scos paharele şi bibelourile, lăsându-mă să-mi fac prima bibliotecă din viaţă, inaugurată cu colecţia „Traista cu poveşti”. Aveam să-mi dau mult mai târziu seama că ritualul etichetării şi ordonării acelor cărţulii ieftine şi rufoase era, şi pentru mine, un prim simptom al faptului că actul lecturii este un simulacru de act erotic. Povestea pe care o doriţi leagă, aşadar, câteva gesturi într-o succesiune de deschideri fermecate. Mai întâi deschideam încetişor uşiţa sobei, uitându-mă îndelung la dansul flăcărilor şi extincţia lemnelor în jar, lăsându-mi obrazul înfierbântat şi înroşit până la durere. Aşa halucinat, ca după o doză narcotică, deschideam vitrina „bibliotecii” şi întindeam, în transă, mâna după o carte. Alegerea era pur şi simplu excitantă. În fine, pătrunzând între braţele deschise ale cărţii, treceam Dincolo. intram în tărâmul magic, în pădurea fermecată, în stăpânirea zânelor, căpcăunilor, eroilor şi zgripţuroaicelor. Această întreită deschidere – către foc, în peştera lecturii şi în braţele poveştii – cred că rezumă perfect extazul cu care am citit şi citesc zilnic de peste o jumătate de veac.

JN: M-am regăsit şi eu alături de cele 8 nume (din 19, precum spuneţi) care au enumerat „Insula misterioasă” pe lista bibliografică obligatorie. Mărturisesc acum că volumul reprezintă pentru mine şi un record personal de... hai să zicem „accesari” (37), dacă vorbim în termeni de internet. Aşadar, care este opera pe care aţi parcurs-o de cele mai multe ori?

DCM: Cugetările lui Pascal, Eseurile lui Montaigne şi toate cărţile lui Cioran. Cel puţin în ultimii ani, nu cred că trec câteva luni fără să deschid la întâmplare Caietele lui Cioran, aşa cum, la 18-20 de ani deschideam Biblia, necăutând nimic anume, dar găsind, invariabil, exact ceea ce, de fapt, căutam.

JN: V-ar tenta un exerciţiu de arhivistică şi să scoateţi la lumină cărţile care i-au făcut oameni pe oamenii pe care acum ni-i propuneţi drept exemple? Cioran, Marin Preda, Eminescu – ca să dam câteva exemple autohtone...

DCM: Daaaa! Chiar, ce idee frumoasă: să inventariezi lecturile care i-au construit pe alţii, să le compari, să vezi cum circulă, de pildă, Schopenhauer de la Maiorescu la Eminescu şi apoi la Cioran, să vezi ce i-a matriţat pe Rebreanu şi Slavici, faţă de Sadoveanu şi Mateiu Caragiale... Fără îndoială că ar fi un exerciţiu excitant.

JN: În Occident există o lucrare de dimensiuni enciclopedice (măcar din punctul de vedere al numărului de pagini) – „1001 cărţi de citit într-o viaţă”. Volumul primeşte, anual, un „update”. Cât de serios cochetaţi acum cu ideea de a serializa demersul şi a face o continuare la cartea dvs.?

DCM: Regret că Gabriel Liiceanu nu agreează reluarea poveştii. Zice că o ciorbă reîncălzită nu mai are gustul iniţial. Nu putem nega că are ceva dreptate. Eu plănuiam pentru sfârşitul lui 2011 o reeditare cu 50 de autori în loc de 19. Nu contează. Ce importă e că, tot acum, a apărut o carte asemănătoare, coordonată de Liviu Papadima, deci ideea pluteşte în l'air du temps. Nu se ştie cine, cum, când şi cu cine o va relua întru testarea temperaturii literare.

JN: Literatura migrează din paginile de celuloză către digital: e-book etc. Când am deschis pentru prima dată „Cărţile care ne-au făcut oameni”, am simţit nevoia unei prime lecturi pe diagonală a unui Ctrl+F: „ia sa vedem, exista «Cei trei muschetari»„? V-aţi gândit să mergeţi cu ea dincolo de paginile tiparite şi să o scoateţi, bunăoară, pe un audiobook?

DCM: Altceva aş dori să (vă) propun ca temă de gândire. După ce i-am oferit lui Florin Busuioc cartea despre care vorbim acum, Busu a avut o idee minunată: un serial tv de (măcar) zece minute săptămânal, în care cineva să rezume marile cărţi ale omenirii. Să stoarcă, să zicem, „Război şi pace” ca pe o lămâie şi să aleagă o scenă esenţială, pe care s-o joace câţiva actori, fermecaţi de un regizor cu har. Ia să ne gândim cu toţii oleacă la chestia asta! Până la audio-book merge şi un.... video-book, nu-i aşa?

"Un om-punte între scriitorime, edituri, librãrii si cititori"

Dan C. Mihailescu, Revista VIP, noiembrie 2010

VIP: Care este motto-ul după care vă ghidaţi în viaţă?

DCM: Două cuvinte ale lui Hristos : „Fiţi buni”. Cu minunatul adaos : „ajunge zilei răutatea ei !”

VIP: Când v-aţi descoperit pasiunea pentru literatură?

DCM: La cinci ani citeam cărţuliile din colecţia „Traista cu poveşti” şi-mi încropeam o bibliotecă în vitrina şifonierului, semnându-mă tacticos pe eticheta lipită pe fiecare. Dezlănţuirea, însă, a fost între 12 şi 16 ani, când citeam la metru şi câte-o jumătate de zi. Din cauza asta nu ştiu să patinez, nu fac nici un sport, iar primul gard l-am sărit abia în armată.

VIP: Care au fost primele scrieri ale dvs.?

DCM: Un articol despre găştile de pe Şoseaua Giurgiului, scris la 11 ani, tipărit (şi premiat) în Scânteia tineretului. După ucenicia în revistele liceale şi universitare, am debutat „oficial” în 1975 în România literară”, iar editorial în 1982, cu volumul Perspective eminesciene.

VIP: Ce autori v-au marcat în chip aparte şi de ce?

DCM: Eminescu şi Caragiale, fiindcă sunt faţa şi reversul monedei naţionale. Shakespeare şi Dostoievski, care mi-au turnat Lumea în suflet, cu iadul şi raiurile ei, la 18 – 20 de ani. Baudelaire, Rimbaud şi Dylan Thomas, care m-au vindecat de acnee, ca să zic aşa. Şi Ioan Alexandru, prin care am ajuns la Ideea românească, adică la însuşi rostul fiinţei mele literare.

VIP: Cum este omul Dan C. Mihăilescu, cel din spatele rafturilor de cărţi şi al micului ecran? 

DCM: Paradoxal. O sumă de contrarii. Un hedonist fascinat de asceză. Histrionic şi accesibil, însă pe fond mizantrop şi retractil. Un plezirist capricios, dar şi arhidisciplinat. Un risipitor în toate cele, dar pe care pulverizările îl regenerează. Un vitalist optimist, dar ciclotimic, cu dese pase de exasperare, scepticism, cinism şi dezabuzare. Un biblioman ahtiat de natură. Histrion, bufon, cantitativist, extravertit şi logoreic, însă dublat irepresibil de reverii metafizice şi imperative morale.

VIP: Cum decurge o zi obişnuită din viaţa dvs.?

DCM: Şase, şapte ore de citit. O carte pe birou (pentru sublinieri), un roman pe canapea şi un volum de eseuri pe fotoliu. O fugă de un ceas, două, prin parc şi la cumpărături. Şi cam două ore de televizor, seara, la ştiri şi filme documentare istorico-geografice. Sfântă monotonie întreruptă, ce-i drept, cu mare plăcere de mersul la teatru şi plăcerea sindrofiilor cu prietenii.

VIP: Încă din anul 2000 realizaţi la Pro Tv emisiunea „Omul care aduce cartea”. Mai bine de zece ani pentru o emisiune de cultură ! Care este secretul acestei longevităţi?

DCM: Îngăduinţa lui Adrian Sîrbu. Pur şi simplu. El (şi cu Stelian Ţurlea) îmi „ţin spatele” de la început, cînd ştiu precis că (pe bună dreptate) am scandalizat destulă lume cu apariţia mea în chip flagrant nedotată pentru ecran. Când ditamai patronul de televiziune îţi spune că „poţi să te bâlbâi cît vrei” de vreme ce îţi faci treaba cu profesionalism, apoi nu te mai consumă atâta valurile pe care le faci. Pe de altă parte, cred c-a mai contat şi premiul CNA din 2003. Şi, în fine, faptul că fac totul cu bună credinţă, cu bucuria de a fi util.

VIP: Cum poate rezista un program cultural în lupta pentru rating a televiziunilor?

DCM: O dată, prin voinţa, echilibrul şi înţelepciunea conducerii postului. A doua, prin obiectivitatea, adică nepartizanatul, realizatorilor. Apoi, prin micile concesii tematice, dar mai ales spectaculare, ale prezentatorului. Nu se poate fără oleacă de ţicneală, ceva bufonadă şi autopersiflare. Aici, excesul de pedanterie, ştaiful ritos, morga, stilul scorţos, încruntarea fals-educativă sfârşesc prin a deveni contraproductive.  

VIP: Mai prezintă cărţile un interes pentru români, având în vedere că oamenii par a fi mult prea ocupaţi să mai citească?

DCM: Da. Şi din ce în ce mai mult, în ciuda pesimismului mediatic şi a cifrelor editoriale. Se micşorează tirajele, dar se înmulţesc titlurile publicate. Cartea ca suport cedează în faţa on line-ului, însă accesările pe ecran se dovedesc a fi de mii de ori mai mari decât cota de vânzare a literei tipărite. Tinerii îşi iau informaţia şi chiar îşi fac o cultură dincolo de marile biblioteci. Sigur că lumea literaturii urmează calea „secularizării amiabile” din religie. Sigur că, aşa cum copiii de azi sunt deja obişnuiţi cu dublajul filmelor de animaţie – ceea ce părinţilor li se pare, fireşte, o monstruozitate – peste zece ani cartea ca obiect va deveni o raritate, bibliofilie sadea. Dar asta nu înseamnă că, astăzi, nu gem târgurile de carte de oameni tineri şi dornici de spirit, că nu se umplu până la refuz sălile de conferinţe, că decerebrarea, ţiganizarea şi dezumanizarea nu au tot mai mulţi inamici în rândul noilor generaţii.

VIP: Când aţi intrat în contact cu televiziunea? Ce v-a atras în mod special atât de mult, încât să ajungeţi o prezenţă constantă pe micul ecran?

DCM: Gabriel Liiceanu m-a propus consilier de comunicare în TVR, la începutul lui 1999, în mandatul lui Cristian Hadjiculea. Nu am rezistat acolo decât zece luni. Tot el, cu complicitatea lui Nicolae Manolescu şi a lui Stelian Ţurlea, m-a înfipt în biroul lui Adrian Sîrbu în noiembrie 1999. Iar în 2000, la 47 de ani, m-am avântat pe post de Abramburel gângav şi livresc. De ce a ajuns „pe sticlă” un maniac al solitudinii, un sceptic dependent de pix şi linişte, cu defect de vorbire şi alte alea ?!? Ei bine, tocmai din iubirea de carte. Din dorinţa de a deveni un om-punte între scriitorime, edituri, librării şi cititori. Un samsar de carte, care se simte tot mai bine din cât se risipeşte mai abitir.

VIP: Ce părere aveţi despre tinerii din ziua de azi ? Cum se pot dezvolta armonios aceştia, de vreme ce suntem înconjuraţi, ori sunt promovate, tot soiul de personaje fără suport etic şi cultural?

DCM: Bine, dar aşa a fost întotdeauna şi pretutindeni. O lume a stadioanelor şi alta a bibliotecilor. Reculegerea bisericii şi frenezia bordelurilor. Elitele artistice şi plebeianismul politic. Stelele de carton adulate (animalic sau inocent) de mulţime faţă cu tăcuta, dar puternica armată a aleşilor. De ce ar fi altfel acum, când retrăim epocile decadente ale marilor imperii ? Suntem într-un alt amurg, atâta tot. Astfel încât eu am jubilat intens în ultimii ani, când m-am văzut în faţa unor amfiteatre cu sute de elevi ori studenţi - la Sibiu, Călăraşi, Focşani, Rm.Vâlcea, Bucureşti, Craiova – la conferinţele TNB, la Casa Pogor din Iaşi, la Chişinău, la întâlniri cu cititorii din tot atâtea oraşe, unde mi s-a demonstrat cu admirabilă tenacitate că dezinteresul faţă de cultură este un subiect cultivat anume de mass media, bolnave de apocaliptită, ca să ne dezarmeze o dată mai mult. Să ne tâmpească. Să ne inducă resemnarea.

VIP: Carte electronică vs. carte pe hârtie. Cum comentaţi?

DCM: De bună seamă că paseistul din mine este tentat să se lamenteze în faţa a tot ce începe cu E, de la electronic. Una este cititul ca act senzual – cu aroma paginii tipărite, deschiderea leneşă, parşivă a cărţii ş.a.m.d. – şi cu totul altceva alura de păpuşă gonflabilă a paginii pe I-Pod. Fapt este că nu forma, ci scopul contează. De vreme ce tu, la 16 sau 19 ani, simţi nevoia să citeşti Maestrul şi Margareta, Falezele de marmură, Demonii, Cugetările lui Pascal, Patericul, sau Memoriile lui Hadrian, ce nevoie mai am eu să te probozesc că ai ales computerul şi nu lectura în hamac!? E absurd.

VIP: Se vindea mai bine cultura în ceauşism?

DCM: Evident. Dat fiind că nu aveam nici o libertate pe orizontală, frecventam în chip atroce evadările pe verticală. Urlatul la lună şi copca în gheaţă erau supremele deschideri. Acum, odată cu libertăţile religioase, sexuale, etnice, geografice, gastronomice, vestimentare, libertatea estetică a devenit un moft. Asta nu mă va face niciodată să regret ceva din epoca aceea.     

VIP: Ce părere aveţi despre tinerii scriitori ? Pe cine apreciaţi îndeosebi?

DCM: Mi-e teamă că am scris o carte ( volumul al doilea din Literatura română în postceauşism) cam contondentă în ce-i priveşte. Cât de tineri mai sunt Dan Stanca, Daniel Bănulescu, Filip Florian, Doina Ruşti? Dar mă uit cu speranţă la Sorin Lavric şi Bogdan Călinescu, de pildă, la Paul Cernat şi Daniel Cristea-Enache.

VIP: Care credeţi că este reţeta unui destin împlinit?

DCM: Să fii tu însuţi. Fără falsificări, sofisticare, ipocrizie, şobolăneală. Îmi recit adesea, încă din adolescenţă, ca pe o deviză, bătrânescul „Cine-i tânăr şi voinic/ Iese noaptea la colnic/ Fară puşcă, nici pistoale, / Numai cu palmele goale”.

VIP: Ce rol are divinitatea în viaţa dvs.? Dar familia?

DCM: Rolul esenţial. Vital. Suprem. Fără soţia şi fiica mea, eram mort de mult, tare demult. Iar fără Dumnezeu nu m-ar fi lăsat maică-mea să fiu !

VIP: Cum preferaţi să petreceţi timpul liber?

DCM: Afară, numai afară. Pe câmp, pe stânci, în fâneaţă, pe malul apei, în staul, în livadă, sub mesteceni, fagi şi brazi. Oriunde, numai în bibliotecă nu.

VIP: Care au fost cele mai plăcute destinaţii de vacanţă?

DCM: La mănăstirile Nicula, Hurezi, Sâmbăta şi Putna. La Praga, Florenţa, Lisabona. Dar mai ales la culele din Măldăreşti. Doamne, o viaţă aş sta într-o casă ca a lui I. G. Duca, sau în etajul Grecenilor. Ori în cămăruţa de lucru a lui Iorga de la Sinaia. Ca să nu mai spun de loggia de la Palatul Mogoşoaia...

VIP: Ce faceţi acum?

DCM: Right now, pregătesc o conferinţă despre Caragiale, de rostit pe 27 noiembrie la Teatrul Naţional din Cluj, la invitaţia bunului prieten Mihai Măniuţiu. Urmează două luni de iarnă cu eseul despre corespondenţa caragialiană, urmând cărţilor despre scrisorile lui Eminescu şi Cioran. Iar în vara lui 2012, cu voia lui Dumnezeu, voi adăsta o vreme în epistolarul lui Mircea Eliade.

VIP: La târgul de carte „Gaudeamus”, încheiat de curând, aţi afirmat că „în breasla scriitoriceaacă, toată lumea urăşte pe toată lumea”. Este o situaţie constructivă sau distructivă pentru cultura şi evoluţia societăţii româneşti?

DCM: La „Gaudeamus”, am lansat cinci cărţi, una mai diferită şi mai ofertantă ca alta, numai că ziarul Gândul a binevoit să selecteze doar afirmaţia cu pricina, bună pentru încruntarea de vultur a lui C. T. Popescu. Care scandalizează! Păi de ce!? De când e lumea, breasla artistică – actori, scriitori, dansatori, istorici, muzicieni, regizori, pictori şi sculptori, oameni, mai nou, din cinematografie – s-a hrănit şi se hrăneşte din invidie, ranchiună, sete de răzbunare. La noi, însă, unde domină criticismul, masochismul şi caprovecinita, e demult limpede că nimic nu-i mai greu decât admiraţia, solidarizarea, cultul valorilor. Uitaţi-vă numai la oceanele de dejecţii de care au parte în mass media oameni ca Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia Patapievici, Nicolae Manolescu. Numai ce se încheagă ceva, că trebuie numaidecât ironizat, murdărit şi distrus. În contextul ăsta, a suferi de „bunătate intelectuală”, cum spunea Ioana Pârvulescu despre Nicolae Steinhardt, este de-a dreptul o boală divină. Sau un leac zeiesc. Or, ideea mea era nu să decupăm din context ura cvasigeneralizată, ci tocmai antidotul ei: bunătatea intelectuală. Dar...cine să te audă?

Dan C. Mihăilescu ne aduce o carte despre Eminescu !

ESQUIRE, mai 2009

ESQUIRE: Stimate domnule Mihăilescu, văd că nu încetaţi să ne surprindeţi. Nu doar prin opţiunile uneori de-a dreptul şocante pe care le aveţi la emisiunea dvs. de la Pro tv, „Omul care aduce cartea”, dar şi prin natura de istoric literar. În anii 90, când eraţi aşteptat cu o carte despre Cioran, făceaţi antologii Caragiale şi traduceaţi din J.F. Revel. Când vi se aştepta cartea despre Caragiale, aţi tradus integral teatrul lui Ionesco. Pe urmă, în loc de exegeza la Ionesco, aţi tipărit trei volume despre literatura română de după 1989. Iar acum, altă supriză : tocmai când păreaţi definitiv captivul criticii de întâmpinare şi era de presupus că vă veţi aduna în volum recenziile din Evenimentul zilei de vinerea, publicaţi la Humanitas o carte despre corespondenţa lui Eminescu !

Dan C. Mihăilescu: Da, însă nu uitaţi că am debutat editorial în 1982 cu Perspective eminesciene, nu demult reeditată tot la Humanitas. Din adolescenţă (apoi în studenţie, la cursurile speciale de la Filologie cu Ioan Alexandru) am fost un iubitor de Eminescu şi un împătimit de complementaritatea lui cu Caragiale. Dar cum omul nu este numai propriul ADN, ci şi ceea ce face lumea din el, aşa m-am lăsat şi eu pe val şi am trecut de la una la alta : din istoria literară în gazetărie, de la bibliografii la traduceri, din Revel la Emmanuel Todd şi la Bucureştii veacului 19, ca să ajung acum la scrisorile lui Eminescu către părinţi, Veronica Micle, Maiorescu, Iacob Negruzzi ş.cl.

ESQUIRE: Totuşi, ce anume v-a determinat să faceţi cercetarea aceasta tocmai acum ?

D.C.M.: Vă rog să nu mă luaţi în râs dacă v-o spun aşa, direct : ura faţă de e-mail. Am fost zeci de ani un maniac al corespondenţei. Or, astăzi, noi nu ne mai împărtăşim reciproc, nu mai schimbăm impresii, nu mai dialogăm în scrisori, ci comunicăm sec, rece, ca nişte automate, prin poşta electronică. Semn de dezumanizare. Ritualul scrisorii era ceva minunat. Însăşi caligrafia – care, atenţie, nu e decât un reflex al kalokagathiei ! – era o purificare, o ritualizare a fiinţei. Totul, de la netezirea paginii albe, pregătirea cernelei şi a tocului, până la lipirea şi sigilarea plicului avea ceva magic, plin de fervori şi mistere voluptuoase. Câtă lume se mai gândeşte la codurile epistolare din veacurile 17-19 faţă de tumultul corespondenţei ca literatură din  secolul 20 şi impersonalitatea administrativă a mailurilor de azi ?

ESQUIRE: Şi, adică, numai din conservatism aţi revenit la secolul 19 ?

D.C.M.: Pe de o parte, da. Din exasperare. Mi-am găsit o vizuină literară, un refugiu sufletesc, o evadare mentală scormonind în jarul iubirii dintre Mihai şi Veronica şi încercând să văd în ce măsură se plia expeditorul Eminescu pe specificul destinatarilor săi. Până acum n-a mai fost făcut un astfel de demers la noi. Pe de altă parte, în anul 2000, când dedicam cu entuziasm cinci foiletoane în revista 22 acelei teribile revelaţii care a fost volumul de scrisori Dulcea mea Doamnă/Eminul mei iubit, de la Polirom, rezistenţa furioasă (şi pe alocuri stupidă, ignorantă, când nu grobiană) pe care a întâmpinat-o a făcut ca lumea să nu adopte cum se cădea extraordinara substanţă umană din cele aproape o sută de inedite eminesciene. Am simţit că-i timpul unei revaluări.

ESQUIRE: Dar văd în prefaţă că planul a fost – şi este – mult mai cuprinzător.

D.C.M.: Păi da, utopia era să actualizez cartea lui Alexandru Săndulescu din 1972 despre literatura noastră epistolară şi să merg de la Kogălniceanu, fraţii Goleşti, C. A. Rosetti, Odobescu, Caragiale, junimismul, până la Cioran, Blaga şi Eliade, către Dinu, Pia şi Cornelia Pillat, dar şi Ion D. Sârbu, Leonid Dimov ş.a. Mi-am dat iute seama că aşa ceva ar fi presupus cel puţin vreo cinci ani de muncă perfect targhetată, timp în care ar fi trebuit să părăsesc gazetăria asta care ne devoră dar ne fascinează. Astfel încât am luat-o la pas. Sper să lansăm acum Eminescul, iar la Bookfestul din 2010 Cioran. Ce-o urma nu mai ştiu. Măcar să-mi dea Dumnezeu zile...Până atunci, gândul meu este la liceenii de azi. Pentru ei am scris în primul şi-n primul rând.

Dan C. Mihăilescu despre gazetarii români: “Avem o criză teribilă de bruneafoxism”

Alice-Claudia Gherman, Flacăra, decembrie 2008,

Alice-Claudia Gherman: Sunteti om de litere, cum credeti ca trebuie sa reactioneze cultura in fata provocarilor lansate de criza economica

Dan C. Mihăilescu: Prin solidarizare. Prin ceea ce altadata se numea spirit de corp. De regula, in “caprovecinita” noastra, confratii se bucura de esuarea celorlalti. Dupa invidie, barfa acra, carcoteli, sforarii si faultari pe nevazute, criza vine direct cu securea. Iar cand cad capete, bine ascunsa noastra mentalitate medievala jubileaza vazand executiile din piata publica. Atunci cand m-am lamentat in fata unor colegi de breasla, ca uite, dispare Ziarul de duminica, am auzit numaidecat “ha-ha, sa fii tu sanatos cate-or sa mai dispara”! Ei, cata vreme ne vor bucura efectele crizei pe spinarea colegilor de breasla, vom fi condamnati cu totii.

A-C. G.: Ce face Omul care aduce cartea in aceste vremuri de restriste financiara? Ce proiecte – editoriale, publicistice – aveti pentru 2009?

D.C.M.: In vremuri amare, intelepciunea iti spune sa te retragi in vizuina. Sa te conservi. Paseist neconditionat cum sunt, m-am intors in veacul al XIX-lea si scriu (pentru Humanitas) despre corespondenta lui Eminescu. Omul din scrisori este un proiect mai larg, in care il voi include pe Caragiale si Cioran, pe Eliade si Slavici, pe Odobescu si I.D Sirbu, pe Kogalniceanu, Duiliu Zamfirescu, Noica si inca altii. Sper sa-mi lansez cartea la Bookfest, iar pentru Gaudeamus am de gand sa-mi reeditez Intrebarile poeziei, o carte din 1989, uitata sau deloc stiuta acum.

A-C. G.: Va mai fi românul in 2009 receptiv la indemnul de a cumpara carti? Cum il veti convinge?

D.C.M.: Nu sunt resemnat. Se cumpara in continuare multa carte. De Craciun, la Carturesti era calcare-n picioare. Cartea a redevenit cadou pentru doctori si chiar intre teenagers. Mai nou, PR-ul unei mari firme internationale m-a convocat sa aleg carti pentru rasplatirea unor angajati de varf, in cadrul unui teambuilding. Cartea a ajuns, intre altele, moda, necesitate colocviala, blazon individual, moneda de schimb, subiect de fitze. Copiii, altminteri sclavii micului ecran, de cand cu valul Harry Potter s-au refamiliarizat cu suportul de hartie si au ajuns sa doarma cu cartea sub perna, ca noi pe vremuri. Junimea a inteles ca are nevoie de carte ca sa ajunga cat mai sus in cariera, de unde determinarea si o serie surprinzatoare de motivatii.

A-C. G.: Chiar: care sunt criteriile de selectie pe baza carora alegeti si prezentati o carte?

D.C.M.: In ordine: educativul, informativul, esteticul. Intai de toate istoria, religia, filosofia, sociologia, politologia, apoi dictionarele, enciclopediile, istoria ideilor, mentalitatile si abia la urma placerea romanului. Sigur, multa lume imi cere inversarea prioritatilor, adica placerea gratuita mai presus de invatare, rememorare, intelepciune. Inca rezist, inca mi se pare ca avem enorm de recuperat spiritual, in vreme ce placeri ne gasim oricum. Ce-i drept, in timp am coborat oleaca stacheta inspre “buna frivolitate”, cum ii zic eu. Acum sapte ani imi placeau patru din cele sinci carti prezentate saptamanal. Acum raportul a ajuns de unu la cinci…

A-C. G.: Ce ecouri ati primit din piata? Care este impactul prezentarilor pe care le faceti?

D.C.M.: Tot povestesc in dreapta si-n stanga ecourile astea. O sa mi se duca buhul ca nu fac decat sa culeg alintari. In tot cazul, nu pentru mine ma bucur, pentru ca am imbatranit indeajuns ca sa nu cad in pacatul trufiei. Emisiunea, am citit mai demult in Cotidianul, are in medie o audienta de 1.7 ceea ce, mi-au zis specialistii in rating, va sa zica vreo 400.000 de perechi de ochi. Dar eu spun de ce vad in fiecare zi, in metrou, pe strada, aici sau la Sibiu, Cluj, Bacau, Brasov, Sf. Gheorghe-Delta etc., unde am bucuria sa dialoghez cu actori, medici, avocati, preoti si gunoieri (nu glumesc, am nume si adrese), cu vanzatori de prosoape, pepeni si caş (la Bâlea Lac), cu paznici de spital, liceeni, cupluri de adolescenti acneici, tigani tatuati pe brate ori cu vioara sub brat, vanzatoare de zmeura din Busteni, chelneri si taximetristi care-mi spun ca “va vad numai la unu noaptea, in reluare”, mecanici de la metrou ori de la cabina telefericului din Sinaia – si cati altii! Asta, sa nu mai spun de dialogurile din librarii, sau de corespondenta cu detinuti de la penitenciarele din Pitesti si de pe soseaua Alexandriei (nu stiu cine i-a “condamnat” sa-mi vada emisiunea!) carora le-am si trimis pachete cu carti si rechizite.

A-C. G.: Criticile sunt utile intotdeauna. Daca ar trebui sa-i criticati pe ziaristii români actuali, ce ati vrea sa le reprosati?

D.C.M.: Dincolo de gradul acut de incultura, aroganta si mercantilism – mania politicului gretos, vulgar si sterilizant, in dauna obsesiei sociale. Avem o criza teribila de “buneafoxism”: gazetarul sta toata ziua cu ochii si urechile prin culisele  Parlamentului si Guvernului, fara habar de starea spitalelor, a scolilor, manualelor, cantinelor, maternitatilor, gradinitelor si caselor de pensii, a muzeelor, arhivelor, bibliotecilor municipale si comunale s.a.m.d. Exact zonele esentiale, vitale, strategice –invatamantul si sanatatea – sunt tratate din perspectiva meniului mediatic precum aperitivele nesemnificative, sau ca un desert dispensabil. Cat despre agramatism, pe micul ecran, am scris zeci de mii de semne in Idei in dialog.

A-C. G.: Ce defineste un bun ziarist?

D.C.M.: Cultul slujirii, cum se spunea odata. Pasiunea umanului, spiritul civic, foamea de adevaruri, cultul informatiei exacte, fervoarea documentatiei amanuntite. Stam cumplit la capitolul reporteri de investigatie: mi-e teama ca, in afara de cativa jalnici semanatori de scandaluri, nu avem nici un nume credibil. In televiziuni, parca e mai bine. Ma gandesc la echipa stirilor PRO TV care a facut anul trecut campania cu defrisarile bestiale, sau cu copiii capsunarilor, ori la echipele de la TVR 2. Sunt echipe bune de documentare si in TVR, insa rezultatele muncii lor se difuzeaza fie noaptea, fie la orele pranzului, fie in emisiuni de nisa, fara nici o mediatizare in presa scrisa (si mai ales in cea de specialitate). In general, marele pacat al omului de presa de la noi e ca se uita 90% in sus, la colcaiala politicianista, iar cand catadicseste sa arunce o privire catre forfota vulgului o face mai mult din placerea masochista de-a exalta o data mai mult rusinea de-a fi român.

A-C. G.: Numiti zece carti românesti ale anului 2008. Un Top 10, indiferent de genuri, se poate?

D.C.M.: Pana acum, in afara de Romania literara, am avut unul de cinci in Evenimentul zilei, unde am pus Memoriile lui Valeriu Anania, Confesiunile unui cafegiu (Gheorghe Florescu), Istoria critica a literaturii romane, de Nicolae Manolescu, si doua romane: Zilele regelui, de Filip Florian si Maestro, de Stelian Tanase. Dumneavoastra fiind mai generosi cu spatiul, imi ingadui, deci, sa adaug romanul Doinei Rusti Fantoma din moara, Dictionarul universal de filme al lui Tudor Caranfil, manifestul politico-moral al lui Mircea Platon si Ovidiu Hurduzeu, A treia forta: Romania profunda, Cel mai bun roman al tuturor timpurilor, de Daniel Banulescu si Vitali, romanul lui Adrian Sangeorzan.

A-C. G.: Este Istoria critica a literaturii romane de Nicolae Manolescu o carte exacta sau are inexactitati? De ce da, de ce nu? Cateva exemple, va rog.

D.C.M.: Norocul meu este ca la ora aparitiei acestui interviu va fi aparut primul numar de 2009 al revistei Idei in dialog, unde rubrica mea Viata literara este dedicata tocmai Istoriei cu pricina. Ca orice monument de acest gen, cartea are turlele, etajele, meterezele ei, dar si subterane intunecoase. Are, fireste, multe inexactitati, destule fisuri si mari nedreptati, insa ansamblul captiveaza prin forta verdictelor. Daca ne marginim la goluri – neintelegere la Eminescu, Creanga, Slavici, amendarea exagerata a optzecistilor sau a lui Noica (faţa de bunavointa nemeritata in ceea ce ii priveste pe corifeii doctrinari ai stalinismului romanesc), parti-pris la Eugen Barbu si ochi excesiv la Marin Preda sau I.D.Sirbu, faptul ca Horia Garbea beneficiaza de mai mult spatiu decat Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu si Gib Mihaescu la un loc, sau ca-l avem pe Liviu Georgescu si nu-i avem pe Mircea Vulcanescu, Sorin Marculescu, Alice Botez si atatia altii. Cred, insa, ca, dupa primele valuri de stupoare si negare, cartea se va aseza binisor in raftul bibliotecii. Totul e sa terminam cu fixatia asta patologica de-a ne imagina ca o astfel de lucrare trebuie neaparat sa inlocuiasca, sa extermine adica, Istoria lui G. Calinescu…

A-C. G.: Cine ar merita acum Premiul Nobel in literature romana in opinia lui Dan C. Mihailescu?

D.C.M.: Pai, dupa ce l-ar lua Amos Oz si Haruki Murakami, de ce sa nu-l visam acolo pe Mircea Cartarescu?

Dan C. Mihăilescu - Lectura la TV

Articol de: Cătălina Matei, ProTV Magazine, nr.3, 19.01.2009

 Critic, istoric literar, eseist şi realizator al unui format care se difuzează de nouă ani. Dan C. Mihăilescu este ”Omul care aduce cartea” în fiecare dimineaţă, de luni pînă vineri, la PRO TV. Timp de cinci minute, lectura la TV capătă alte perspective, iar promotorul ei urmează de aproape zece ani o vorbă înţeleaptă: ”Băi, eu te-am adus aici să te bîlbîi cît vrei. Totul e să faci treabă bună!”. 

Catalina MATEI: Critic literar... pînă la urmă cu ce se ”mănîncă” meseria dvs.?
Dan C. MIHAILESCU: Cu voluptate, adică ai iluzia că eşti un zeu literar, care face şi desface prestigii, cariere, ierarhii. Şi cu durere, cu umilinţă, adică eşti conştient că trăieşti din mila scriitorilor, că te amăgeşti cu puterea şi îţi inventezi mereu motivaţii.

C.M.: Volumele dvs. de cine sînt comentate (criticate) la rîndul lor ?
DCM: De confraţi. Ne mîncăm, ne admirăm, ne invidiem şi ne duşmănim între noi cu o perversă frăţietate, într-o simbioză perfectă. Ne cunoaştem slăbiciunile şi valoarea, ne amăgim împreună, iar lumea scriitoricească ne dispreţuieşte (şi se teme de noi!) în egală măsură. Pe scurt, în junglă, totul e să nu ai ochii închişi. Aici nu se doarme niciodată. Cum ai coborît o pleoapă, cum ţi-o taie... prietenii!

C.M.: ”Omul care aduce cartea” este de peste nouă ani la PRO TV. Cum rezistă un astfel de format în grila unui post comercial ?
DCM: PRO-ul a avut dintru început o priză anume la nebunie, la excepţie, la ţicneală. Aici au mers din capul locului abaterea de la normă, chestiile aparte, ”ugly guys”, forţarea mainstream-ului. Aşa că eu urmez de aproape zece ani vorba domnului Sîrbu, de cînd m-am stupefiat că mă vrea prin preajmă: ”Băi, eu te-am adus aici să te bîlbîi cît vrei. Totul e să faci treabă bună!”. Ei, exact asta lupt şi eu să fac de atunci!

C.M.: Televiziunea ”prosteşte” sau face educaţie

DCM: Ucide, usucă, violează, tîmpeşte. Dar dacă ai deja în tine sămînţa binelui, atunci informaţia ajută, te umple, te împlineşte. Totul e să ajungi la micul ecran abia după ce ţi-ai descoperit îngerul. Dacă nu, atunci dracii ecranului se înfrăţesc cu demonii dinlăuntrul tău – şi eşti pierdut!

De toate, pentru toţi
C.M.: Cum alegeţi cărţile pe care le prezentaţi în emisiune?
DCM: Trei criterii am. În ordine: educativul, informativul, plă­cerea. Adică întîi cărţile formării unei fiinţe armonioase şi responsabile – istoria, religia, politica, filosofia, etno­psihologia –, apoi instrumentele de lucru (enciclopedii, dicţionare, culegeri de documente) şi abia apoi bele­tristica - romane de amor, poezie etc. Ştiu că publicul ar dori mai multe cărţi motivaţionale, mai multă frivolitate, mai mult paranormal, istorii de succes, pe scurt: mai multă gîndire pozitivă şi mai puţină încruntare savantă. Ştiu. Şi mă opintesc în sensul ăsta. Nu se vede?!

C.M.: Aţi fost apostrofat, la altă emisiune, că prezentaţi texte cu caracter obscen. Care este limita supremă în literatură?
DCM: Bine, dar la alte televiziuni tocmai asta mi s-a reproşat, şi mie şi lui Cristian Tabără: că sîntem reacţionari, eticişti, tombatere ortodoxizante care nu înţeleg mersul noii literaturi pentru care prezervativul e una cu giulgiul sacru. Dimpotrivă, bătrînii mi-au reproşat că prea joc în siajul erotismului şi mizerabilismului, că mă las tras în hora porno. Adevărul rămîne la mijloc: sexualismul nu poate fi neglijat, fiindcă obsedează la nivel planetar, după cum nici moralismul nu poate fi aruncat la groapă, fiindcă numai o coloană vertebrală ţeapănă ţine capul drept pe umeri, nu-l face să alunece între picioare...

C.M.: Lectura a devenit sarcină de serviciu. Mai citiţi de plăcere?
DCM: Unşpe luni pe an visez numai la luna din urmă, în care citesc numai ce vreau, cu o plăcere vecină cu turbarea. Uite-acum, din decembrie încoace, citesc numai corespondenţa lui Eminescu, într-o stare de-a dreptul dumnezeiască.

C.M.: Dacă aţi scrie o carte despre dvs., ce titlu i-aţi pune?
DCM: ”De ce Mihăilescu?” (titlu furat de la Mircea Daneliuc, exasperat de nimicnicia histrionică a subsemnatului, care, totuşi, îi lăudasem cărţile în repetate rînduri).

Dincolo de TV
C.M.: Ce faceţi atunci cînd nu citiţi, nu filmaţi şi nu ”criticaţi”?
DCM: Mănînc natură ca dementul. Umblu pe dealuri, bat cimitire, ascult cucii şi rumegatul vacilor, mă uit cum sar păstrăvii în bulboană, miros ciupercile, scoarţa şi răşina copacilor, dau nuci veveriţelor din Bellu şi Herăstrău. Altfel spus, mă pregătesc de viaţa viitoare.

Ispitele unui scriitor

DCM: Tot ce ţine de fuga din real (”micile evadări”), din contextul social-politic, din domesticitate. Alcoolul, erosul, natura (pescuitul, vînătoarea, grădinăritul, haihuiala pe dealuri), tot ce ţine de sfînta lene – hamacul, zarurile, bericile, minciocul, fripturica, femeiuşca, taclaua la o cafeluţă..."La televizor, mă uit la ”Crimele din Midsomer”, ”Inspectorul Morse”, ”Războiul lui Foyle”, Tabără-Patapievici-Cătălin Stefănescu, Discovery, TV 5 şi Animal Planet"

A venit timpul revalorizării istoriei literare

Dan C. Mihăilescu in dialog cu Călin Ciobotari, Revista DACIA LITERARA, nr.3/2008

In luna martie, un Ceva din tihna înţeleaptă a Casei Pogor a fost silit să-şi caute de treabă printre manuscrise, obiecte de demult şi priviri de muzeografi visători. Asemenea unei vagi şi plăcute dureri reumatice, a sosit la Iaşi Dan C. Mihăilescu, cu o prelecţiune incitantă despre literatura română de după 90. Ceea ce seduce din start la cel îndeobşte ştiut ca „omul care aduce cartea” sunt, cred, focurile de artificii ale unui limbaj ce sfredeleşte urechea şi scoate mintea din pozitia de off-side al lenevelii contemporane de a gândi. Cum singur se numeşte, „dâmboviţeanul ludico-logoreic” ştie să seducă şi să abandoneze, să fie sincer şi să disimuleze, să înţepe şi să mângâie, să vorbească şi să asculte, să scrie şi să citească. Alte dovezi în acest sens, în dialogul de mai jos.

Călin CIOBOTARI: Domnule Mihăilescu, cel puţin din punctul meu de vedere, în comparaţie cu prelectorii care v-au precedat, prelecţiunea dvs. s-a apropiat cel mai mult de ceea ce numim noi aici, la Iaşi, spirit junimist. Ce reprezintă pentru dvs. Societatea Junimea, şi ce credeţi că reprezintă ea în „economia întregului” literaturii române?

Dan C. MIHAILESCU: Mulţumesc de vorbă bună. Să ştiţi că la  Casa Pogor n-am prea fost în apele mele. Locul are realmente blazon, este aşa de încărcat de istorie, faimă şi aură, încât dâmboviţeanul ludico-logoreic, mai ales când este un cvasidiletant ca mine, se simte uşor stânjenit. Cu toate că nu sunt chiar lipsit de contacte cu publicul (am conferenţiat la Teatrul Naţional din Bucureşti şi la „Cuvântul”, am vorbit la multe întâlniri cu liceeni şi studenţi din Sibiu, Bacău, Rm. Vâlcea, Craiova, Timişoara, Bucureşti) la Iaşi am avut emoţii în plus din pricina asistenţei, pe care am simţit-o foarte avizată, spontană şi sinceră în reacţii, mai ales când nu era de acord cu o părere sau alta.

Cât despre Junimea şi junimism, ştiţi bine că reprezintă elementul crucial în clasicitatea noastră, dar şi piatra unghiulară a conştiinţei culturale româneşti moderne. Cu asta ai spus tot. Spiritul Junimii e tot ce poate fi actual(izabil) din istoria literaturii, a ideilor social-economice şi a formelor politice autohtone, chiar dacă nu eşti conservator, ci liberal, republican şi nu regalist, francofil anglofon şi nu germanofil. Nu a existat nici un important moment post-89 în care ideile şi atitudinile junimismului să nu fie invocate sau presupuse, recontextualizate sau infirmate, arborate sau alterate ş.a.m.d., fie că vorbeam despre monarhie, tratate politice cu anexe secrete, despre alogenie, intervenţionism, alternative de putere, despre Maiorescu şi Eminescu, P. P. Carp şi Ideea germană etc. Totul e de reluat cu maximum de folos, după cum au arătat-o, bunăoară, studiile lui Zigu Ornea din anii 80, mai recent Sorin Alexandrescu, sau cum sper s-o arate masivul volum colectiv Ideologia Junimii, coordonat de Mircea Braga, apărut recent la Editura Academiei.

C. C.: De ceva timp sunteţi „omul care aduce cartea”. Mă refer, desigur, la emisiunea pe care, dimineaţă de dimineaţă, o susţineţi la Pro Tv. Care ar fi avantajele şi dezavantajele unei critici literare „pe sticlă”?

DCM: Avantajul enorm este audienţa, de câteva sute de mii de oameni zilnic, faptul că ţi-e dat să simţi pe viu ce va să zică puterea mediatică şi că ai o puzderie de ocazii în care vezi ce greu atârnă un verdict, un cuvânt, chiar şi un gest, până şi o tăcere (semnificativă) odată ce emană de pe ecran. Pentru mine, care am ieşit în halul ăsta pe piaţă tocmai la 47 de ani, total nepregătit în materie şi cu mai multe handicapuri de natură fizică, marea, uluitoarea bucurie a fost întâlnirea pe viu cu publicurile, ca să zic aşa. După douăzeci de ani de scris exclusiv pentru confraţi, să te trezeşti zilnic identificat în cele mai diverse contexte, de oameni de toate  vârstele şi meseriile, ca „omul cu cartea”, abordat frontal, întrebat, consultat, dar şi contrazis, apostrofat etc. – este deopotrivă o lecţie teribilă, o mare plăcere şi o uriaşă responsabilitate. Abia acum şi astfel am înţeles ce înseamnă să-ţi cântăreşti vorbele, să-ţi vizezi bine ţintele, să cumpăneşti verdictul.

    Dezavantaje? Intoxicarea de lectură, dispariţia jubilaţiei presupuse de cititul dezinteresat, riscul superficialităţii, concesiile (inerente) făcute frivolităţii, snobismului şi capriciilor publicului (mi se cer mereu romane de dragoste, exotism, esoterism şi cărţi motivaţionale, când eu sunt obsedat cum să trec mai mult pe ecran filosofie, istorie, documente, religie, politologie, sociologie), pe scurt – un anume grad de deprofesionalizare. Pe care mi l-am asumat cu bună ştiinţă, de vreme ce am renunţat la doctoratul prevăzut în 2004 (după ce trecusem de toate probele prealabile, referate scrise, examene orale), am demisionat de la Institutul de istorie şi teorie literară „G. Călinescu” şi am devenit un simplu „copywriter de succes”, după cum mă taxează neprietenii.

C. C.: În prelecţiunea de la Pogor aţi vorbit despre pericolele (patru la număr) ce îl pândesc pe scriitorul contemporan. Care ar fi pericolele ce îl pândesc pe criticul literar contemporan?

DCM: Păi să găsim tot patru, nu? Întâi de toate, narcisismul. Să treacă-n planul doi iubirea de literatură şi să-şi venereze propria prestaţie, anvergura, curajul delimitărilor, retorica autoafirmativă. Adică să uite că nu-i decât un slujitor al Textului şi să-şi aroge puteri magisteriale, catedratice, la limită inchizitoriale.

În al doilea rând, înveninarea, ranchiuna, atitudinile resentimentare, setea de putere şi răzbunare, toate derivate din faptul că-şi ia meseria doar ca pretext de câştigare cu orice preţ a autorităţii.

Al treilea pericol vine din plăcerea jocurilor de politică literară, fascinaţia combinaţiilor şi utilizarea în scopuri autoprofitabile a capitalului de încredere deţinut în cuprinsul electoratului de breaslă. O plăcere tot mai accentuată pe măsură ce criticul acumulează experienţă şi prestigiu. Cărţile despre care se pronunţă devin un simplu decor, o butaforie, un pretext pentru manipularea vieţii literare, pentru manevrele de culise, iar autorii – o masă de susţinători sau, dimpotrivă, opozanţi. Când ajungi să scrii cu precădere despre scriitori neluaţi în seamă, să vituperezi sistematic împotriva confraţilor, să devii „omul de casă” al unui editor, sau să te pronunţi programatic în răspăr cu opinia cvasicomună de la bursa autorilor, numai din egocentrism ori din mania insolitării în peisaj, - atunci ai murit ca evaluator estetic.

În sfârşit, localismul, patima circumscrierii într-un areal limitat. Provincialismul derivă adeseori din resemnare : conştient că nu poţi izbândi la Centru, campezi definitiv în oraşul de baştină, comentezi superlativ mediocrităţi, tragi cu tunul în vrăbii, te prăbuşeşti în libaţii şi spumegi, când şi când, pamfletar la adresa capitalei şi-a vedetelor aflate-n bătaia reflectoarelor.

Pericole mai sunt, desigur, de la ignoranţa în materie de istorie şi filosofie, de istorie literară şi religie, de sociologie şi politologie, până la tocirea gustului, ruginirea articulaţiilor sub acţiunea corozivă a prejudecăţilor şi lipsa curajului de-a părăsi la timp cronica de întâmpinare propriu-zisă, adică atunci când nu te mai simţi sincron cu noile tendinţe. 

C. C.: Prin ce s-ar deosebi, în mod esenţial, critica postdecembristă de cea predecembristă? A crescut sau a scăzut autoritatea criticului literar?

DCM:  Sigur că puterea s-a disipat, ba încă asistăm şi în cultură la fenomenul de disoluţie a autorităţii, ce caracterizează (adică alterează) toată viaţa românească, indiferent de domeniu. Lucrul s-a observat încă de la jumătatea anilor 90, când au ieşit din arena criticii de întâmpinare Nicolae Manolescu, Monica Lovinescu, Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Mihai Ungheanu, Radu G. Ţeposu ş.a. Critica de gherilă îşi făcuse din plin datoria. După cum Uniunea Scriitorilor - chiar aşa cum fusese dorită de Securitate, ca o rezervaţie cu animale sălbatice domesticite alcoolico-financiar - fusese o continuă putere alternativă, un simulacru de viaţă politică normală, la fel, critica literară oferise spectacolul magistraturii, apărase supremaţia esteticului şi a sincronismului în plin protocronism etno-dictatorial (chit că, în fapt, profund antinaţional), apărase normalitatea, spiritul concurenţial, economia de piaţă a ideilor, pluripartidismul (v. eterna polarizare doctrinară), sincretismul metodologic, ecumenismul ş.a.m.d. Tot ce era, atunci, o asumare nefirească de funcţii, misiuni, tactici şi strategii a revenit la firesc odată cu recâştigarea libertăţii. Criticul nu mai este nici pe departe omniscienţa omnipotentă, cedându-şi mare parte din prerogative editorilor, agenţilor literari, jurnalismului cultural, catedrelor universitare, cursurilor de creative writing etc. Dispariţia Duşmanului focalizant retează patosul verticalităţii şi etalează infinitatea libertăţilor pe orizontală. Urmează în chip firesc coborârea catargului critico-militar, paralel cu apariţia „sferei serviciilor”. Războiul, cu tranşeele, generalii şi trupele sale, devine simplu joc pe computer, cu partizani uneori la fel de fanatici, dar în libertate şi cu muniţie de manevră.

Apropo de forţa Editorului (faţă de neputinţa Criticului) în regim de libertate, când anvergura proiectului cultural este eficient dublată de talentul comercial. În anii 80, erau scriitori, unii chiar de prim plan, care începeau şi terminau o carte exclusiv cu gândul la ce va spune Nicolae Manolescu despre ea. Tot aşa, antinomiile Eugen Barbu-Marin Preda, România literară-Luceafărul, Gogu Rădulescu-Eugen Florescu, sau ansamblul vieţii scritoriceşti versus jandarmeria de la Săptămâna, determinau decisiv existenţa, tensiunile, bioritmurile şi trendurile literaturii. Ei bine, uitaţi-vă ce fenomene culturale de amploare naţională au generat Gabriel Liiceanu cu Humanitas în anii 90 şi Silviu Lupescu la Polirom în anii 2000 : se pot ele, oare, compara, ca forţă iradiantă, cu bietele scandaluri de la plagiatul lui Barbu şi Ion Gheorghe, cu alianţa Manolescu-Cenaclul de luni, sau cu micile mari demonstraţii de forţă ale Sistemului precum Meditaţia transcendentală, Viaţa pe un peron, Ion Anghel Mănăstire ş.a.m.d.?

C. C.: După susţinerea prelecţiunii de la Pogor, mulţi dintre cei prezenţi s-au arătat oarecum contrariaţi de una din afirmaţiile dvs.; cea referitoare la o anumită criză a criticii generată de lipsa materialului „de criticat”. Unii scriitori au interpretat spusa dvs. ca o lovitură „sub centura” valabilităţii literaturii contemporane. Ce le-aţi răspunde acestora?

DCM: Orice aş mai spune eu pe marginea subiectului ar fi inutil. Cel mai bine ar fi să faceţi o anchetă printre criticii activi ai momentului. Să-i convocaţi pe Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Andrei Terian, Simona Sora, Tania Radu, Marius Chivu, Bogdan Creţu, Antonio Patraş, Doris Mironescu şi pe cine mai vreţi domniile voastre, şi să-i întrebaţi dacă există într-adevăr acest deficit de creativitate literară simultan cu un (binecuvântat) exces de reflexivitate metaliterară. Eu trăiesc aproape zilnic, de câţiva ani buni, această stare de disconfort în faţa noutăţilor literare. Nu cantitatea, nu puţinătatea ofertei mă jenează, ci precaritatea calitativă a ofertei, cu cel mult zece prozatori şi şapte poeţi remarcabili, dar cu o galerie cu mult mai redutabilă de eseişti, critici literari, istorici ai ideilor şi gazetari culturali din care v-aş enumera oricând cu ochii închişi 30 de nume sigure, de la Mihai Şora, Pleşu, Liiceanu, Manolescu, Mircea Martin, Eugen Simion, Cornel Ungureanu, Sorin Alexandrescu şi Sorin Antohi, până la Patapievici, Alina Mungiu-Pippidi, Teodor Baconsky, Daniel Barbu, Alex Ştefănescu, Gabriel Dimisianu, Ştefan Borbély, Mircea Platon, Mihail Neamţu, Ovidiu Hurduzeu, Tudorel Urian, Mircea M. Diaconu şi Cosmin Ciotloş, alături de numele de critici literari citate adineaori ! Ce hrană, ce teme controversabile, câte subiecte realmente viabile oferă spre digestie şi comentare unor astfel de nume piaţa autohtonă ? Evident, nu mă refer strictamente la beletristică, dar, în general, la creaţia intelectual-estetică în sensul cel mai larg. Avem, de pildă, în altă ordine de idei, vreo 20 de comentatori constanţi de teatru şi abia vreo trei, patru dramaturgi. Vă rog eu, începeţi ancheta asta şi puneţi apoi pe cântar cât le (şi ne) oferă traducerile şi cât ne oferă – ca aşteptare şi zădărnicie – scriitorimea de acasă.

C. C.: Cum comentaţi tendinţa revistelor literare de a tranşa literatura în termeni de „topuri”? Cele mai bune cinci cărţi de proză, cele mai bune cinci cărţi de poezie etc. etc. Credeţi că e tot o pornire de ordin comercial sau pur şi simplu o tendinţă de a pune ordine în lucruri?

DCM: Nu vă mai necăjiţi şi dvs. din pricina asta. Noi, cei care ne-am format „în luptă”, am fost educaţi în cultul marilor idealuri şi misii culturale, paralel cu trufaşa depreciere a comercialului, a bunei frivolităţi, a ludicului de piaţă. Ce mare scofală cu topurile ? Este un joc gazetăresc la fel de important sau insignifiant, de semnificativ sau superfluu, precum chestiunea generaţiilor, a promoţiilor, a segmentării temporale pe cincinale, pe decenii sau pe 30 de ani. Totul este o convenţie, o schematizare din raţiuni demonstrative, degeaba se supără autorii că sunt discutaţi la grămadă, vânduţi la pachet etc. Sigur că o reală valoare individuală se va impune mai devreme sau mai târziu în ciuda oricărui – şi dincolo de – orice colectivism generaţionistic, numai că istoricul literar are irepresibila, legitima nevoie de-a opera cu tendinţe, stiluri, şcoli, promoţii, curente...inclusiv topuri. Să ştiţi că eu apreciez exerciţiile de sinceritate reducţionistă de genul „numiţi trei mari scriitori”, sau cinci mari romane. Eşti obligat să-ţi cureţi necruţător tolba opţiunilor, dincolo de toate nuanţările, ezitările şi impulsurile duplicitare. Pe de altă parte, vă amintesc de excelenta iniţiativă a Observatorului cultural de acum câţiva ani, când a reunit vreo sută de nume în jurul ideii de roman autohton, câştigător fiind Mateiu Caragiale cu Craii de Curtea Veche. Iată un „top” cât se poate de semnificativ şi deloc comercial !

C. C.: Ce părere aveţi despre piaţa publicaţiilor literare şi despre publicul care frecventează această piaţă? Inflaţia de reviste culturale/ literare constituie un avantaj sau un dezavantaj?

DCM: Ştiu că multă lume fină se înfioară dispreţuitor când află că avem vreo sută de reviste culturale, în vreme ce-n Occident ele se numără pe degete. Şi eu mă îngrozesc adesea când citesc felurite orori provinciale, publicate în condiţii de lux bine spălător de bani. Dar una peste alta, atâta vreme cât îşi găsesc resurse de supravieţuire şi – eventual – un public fidel, la ce bun revolta specialiştilor ? Vor muri de la sine. Rostul inflaţiei actuale e de-a drena energiile locale şi de-a mai injecta ceva speranţă în lumea  vârstei a treia. Chiar când revistele evoluează în registrul minor, cumetrindu-se encomiastic într-o veselie, nu produc un rău esenţial. Bursa valorilor rămâne, oricum, nesmintită.

            Cred că avem un peisaj publicistic literar mulţumitor pentru toate orientările, stilurile, aşteptările, fie din mainstream, fie underground, online etc. Păcat că marele public mediu, nişte zeci de mii de intelectuali cumpărători de cel puţin câteva cărţi pe lună, rămâne tăcut, refuzând inter-activitatea, fie din tristeţe şi resemnare, din bun simţ excesiv, fie din lehamite, ori din plezirism şi indiferenţă. Cunosc foarte mulţi oameni de acest gen, adeseori revoltaţi de urâciunile etalate-n cărţi şi reviste, dar blazaţi prematur, sau mulţumiţi cu puţinul rafinat pe care ştiu să-l deguste-n singurătatea lor încercănată. „De ce nu corespondaţi cu redacţiile, ori direct cu autorii ?” îi tot întreb. „Vă supără cutare lucru, v-a revoltat cutare spectacol, vă înspăimântă incultura gazetarului X, vă umileşte amoralitatea autorului Y – de ce nu ieşiţi la atac, aşa cum vă tot văitaţi că fac teen ager-ii de pe bloguri ? Dimpotrivă, ei ştiu foarte bine ce fac, îşi cunosc perfect drepturile şi libertăţile”. Mulţi, din păcate prea mulţi dintre noi, cei care n-am fost deprinşi să trăim, ci doar să supravieţuim, ne-am lăsat prematur copleşiţi de sentimentul preatârziului.

C. C.: V-aţi exprimat reţinerea în privinţa obsesiei scriitorilor români contemporani de a fi traduşi, înainte de a-şi „epuiza” cititorii autohtoni. Care credeţi că sunt germenii acestei obsesii?

DCM: Nu ştiu, domnule. Zău că nu ştiu de unde psihoza asta. Un bovarism ca de eroină cehoviană. E ceva aproximativ similar fascinaţiei pe care-o au puştanii pentru marii fotbalişti, nu fiindcă sunt mari mingicari, cum eram noi hipnotizaţi pe vremuri de Pele sau Eusebio, ci fiindcă le joacă-n faţa ochilor milioanele de dolari prea intens şi ispititor etalate-n mass media. Să ai tu un public potenţial de-o sută de mii de cititori aici, acasă, şi să-ţi focalizezi talentele, timpul, relaţiile şi energia pentru a tipări o broşură aiurea, a vinde – eventual - zece exemplare căpşunarilor rătăciţi printr-o librărie de fund de ţară şi a colecta trei rânduri prizărite amabil într-o gazetă locală ? Unii autori, e drept, sunt motivaţi, din păcate, de resentimente : „de ce l-aţi transformat pe Cărtărescu într-un brand de ţară ?” am fost crunt chestionat de cineva, altminteri cât se poate de mulţumit cu fotbalistul Mutu în postura de brand naţional, ca să nu mai spun de Nadia, Ţiriac şi Ilie Năstase. Ei – da. Cărtărescu – nu. Mai degrabă telemeaua, sarmalele şi cârnaţii de Pleşcoi decât Eliade sau Patapievici.

Revenind, ca să ne lămurim: sunt întru totul lăudabile şi de sprijinit eforturile editorilor particulari şi ale instituţiilor de stat care vizează captarea pieţei europene. Totul trebuie făcut cu cap, în timp, cu tenacitate, profesionalism şi (chiar) fără scrupule. Contraproductivă, însă, este transformarea acestor iniţiative într-o obsesie personală a autorilor. Ori într-o tactică : vezi ce bine-i merge acasă celui care vine cu ceva faimă de-afară (căci, slavă Domnului, asta la noi e-o veche tradiţie !) şi te-apuci să-i imiţi isprăvile, alienându-te singur. Ah, şi mai vine după asta şi sindromul Ecovoiu, ca să-i zic aşa. Adică ai mai multe ecouri afară decât acasă, prilej să faci, revendicativ, procese de intenţie sistemului autohton de receptare. Păi cum să nu cazi – iarăşi ! – în depresie ?

C. C.: Fac au ba traducerile o literatură?

DCM: Cum bine ştim de pe la 1840, n-o fac. Dar o favorizează, o fertilizează. Traducerile sunt precum dulăii de la stână, care nu lasă turma să se răsfire şi s-o ia razna. Sunt un lătrat întru sincronizare, dacă-mi acceptaţi formula. Cred c-ar fi palpitant un studiu în paralel, traducerile la modă şi romanul autohton, dinspre interbelicul marcat de Gide şi D. H. Lawrence, spre Şolohov, Camus ori Dos Passos la generaţia Marin Preda-Paul Georgescu, apoi voga Noului Roman francez la debutul lui Ivasiuc, a realismului magic sud-american în anii 70, a lui Llosa, dar mai ales a ruşilor din anii 80, până la actuala recuperare a lui Salinger, împreună cu Borges, Sábato şi Cortázar, dar şi cu Pynchon şi Bulgakov. Da, precum alogenia fecundează autohtonia, şi traducerile (ca să nu mai vorbim de influenţa teribilă a cinematografiei în douămiismul nostru !), atunci când altoirea se face bine, sporesc livada.

C. C.: Cum vi se par cele două-trei „Istorii literare” apărute în ultima perioadă şi care credeţi că este explicaţia subiectivismului acut ce le grevează?

DCM: Sper că nu vă aşteptaţi tocmai de la mine la o probozire a subiectivismului ?!? Oricâte rezerve am avut la Istoriile lui Alex Ştefănescu şi, mai ales, Marian Popa, faţă de sintezele lui Micu sau Rotaru, ori faţă de cele mai recente – ale lui Cornel Ungureanu şi Marin Mincu – fiecare are rostul ei, propriile-i criterii, justificări, circumstanţe atenuante sau agravante. Înaintea lor, esenţiale sunt marile dicţionare. Acolo se face ierarhizarea rece, acolo e de căutat obiectivitatea, acolo se află documentarea de primă instanţă. Or, după cum ştim, DSR-ul a aşteptat aproape trei decenii şi-a apărut cam ca o pasăre fără aripi. DGLR-ul mai are puţin şi face şi el douăzeci de ani de aşteptare ca să se rotunjească după voinţa coordonatorului său. Marele Dicţionar al ieşenilor a fost ucis din frageda-i (dar excepţionala) pruncie. Bine că avem acel extrem de util Dicţionar cronologic al romanului (despre cel, omolog, al traducerilor doar am citit în presă) şi bine că vine acum Istoria lui Nicolae Manolescu, care cred că va fi evenimentul al anului. A venit din nou timpul revalorizării istoriei literare.

Despre femei cu …

Dan C. Mihailescu

Maria Tudor, Femeia, martie 2008

Datornic pe viaţă

            Nu demult, pe scena unui mare festival, Alain Delon declara cu tandră, melancolică seninătate că - în destinul său – tot ce se poate numi împlinire se datorează femeilor. Departe de mine, Doamne fereşte, ispita de-a mă compara cu idolul ecranului francez, dar, când l-am auzit, mi-am rostit simultan în minte aceeaşi constatare infinit recunoscătoare, în ce mă priveşte.

Cum am devenit preferatul femeilor...

            Crescut de la trei ani fără tată, cu o mamă care ma zeificase, o bunică dumnezeiască, o mătuşă maestră în arta culinară şi o horă de vecine una mai alintătoare ca alta, vezi bine că în formarea personalităţii mele feminitatea a reprezentat forţa copleşitoare, decisivă. În plus, canonit periodic de prezenţa egoist-dominatoare sau agresiv-alcoolică a bărbaţilor cu care biata maică-mea încerca din vreme în vreme să-şi peticească existenţa, m-am căptuşit nu doar cu atribute feminoide (sentimentalism lacrimogen, tandreţuri ludice, reverii bovarice, mămoşenii, nevricale ş.a.m.d.) ci şi cu o anume alergie – intratabilă – la tot ce ţine de ideea de autoritate (paternă) : educativă, militară, financiară, instituţională etc.

Cum am devenit “duhovnicul” femeilor...

Copt, aşadar, printre fuste, cozonaci şi cosmetice, evident că am dat sportul pe lectură, acţiunea pe contemplaţie, disciplina pe capricii, duritatea pe sensibilitate, vânătoarea şi pescuitul pe teatru şi concerte, hotărârea pe labirinturile dilematice şi virilităţile pe delicateţuri, fiind mult mai acasă într-un budoar cu păpuşi ori la bătut aluatul, decât pe stadioane, la cârciumă, la table sau chiar la minunatele miuţe cu băieţii pe maidan.

            Întotdeauna am fost un excelent duhovnic pentru fetele şi femeile din jurul meu. Am fost fascinat de feminitate, de multiplele ei etajări, de infinitele complexităţi misterioase, inexplicabile, magice sau stupide, sadice sau mazochiste, nu din raţiuni donjuanice, pentru blazonul viril, ci dintr-o curiozitate aproape patologică, dublată de patima împărtăşirii altruiste, a participării la trăirile alambicate, damnate, extatice ori devastatoare, care fac măreţia şi dramatismul condiţiei feminine. 

 Cum am devenit conservator…

            Aşa stând lucrurile, fireşte că m-am însurat la 24 de ani, că  nu mi-am înşelat niciodată soţia în cei 32 de ani conjugali (spre stupefacţia majorităţii confraţilor de breaslă, pentru care votca şi adulterul sunt ca apa şi aerul), că-mi ador fiica (pe nevăzute, dar nu mai puţin maniacal), că vizitele şi taifasurile cele mai spumoase le am la o doamnă septuagenară, că încă lacrimez – oftând ferice - la câte-un film sau chiar pe unele pagini şi că deplâng feroce rapidul proces de virilizare a feminităţii şi feminizare a masculinului din România ultimilor ani.

            Pentru un conservator paseist şi sentimentaloid ca mine, nimic nu este mai întristător decât înjurăturile pe care le auzi frecvent pe stradă de pe buzele puştoaicelor zănatice, provocările vulgare la care sunt supuşi bieţii liceeni acneici de către colegele lor, felul în care noile cerinţe profesionale impun femeilor severa vestimentaţie “office”, intrarea tot mai agresivă a doamnelor în lumea afacerilor, cu efecte benefice, desigur, pentru capitalul şi imaginea firmei, dar cel mai adesea fatale pentru condiţia lor emoţională. 

 Cum am devenit observator…

De cealaltă parte, cum să nu te intrige abuzul manierelor “fetiţoase” la băieţii tot mai hipnotizaţi de “ţoale” şi “fitze”, de cosmetice, lux, bârfă şi intrigi de alcov, alergici la sport, somnoroşi, terifiaţi de spectrul serviciului militar şi pentru care desenele animate şi jocurile pe computer ţin loc de drumeţii montane şi partide de nataţie ?

            Asta ca să nu mai spun de blestemul corectitudinii politice care încă pledează cu stupidă încăpăţânare, ca pe vremea “sufragetelor”, în favoarea egalitarismului sexelor, negând cu elan sinucigaş însăşi esenţa fiinţei umane. Cum să-ţi vinzi tot ce ai mai scump pentru tot ce poate fi mai urât, schimbând delicateţea pe duritate, suavitatea pe instinctul concurenţial şi fragilitatea pe spiritul de luptă ? 

            Sigur, e greu să mai visezi astăzi la fecioara lilială, la purităţi medievale şi maniere de castelană, pe scurt – la farmecul Ofeliei într-o lume tot mai ameninţată de Lady Macbeth. Dar nici nu pot să accept firesc imaginea fetei care - visând să conducă un 4x4 şi să râgâie la volan după ce trage o bere - scuipă-n stradă ca marinarii, dă cu cizmele-n câini, înjură birjăreşte, îşi cultivă un look sictirit sau, dimpotrivă, nimfomaniacal, şi din trei în trei vorbe îşi bagă-n toate cele…ceea ce – totuşi – nu are !

Cum am devenit filosof…

Culmea e că am ajuns să detectez tot mai frecvent convingeri şi manifestări misogine în rândul femeilor. O şocantă ură de sine ce reia cu sălbatică inconştienţă străvechile clişee masculine privind relaţia dintre frumuseţe şi prostie, preferând autourâţirea comportamentală ca iluzie a virilităţii triumfătoare.

Să fii ceea ce eşti, să-ţi cunoşti limitele, dar şi resursele, desăvârşind în armonia fiinţei tale ceea ce i-a hărăzit natura – iată o înţelepciune care, paradoxal, din cât e mai simplă şi mai secular verificată, din atâta pare mai greu de atins.

(NOTE: a) Textul este cel trimis la redactia revistei FEMEIA; b) Subtitlurile apartin redactiei)

*

*      *

Dan C. Mihăilescu, critic si istoric literar: „Cărtărescu ne-a transformat pe toti in simpli glosatori“

Cristian Teodorescu, Cotidianul, 8 ianuarie 2008

Franchetea imprudenta a Omului care aduce cartea si umorul cu care Dan C. Mihailescu vorbeste si scrie despre lecturile si subiectivismele sale il recomanda drept unul dintre putinii critici literari pe care te poti bizui.

Nu te intreb care e ultima carte pe care ai citit-o, ci care e ultima carte pe care n-ai putut-o lasa din mina in ultima vreme?

Am luat-o cu mine la Praga (unde am avut norocul sa petrec, impreuna cu sotia mea, Tania, Craciunul si Revelionul, intr-o minunata singuratate in doi): Marguerite Yourcenar, „Lettres à ses amis et quelques autres“. Un regal de 700 de pagini.

Te simti o victima a lecturii obligatorii?

Da, m-am simtit tot mai condamnat in ultimii doi, trei ani. Si mai intoxicat, umilit, debusolat. Si netrebnic. Nu citesc realmente din placere decit citeva saptamini pe an. Restul e rutina, prestare de servicii.

Care sint clasicii la care te intorci din motive personale?

Eminescu, din care-mi recit uneori cu voce tare, ca terapie. Apoi batrinul Caragiale, la care nu stiu cum se intimpla, dar fac foarte des apel, cu cele mai diverse motive si in cele mai surprinzatoare contexte. Si Cioran (daca-l putem socoti printre clasici), ale carui „Caiete“ le deschid adesea la intimplare: oriunde nimeresc, gasesc exact ce-mi face bine.

Cum ti se pare „Orbitorul“ lui Cartarescu, incheiat si definitiv?

O splendoare orbitoare si unica la modul absolut in literatura noastra. Coplesitoare sfidare pentru critica literara. Adica demna de o hermeneutica „inspaimintatoare“, asa cum numai... Mircea Cartarescu ar putea-o face. Altminteri, ne-a transformat pe toti in simpli glosatori.

Dintre tinerii autohtoni in cine ai mai multa incredere si care dintre ei te-ar putea surprinde la a doua carte, ca sa zic asa?

Stai asa, ca m-ai amutit. Realizez cu stupoare ca n-am incredere si asteptari anume de la nimeni. Mai sint tineri Dan Stanca, Radu Aldulescu sau Daniel Banulescu? Mai pot face figura de simple sperante Ioan Es. Pop, Filip Florian si Florina Ilis? Nu. Cel mult sa spun ca visez la un Paul Cernat care sa scrie o bucoavna despre generatia 27 cu aceeasi aplicatiune revarsata asupra unui subiect - avangarda - care literar, esteticeste, nu reprezinta mai nimic.

Daca ti-ai deschide o editura, caror politicieni autohtoni le-ai publica memoriile fara sa le citesti manuscrisul?

Nici unuia. Dar cu siguranta m-as bate pentru memoriile generalilor Iulian Vlad si Victor Atanasie Stanculescu, ca sa nu mai spun de cele ale colonelului Victor Achim, „tatal“ Uniunii Scriitorilor.

Pune-te in situatia unui cititor debutant si ambitios. Daca incepi serios cu clasicii obligatorii, universali si romani, nu mai ajungi niciodata la zi. Daca incerci, riguros, drumul invers, imbatrinesti pina sa ajungi la Balzac. Care ar fi calea de mijloc?

Am vorbit in nenumarate rinduri, in Bucuresti si in provincie, cu grupuri de tineri mai mult sau mai putin cititori, spunindu-le ca esential, inainte de orice, este sa munceasca fiecare pentru a se autocunoaste. Doua conditii sint vitale: sa te simti bine in pielea ta si sa nu faci rau in preajma. Daca te simti bine, ca fiinta morala, facind sport, sex, muzica, alpinism, alcoolism sau orice altceva in loc de lectura - foarte bine, n-ai nevoie de carti. Daca te simti un om implinit, senin, armonios in absenta culturii, n-ai decit sa nu deschizi niciodata o carte. DAR daca NU, apai atunci cauta-ti un indrumator, du-te ucenic la un Mester sau macar la un prieten mai mare, pe care-l vezi ca a ajuns asa cum te visezi tu, si cere-i o lista de zece, douazeci de carti formatoare. Nu mai mult. Si mergi numai si numai la virfuri. Functioneaza perfect si aici stravechiul „nu m-ai fi cautat, daca nu m-ai fi gasit“.

Daca imi da prin cap sa nu mai tin in biblioteca decit o carte din fiecare autor, ce carte scrisa de Dan C. Mihailescu imi recomanzi?

Nu una scrisa, ci (doar) tradusa de mine: „Cunoasterea inutila“, de Jean-François Revel.

*

*      *

Dan C. Mihăilescu : „Important e cum eşti, nu cât ştii”

Claudiu Bolozan, Sport Magazin, 18-24 decembrie 2007

Unul dintre cei mai avizaţi critici din literatura română, dacă nu cel mai bun al momentului, Dan C. Mihăilescu, este protagonistul interviului din această săptămîna. Oricum, domnul Dan C., cum se recomandă domnia sa, este de departe cel mai îndrăgit critic şi prezentator tv. Are un farmec aparte, iar umorul său debordant, savuros, asortat cu inteligenţă rafinată, emană un parfum tandru de brad şi mesteacăn. Odată cu fiecare frază ori gând.

De aproape 10 ani, acest Aureliano Buendia al micului ecran (al lcd-ului plat, de acum...) ne ţine cu sufletul la gură. Ascultându-i trilurile livreşti, uităm de multe ori să mai respirăm, indiferent dacă sântem pasionaţi de cultură sau de agricultură. Norocul nostru este că emisiunea dumnealui durează numai cinci minute. Putem, astfel, după pauza de magie, să ne reluăm alimentarea cu oxigen şi cursul firesc al vieţii. Însă, pentru câteva clipe, măcar în sinea noastră, părem puţin mai deştepţi şi mai îndestulaţi. De delicatese spirituale.

SportM:Vorbiţi atât de frumos despre cărţi, încât chiar şi oamenii cei mai simpli, care nu pricep mai nimic din ce spuneţi, se uită ca hipnotizaţi la dvs. Cum v-aţi defini privitorii, respectiv cititorii ?

Dan C. Mihailescu: La început, cred că lumea cea normală – adică alţi privitori decât micuţul nostru lot de iubitori de carte – au rămas stupefiaţi de faptul că un ins aproape bătrân (am ieşit pe ecran la 47 de ani !), bâlbâit şi deloc fotogenic, are îndrăzneala să se dea-n spectacol, asumându-şi rolul de bufon mediatic şi samsar de cărţi. Cu timpul, publicul s-a lărgit considerabil, de la medici şi avocaţi, la vânzători de pepeni sau prosoape, trecând prin portari de spital, şoferi de taxi, zugravi, ţigani, pescari din Deltă şi tot ce mai vreţi dvs. Vîrsta celor care mă opreau pe stradă sau la metrou a tot coborât, de la doamnele sexagenare, singure şi bovarizante, bucuroase că mai citeşte cineva ceva, la elevii de 11-12 ani, care m-au felicitat (pe Şoseaua Olteniţei) că am vorbit de cardinalul Ratzinger, ori m-au întrebat în metrou care cred că-i cea mai frumoasă poezie din literatura română. La un pol ar fi fetiţa de 8 ani din Sf. Gheorghe-Deltă, care se uita zilnic la emisiunea mea, fără să priceapă nimic, iar la celălalt doamna Irina Petrescu, care s-a convertit la Haruki Murakami datorită fervorilor mele.

SportM: La ora actuală sunteţi considerat cel mai bun critic de întâmpinare. În America, unul dintre, cum să spun, corespondenţii dvs., ar fi celebra Oprah Winfrey (dacă nu ştiaţi, aflaţi că sunteţi de-o vârstă)...

DCM: Oh, Doamne, staţi aşa ! Să nu ne luăm zborul ! Poate că, ştiu eu, la audienţa copleşitoare a teribilei Oprah s-or gândi Teo, Mihaela Rădulescu, Andreea Marin ! Eu nici măcar la unu la sută din forţa mediatică a lui Bernard Pivot n-am visat. În rest,  am avut norocul că, între 1990 şi 2000 şi ceva, lumea bună a literelor noastre nu prea s-a ţinut de critica de întâmpinare, astfel încât – între generaţia lui Nicolae Manolescu şi cea a lui Paul Cernat şi Daniel Cristea-Enache – n-am prea rămas mulţi critici optzecişti combatanţi şi cu arma la picior.

SportM: V-aţi fi dorit să fiţi altcineva, să faceţi altceva ?

DCM: De când mă ştiu, am dorit să fac bine celor din jur, să fi fost doctor (pediatru), duhovnic (la 17 ani, eram la un pas să dau examen la Teologie), muzicant sau actor de comedie, să cânt white blues ca Eric Clapton ori să-i joc pe Pantalone sau Crăcănel. La urma urmei, poate că un oarecare procent din toate utopiile acestea va fi intrat în textura imaginii şi a paginilor mele.

SportM: Aveţi timp de filme ?

DCM: Nu, am tot timpul din lume pentru mers la teatru. Numai că nu prea mai sunt piese pe măsura aşteptărilor mele, adică pentru sentimentalismul şi conservatorismul meu. Cu filmul, am rămas definitiv la „Once upon a time in America” şi „Invaziile barbare”. De când am văzut „Babel”, mi-am promis să stau cât mai departe de marele ecran de astăzi. 

SportM: Aţi citit, pesemne, enorm. Aveţi idee cam cât ?

DCM: Văd că aveţi chef de joacă. Mă rog. Poftim : fac de opt ani la Pro Tv emisiunea „Omul care aduce cartea”, 11 luni pe an câte o carte pe zi, iar din 1990 încoace aproape că n-am avut săptămână fără o cronică sau o recenzie. De citit, citesc de aproape 50 de ani şi nu am avut zi, ori măcar săptămână, fără o carte. Nici măcar în cele şase luni de armată, la infanteria din Bacău, unde, de altfel, aveau o foarte bună bibliotecă de – culmea – estetică, istoria artei şi filosofie... Aşa că să calculeze cine-o vrea. Fapt este că, după ce înghiţi biblioteci ani de-a rândul, înţelegi două lucruri mari şi late. Primul e că, dacă ea, cultura, îţi dăruieşte esenţa moralităţii, în schimb natura este esenţa vitalităţii, drept pentru care între câteva ceasuri de citit şi o zi pe creste de munte musai să pui cel puţin semnul egal. Şi al doilea e că, spre final, observi că, an după an, cărţile de care simţi că ai realmente nevoie se împuţinează drastic, de la câteva mii, la câteva zeci. Important e cum eşti, nu cât ştii. 

SportM: Cu sportul în ce relaţii v-aţi aflat?

DCM: Gras fiind, fără tată şi având o mamă hiperiubitoare şi posesivă, evident că abia dacă am avut parte de fotbalul pe maidanele copilăriei şi de cursurile de înot de la Ştrandul Tineretului. În rest, după ce am fost fundaş dreapta pe strada Râpelor, am jucat cu mare plăcere volei (ca ridicător, fireşte) şi am trecut de abecedarul şahului şi pingpongului, - nu tu patinaj, handbal, tenis de câmp, nu tu ski sau deltaplan, deşi mi le-am dorit intens. Tot la tenisul cu piciorul, printre gunoaiele dintre blocuri, am rămas.

SportM: Ce personaj din sportul românesc credeţi că ar fi un bun personaj de roman?

DCM: De roman, nu prea, fiindcă asta presupune complexitate psihologică şi varietate de medii şi experienţe cu mult mai mult decât pitorescul verbal şi comportamental, gen Rică Răducanu. Altceva ar fi într-adevăr incitant : un studiu istorico-sociologic din care să înţelegem de ce am avut acel avânt formidabil din anii 60-70 ai veacului trecut, când explodam la handbal, volei, tenis de câmp, gimnastică şi chiar la fotbal, pe plan european şi mondial, în vreme ce astăzi, în regim de maximă libertate, se alege sistematic praful de majoritatea speranţelor noastre în domeniu. Dar, staţi aşa ! Mi-am, adus aminte de un posibil personaj de roman. Unul care mi-a fermecat copilăria, cu toate că, obraznici şi provocatori, râdeam de el ca proştii : marele fan al Rapidului, Tudorică, omul cu trompeta. Dar cine, când şi cum sa mai investigheze acum pitorescul nebuniilor din mahalalele de altădată?

*

*      *

Interviu in BUCOVINA LITERARA, Noiembrie-Decembrie 2007

Bucovina Literară : Acum, la sfârşit de an, privind retrospectiv, va rog să ne spuneţi ce a reprezentat 2007 pentru dvs.

Dan C. Mihăilescu: Bibliografic, este anul în care, odata cu apariţia, la Polirom, a celui de-al treilea volum, dedicat eseisticii, mi-am încheiat Literatura română în postceauşism, am adăugat vol. 3 la Viaţă literară, am publicat o antologie la care ţin foarte mult (De la coroana regală la Cercul Polar), cu şase minunate personaje feminine ale fiinţei româneşti, fiind prezent în alte două antologii – încă neapărute la ora dialogului nostru – una cuprinzând texte şi evocări Constantin Noica, iar cealaltă dedicată... bunicilor scriitorimii contemporane, ambele la Humanitas.

Tot cantitativ evaluând lucrurile, mi-am încheiat al optulea an al emisiunii „Omul care aduce cartea”, cu încă trei sute şi ceva de cărţi prezentate, mi-am continuat rubrica din Idei în dialog, dar, în schimb, de la 1 octombrie, renunţând la pagina cu „Lecturi la tavă” din Jurnalul naţional de duminica, mi-am luat adio de la cronica de întâmpinare.

Cred că am îmbătrânit îndeajuns (o altă dovadă este că am primit – deja ! – primul premiu din viaţă pentru opera omnia, de la revista Transilvania, ceea ce la 53 de ani e o chestie, nu ?) pentru a mă întoarce la istoria literară. O fac, e drept, cu armele vechi, dar şi cu destule bagaje recente. Este, de altfel, lucrul pentru care mă felicit, la capătul acestui an : că am reuşit să mă rup, după câţiva ani de ezitare, de exerciţiul săptămânal al cronicii de întâmpinare. M-am intoxicat, am căpătat alergii, am ajuns să tânjesc după o săptămână de lecturi făcute pur şi simplu din plăcere, după cum începusem să observ că până şi puţinele cărţi la care ţineam sufereau de pe urma tratamentului făcut din inerţie, rece, obosit, fără empatie. Acuma, am deschis un şantier literar cum n-am mai avut din studenţie!

B.L.: Ce mai înseamnă azi a fi intelectual?

DCM: Pentru clasa politică înseamnă – ca şi la ruşi - o pacoste, o agasare, o inutilitate sclifosită, sau o sumă de tentacule ale agenturilor de spionaj străine, întrupate în hărţuitorul „partid al ONG-urilor” . N-am înţeles niciodată de ce lumea nu-i cuprinde la „intelectuali” şi pe Adrian Năstase, Adrian Severin, Mircea Geoană, Tăriceanu, Stolojan şi toţi ceilalţi asemenea, care sunt şi ei profesori universitari, autori de cărţi ş.a.m.d. Eu, când mă duc la ţară, numai de asta tot sunt întrebat din 1990 încoace : „dom profesor, ce-i trebuie lui Manolescu politică ? de ce se bagă Blandiana în jocurile astea ? ce caută unul ca Mircea Dinescu la dosarele Securităţii ? De ce nu-şi văd Liiceanu şi Pleşu de cultură, caz doară sunt intelectuali” etc. etc. Bine, domnule, zic, dar Iorgovan ce-a fost, pitecantrop, vidanjor, croitor? El, ditamai profesorul la Drept, n-a fost intelectual? Dar  Adrian Iorgulescu şi – cine să zic? - Mircea Iorgulescu nu sunt, intelectualmente, sub acelaşi scut?   Cu alte cuvinte, ei şi numai ei, scriitorii, artiştii, veşnicii opozanţi, numai ei sunt intelectualii, adică... vinovaţii?!?  Şi de ce, mă rog, astfel de intelectuali n-au ce căuta în arena marilor jocuri?

Din această perspectivă, a dumnealor, a misologilor, a celor pentru care gândirea şi creaţia sunt semne de decadenţă, moftologie pură, de nu chiar tactică de otrăvire socială, sigur că, intelectual fiind, mă simt la rându-mi o dihanie pe cale de dispariţie. Asta, cu atât mai mult cu cât – odată intelectualul statuat politiceşte la stânga, prin nenorocita tradiţie pariziano-68-istă – iar eu fiind hotărât un ins de dreapta, am oroare de „dreptatea” cu Sartre şi prefer să mă „înşel” pe viaţă cu Raymond Aron. Dacă, aşa cum vrea europeanul socialist, antriceştin, antiliberal şi cu nostalgii leniniste, intelectuali trebuie consideraţi numai partizanii corectitudinii politice, atunci mă declar necondiţionat de partea lui Jean Sévillia, adică de partea anti-terorismului intelectual.

B.L.: Care sunt şansele literaturii române în Europa de azi? Dar în Europa de mâine?

DCM: Să prindă conjuncturi politice favorabile, pe măsura produselor culturale oferite la export. Să construiască tenace, răbdător, conservându-şi specificul moral şi adaptându-se estetic noilor aşteptări europene. Să strângă din dinţi de-a lungul perioadelor de încercare şi să reziste la diversele teste de anduranţă, aşa cum a reuşit noul val din cinematografie. Cărtărescu, de pildă, este la un pas de performanţa lui Cristian Mungiu.

Totul depinde de voinţa politică şi implicarea mercantilă a pieţei occidentale. Un bun dosar Blecher în Magazine littéraire, o campanie pentru Radu Aldulescu condusă de Michel Tournier, o Anişoara Odeanu bine ambalată în seria romanelor roz, Omul recent al lui Patapievici, adus la două sute de pagini, targhetat pentru aria anglo-americană sau germanică şi nesabotat de filierele internaţionale ale stângismului neostalinist, un abil decupaj din prozele Hortensiei Papadat Bengescu destinat rafinamentelor salonarde ori din aria dandysmului occidental (încă existent), o suită de volume - editate bilingv - de imagologie, cuprinzând impresii de călătorie ale românilor în diferite ţări ale lumii, laolaltă cu opinii ale călătorilor străini în Principate, condimentate cât cuprinde... Şi câte altele asemenea - s-ar lipi numaidecât de privirile de dincolo, cu condiţia să găsim editori, coeditori, publicitate, distribuitori şi medii interesate (în cel mai negustoresc înţeles al cuvântului) să facă lobby pentru noi. Deocamdată ne „bucurăm” numai de rezistenţe, fiindcă ni se cunoaşte potenţialul şi ni se vânează resursele, plus că încă persistă opinia de la 1920 cum că am primit pe degeaba o căciulă mult prea mare pentru scalpul nostru mic, albit prematur şi resemnat. Încă suntem în epoca şantajelor, sforăriilor şi umilinţelor de tot felul, „probele iniţiatice” menite să-ţi verifice energia şi să-ţi aducă supleţea necesară pentru a intra pe gâtul sticlei occidentale.

B.L.: Aţi debutat editorial în 1982 (Perspective eminesciene, Premiul Uniunii Scriitorilor), într-o perioadă destul de dificilă pentru România. A fost greu ? Rememoraţi acele momente. Ce au însemnat ele şi ce mai înseamnă astăzi pentru dvs. Priviţi des înapoi?

DCM: Ca paseist, fireşte că ador retrospecţiile, inclusiv în propria-mi moştenire biobibliografică, dar şi genetică ! Nu trece zi să nu regret ceva, ori să mă bucur de ceva : fie că s-a întâmplat, fie că nu s-a adeverit. Regret că nu m-am făcut medic pediatru, dar mă bucur că, absolut netelegenic fiind, am ajuns să sprijin cartea taman la televiziune. Regret că în 1987 n-am intrat în grevă publicistică, aşa cum îmi anunţasem prietenii, ca să mă retrag la bibliotecă şi să scriu istoria generaţiei 27 sau dicţionarul  operei şi existenţei caragialiene – cărţile cu care trebuia să apar în 1990, dar mă bucur că mi-am cheltuit cei mai miezoşi ani de libertate post-89 închegând suplimentul Litere, arte, idei al Cotidianului, care văd că naşte nostalgii şi acum. În general, regret că nu mi-am păstrat statutul de istoric literar, de cercetător ştiinţific, vizând blazonul erudiţiei şi ştaiful academic, după cum mă bucur – skizoid ? – că m-am cheltuit cu frenezie în gazetărie, impresionism, plezirism şi bufonade literare.

În 1982 aveam 29 de ani, scriam de câţiva ani la Eminescu şi mă hrăneam cu tematism francez, mistică spaniolă, Jung, Durand şi Hölderlin via Heidegger. Ei bine, acum, spre vârsta pensionării, simt că mă reapropii de fervorile de atunci. Mă simt liber, nu mai am determinări materiale, n-am slujbe, şefi, condică de prezenţă, nu vreau burse şi granturi de nici un fel, fiică-mea-i la casa ei, armonia conjugală e bine mersi ca acum trei decenii, „I have all the time in the world” - prin urmare numai de sănătate am nevoie ca să-mi alint bătrâneţile scriind câteva bucoavne pe sufletul meu.

B.L.: Ştiu că aţi început cu poezie. De ce aţi abandonat-o pe parcurs?

DCM: Vârsta. Cu obiectivitatea pe care o aduce. Iute de tot, după 23-24 de ani, am înţeles că totul era simplu exerciţiu de defulare şi reflecţie lirică, de nu simplă pastişare a lui Ioan Alexandru. Cum să vă spun, poezia a fost în cazul meu ce este pianul pentru o fată de 10-16 ani. Foarte puţin sau foarte mult, depinde din ce parte alegi să vezi lucrurile. Dar să ştiţi că mi-am propus ca, dacă voi ajunge la 60 de ani, să-mi îngădui şi obrăznicia de a-mi publica versurile, fie şi numai ca să-mi irit, o dată mai mult, neprietenii !

B.L.: Tăcerea la români, un subiect hazliu şi trist, iteraţi dvs.în Scriitorincul, 2001. Vă menţineţi părerea?

DCM: Cum să nu, premisele şi concluziile de atunci mi-ar croi şi azi aceeaşi pledoarie. Vorbim excesiv şi înfăptuim cât praful de pe tobă. Nu ştiu cât e adevăr sau legendă în afirmaţia lui Marghiloman cum că „zece ani de ocupaţie germană i-ar mai fi trebuit României” ca să ajungem şi noi nişte făcători disciplinaţi ca nemţii, dar tare bine sună verdictul ! Dacă am investi în faptic unu la sută din cât bârfim pe degeaba la colţuri, dacă ne-am ţine măcar unu la sută de promisiunile din tinereţe, dacă am vărsa în cărţi măcar unu la sută din cât cheltuim în gazetărie, dacă am fi, măcar într-un caz din zece, centripeţi în loc să ne lăsăm sorbiţi de centrifugare-n toate cele – cu totul altfel am fi arătat acum.

B.L.: Roger Caillois afirma, intervievat fiind cu mai mulţi ani în urmă de Ion Pop, că nu există opoziţie între poezie şi ştiinţă. Sunteţi de acord cu acest punct de vedere?

DCM: Ei nu, cum să fii de acord ? Sigur, ştim cu toţii alintările savanţilor cu poezia ştiinţei, farmecul mistic al chimiei, metafizica fizicii, Heisenberg şi corpusculii triunghiulari ca o aură a materiei ş.a.m.d. , după cum ştim şi teoriile „componistice” ale poieticii, poezia ca ars combinatoria, savanterie şi manierism , Pascal cu inima şi raţiunile ei, textul ca textură deliberată etc. Dar una peste alta ştiinţa şi poezia ramân două lumi distincte, chit că, sigur, la rigoare prozodia este (o) ştiinţă, iar cutare teorie matematică poate produce stări de narcoză poetică şi extaze precum cea mai subtilă metafizică.

B.L.: Sunteţi de ceva timp cunoscut şi drept susţinătorul lui Constantin Brâncuşi. De ce Brâncuşi şi nu altcineva?

DCM: Să nu exagerăm. Am fost ales de TVR – în speţă, de regizorul Cornel Mihalache -  ca „avocat” al lui Brâncuşi la  emisiunea „Mari români”, făcând şi filmuleţul de la Tg. Jiu (o provocare incitantă şi o experienţă profesională foarte plăcută). Ca expresie supremă a fiinţei româneşti l-aş fi preferat pe Brâncoveanu, dar în final am acceptat că şansele de ipostaziat România „la export”  sunt mai degrabă de partea hobiţeanului. Brâncuşi e tot ce poate fi mai elocvent pentru marele nostru talent de a arde etapele şi de a asimila contrariile : un ţăran care cucereşte saloanele Parisului, exponentul unei tradiţii ancestrale ajuns campionul avangardei, un european care schimbă definiţia artei în dicţionarele americane, plecând „haiduceşte” din concretul cel mai dens – piatra, lemnul – şi definind abstractul aproape inefabil, „esenţa zborului” , a rugăciunii ş.a.m.d.

B.L: Cum îşi selectează temele, respectiv cărţile, Omul care aduce cartea?

DCM: După criterii educative, morale, întîi de toate : istorie, mentalităţi, biograficul ca pildă formativă, religiozitate, documentul istoric exemplar şi fertilizant pentru dezumanizarea şi decerebrarea prezentului Apoi, după cantitatea şi valoarea informativă – enciclopedii, dicţionare, culegeri de documente. Şi în sfârşit, după plăcerea estetică – romane, poezie, inclusiv cărţi motivaţionale, ghiduri etc. -  unde intră şi o doză de bună frivolitate, inevitabilă pentru cine vrea să câştige cât mai multe segmente de public. Multă lume se miră că-ntr-o săptămână pot sări de la Heidegger şi Dan Stanca la viaţa gheişelor, sfaturi de „garderobologie” şi evocările lui Niculae Gheran de la ESPLA anilor 50, dar eu îmi ştiu prea bine orizontul receptării ca să mă (mai) cramponez la un singur impuls selectiv, aşa cum făceam în urmă cu opt ani, când ponderea o deţineau cărţile grave, grele, serioase şi severe de speriau privitorul. În era infotainmentului, e nevoie de „cârlige”, de ceva exhibiţionism, de ceva clovnerie şi – oricum – de mult imprevizibil pentru a face dintr-o copertă de carte un magnet irezistibil.

B.L.: Care sunt, comnform opiniei dvs., condiţiile pentru a fi un bun critic, în care se poate avea încredere?

DCM: O cultură generală, întâi de toate, pentru care pledez şi eu în sensul „elegiei” care formează un suculent şi exemplare segment în capitolul IX din cartea lui Patapievici, Despre idei & blocaje. Gustul, onestitatea, buna credinţă exercitată nu ca îngăduinţă excesivă, ci ca severitate comprehensivă. Autolimitarea deliberată : nu te pronunţi când şi unde nu te pricepi (eu, de pildă, n-am scris un rând în viaţa mea despre teoriile literaturii, necum despre traduceri din engleză sau germană, iar despre ontologia lui Noica am scris dinspre literatură). Altruism şi nu egocentrism, simţul măsurii şi nu megalomanie, asociativitate şi nu patima disjuncţiei, cuviinţă şi nu abjecţie pamfletară. În fine, cum spunea cândva Nicolae Manolescu, „criticul trebuie să trăiască mult”, să scaneze decenii, să poată face  numaidecât legăturile necesare între epoci, curente, stiluri, constante, între culise, tribune şi subterane, între texte, contexte şi subtexte. Iar dacă face critică de întâmpinare, musai să citească tot ce citesc scriitorii congeneri, să fie la curent cu filmele pe care le văd ei, cu artele şi tendinţele estetice ale zilei. Când te simţi depăşit, cum vă ziceam că mă simt eu de la un timp, te retragi frumuşel la „conacul” istoriei literare şi te apuci de grădinărit peticul de pământ moştenit.

B.L.: Ce proiecte de viitor are Dan C. Mihăilescu?

DCM: O sumă de cărţi despre cum s-a format persoana scriitorului român, despre adolescenţa lui cultural-senzuală, fie în familie, sau în „exil” şcolar, fie la studii în străinătate, în închisori, ca ucenic în redacţii ş.a.m.d. Vreau să mă întorc în secolul 19, la Ion Ghica şi Hasdeu, la Kogălniceanu, Vasile Conta, Heliade, Maiorescu sau Duiliu Zamfirescu, la Eminescu şi Slavici, şi să le scotocesc pubertatea. Ori să-i văd la 18-20 de ani dinspre imaginea de manual, de astăzi, înspre acel nod energetic, acel moment de balans, de cumpănă sau dezechilibru, care le-a declanşat închegarea personalităţii. Pe urmă, să revin în interbelic şi să compar Omul generaţiei 27 cu figura paşoptistului, cu Omul generaţiei lui Iorga... şi tot aşa, încercând să detectez, odată cu fisurile şi cu marile falii, şi nişte constante... Care vor fi acelea!

B.L.: Prima funcţie a artei, a literaturii, este aceea de a deranja – aprecia Maurice Nadeau. Comentaţi, vă rog, aceasta sentenţă a criticului francez.

DCM: Aaaa, nu, nicidecum aşa ceva. De la mine nu veţi avea niciodată decât definiţia inversă : prima condiţie a artei este de a stabiliza, de a transfigura, afirma, educa, înnobila, consacra, şi confirma organic : o tradiţie, o spiritualitate, un ideal uman, un spaţiu anume. Ca om de stânga, Maurice Nadeau pledează, fireşte, pentru insurgenţa avangardismului, pentru progresul sincopat, pentru revoluţia estetică, pentru provocare şi schimbare cu orice preţ, în vreme ce omul de dreapta, reacţionar şi organicist, rămâne în orizontul clasicităţii, al seninătăţii şi înţelepciunii lui statu quo, convins precum Cioran că progresul (deci inclusiv...”deranjul”, de orice fel şi indiferent de context) nu e decât saltul orb către ceva tot mai rău.

B.L.: Pentru Borges, Paradisul era o imensă bibliotecă. Dvs. cum vă imaginaţi acest spaţiu?

DCM: Cu tot riscul de-a vă contraria, să ştiţi că nu e tot ca o bibliotecă. Nu. Apropo de cuminţenia de care vorbeam înainte, îmi închipui paradisul exact ca grădina biblică a raiului, cu puritatea, liniştea şi aromele poamelor de atunci şi acolo. Poate chiar ca grădina mea de la ţară, cu meri, peri şi curci, cu mesteceni şi mierle... Ştiau Arghezi şi Blaga ce ştiau cu Mărţişorul şi „sofianicul” lor. Ca şi Heidegger cu drumul lui de ţară. Raiul domestic devine abia când ieşi din bibliotecă şi-o apuci agale pe cărare, în tăcere, de unul singur, tot mai sus, până ce dispari de tot, nu te mai vede, nu te mai aude şi pomeneşte nimeni.

*

*      *

Dan C Mihăilescu  

Pentru români luxul este ceea ce se vede

    Adriana Mãrgãrit, Gândul, 21 iulie 2007

Adriana Mãrgãrit:   Mai are România oameni bogaţi sau a rămas doar cu îmbogăţiţii de după 89 ?

Dan C. Mihãilescu: De unde, păcatele mele, după o jumătate de veac de pustiire a tot ce a fost nobleţe naţională, să avem (deocamdată)  altceva decât „les nouveaux riches”, cu 4x4 care ar călca la pământ şi pe Dumnezeu dacă le iese-n cale, cu viloaie bolovănite ca buncărul poleit, bărci cu motor de ultimul răcnet, dar fugind pe ape negre şi duhnind a mortăciune, cu concedii cât mai exotice...Mă rog, revedeţi Cartea Junglei, minunăţia de film lui Disney, cu un King Louie înconjurat de maimuţele alea isterice, care au absolut totul în pădurea lor de liane şi banane babane, dar cărora – hopa ! – ce le lipseşte ? Care-i dorinţa supremă a noului, marelui împărat? Numai un singur lucru :  secretul focului. Ei, vezi, pe ăsta ultrabogatele şi smintitele maimuţe n-or să-l aibă niciodată. Secretul focului e numai al omului, în cazul nostru : al celui care ştie cu adevărat că bogăţia se tace şi se face, nu se ţipă ţopeşte. Cu ea se construieşte discret şi trainic, nu se dărâmă pustiitor.

A.M.: Cum defineşte şi cum vede românul astăzi luxul ?

D.C.M.: Exact cum se chinuie un analfabet să citească Biblia. El vrea, săracul, are bunăvoinţă, dar nu poate. Obiectiv nu poate. Trebuie (re)alfabetizat. El ştie că tot ce are trebuie expus cât mai iute şi cât mai opulent, mai strivitor : cartiere închise, maşini uriaşe, petreceri (pardon, paranghelii) exorbitante, kilograme de bijuterii „pă tine” etc. Pentru el, banii trebuie „sparţi” acum, chiar în noaptea asta, „fripţi” ţigăneşte şi nicidecum gândiţi, legumiţi şi investiţi în tăcere, înţelept, pentru generaţiile viitoare. Am destui cunoscuţi bogaţi. Cu toţii sunt ostili la modul hohotitor şi sinucigaş investirii cuminţi (într-o brutărie sau un drum pietruit, să zicem, în comuna natală). Nu. Toţi sunt cuprinşi de furia, de nebunia risipirii pe nimicuri, fiindcă banii câştigaţi uşor se spulberă uşor. Nu există, nu are cum să existe deocamdată,  previziune, măsură, investiţie pe termen lung, fără profit imediat. Pentru ei, luxul este ceea ce se vede. Pentru bogatul prin tradiţie, cel educat întru aristocraţia reală, cel care şi-a  moştenit blazonul şi-i cunoaşte valenţele, luxul este ponderea nevăzută, aura inefabilă, cea care te face să întemeiezi, să clădeşti durabil, nu să cheltuieşti în vânt. Iată exemplul familiei Radu şi Miona Miclescu, care a venit din Germania cu destule milioane de euro şi a restaurat, graţie arhitectului Şerban Sturdza, castelul de la Călineşti. Într-o tăcere absolută, câţiva ani, fără nici un reflector de mass media pe acolo. (În planurile lui Şerban Sturdza urmează conacul lui P. P. Carp din Ţibăneşti, lângă Iaşi). Asta înseamnă, repet, trăirea adevărată a bogăţiei : simplitate şi discreţie, rădăcini şi aripi, construire modernă prin restaurarea tradiţiei locului.

A.M.: Asta sunã foarte neinteresant într-o Românie disperatã dupã consum... Cam ce ar fi de făcut ?

D.C.M.: Să avem răbdare. Românii sunt plămadă bună şi învaţă repede. Ştim demult să ardem eficient  (chit că uneori superficial sau caraghios) etapele. Uitaţi-vă ce repede s-a trecut, în clasa de mijloc spun , de la răcoritoarele ultrachimice la binecuvântata manie a sucurilor naturale şi câte eforturi, slavă Domnului, se fac acum pentru trecerea de la fast food la slow food. În al doilea rând, trebuie pledat pe toate căile şi cu toate forţele pentru redobândirea firescului, a naturaleţii în toate, de la vestimentaţie şi alimentaţie, la educaţie, arhitectură, ornamentaţie ş.a.m.d. Revin la arhitectul Şerban Sturdza şi la interviul acordat recent revistei Cariere (nr. 100). Ei bine, el spune acolo ca taman în epoca în care îmbogăţiţii noştri  preferă cu sadică sălbăticie cimentul, fierul şi gazonul artificial, danezii şi elveţienii redescopoeră frenetic chirpiciul, lemnul şi – atenţie -  izolaţia cu lână a pereţilor casei! Vă închipuiţi aşa ceva ? În plus, lumea normală nu dărâmă, ci reconstruieşte în duhul tradiţiei. („Restauring the local pride” este o deviză esenţială.). Nu dă foc, ca-n Bucureşti, superbelor case boiereşti de la 1900 ca să poată construi în locul lor ororile de beton şi sticlă, despuiate de orice personalitate şi specific.

A.M.: Ne lipseşte oare cultura bogãţiei

D.C.M.: Nu. Cum spunea Caragiale, nu suntem nici mai răi, nici mai buni ca alţii. Suntem un neam „netocmit” încă, după ce-am fost hăituiţi şi hărtăniţi sistematic, din toate cele patru zări. Deja văd că se preferă Balcicul în locul Ibizzei şi an de an tot mai mulţi bărbaţi cu bani, oameni de afaceri sau nu, iau drumul Athosului pentru câteva zile, în loc să fugă nu ştiu pe care meridian să vâneze peştele-spadă ! Nu cred că românii sunt inapţi pentru adevărata trăire a bogăţiei. Ca să fim... dulci, trebuie mai întâi să ne coacem bine. Existã un "savoir vivre" cu reguli etern şi universal valabile, infailibile, care spune cã, din cât eşti mai sus, mai rafinat, mai greu, mai important, dintr-atâta trebuie sã te smereşti. Sã te simplifici. Sã optezi pentru naturaleţe in toate cele, alungând accesoriile inutile, greutãţile strãlucitoare, dar gãunoase. Din cât deţii mai mult, mai mulţi bani, bunuri, terenuri etc., dintr-atâta rişti sã devii dependent de ele. Or ţelul trebuie sã fie, dimpotrivã, ca bogãţia sã te facã tot mai independent de materialitate.

*

*      *

Şcoala de Vară de la Sighet (14 august 2006)

Comunismul ca moştenire genetică  

Dan C Mihăilescu  

 Romulus Rusan: Sunt emoţionat să vi-l prezint pe ilustrul nostru vorbitor, Dan C. Mihăilescu, „omul care aduce cartea” şi este o onoare ca dânsul să deschidă şcoala noastră de vară. Este cronicarul cel mai competent al momentului şi cel mai fixat pe cartea fiecărei zile. Mă jenez să-l laud prea tare. Este criticul literar care trece de condiţia lui spre o anumită filozofie a criticii literare, departe de toate criteriile generaţioniste sau  de polemicile între „oierii” şi „boierii minţii”.

 Dan C. Mihăilescu: Vă mulţumesc şi bine v-am găsit. Cred că fiecare dintre noi are o uşoară mişcare de smerenie, sau măcar de jenă, în faţa locului în care ne aflăm, Muzeul Memorial de la Sighet. Noi n-am suferit nici măcar pe sfert din cât au suferit cei de aici. Vom muri oricum altfel – sper -  decât au murit oamenii de aici.  Noi umblăm pe coridoarele Memorialului, cum ar fi zis Ţuţea, „ca o dihanie într-un magazin de porţelanuri”, chiar dacă sunt porţelanuri legate cu fiare la mâini. Te simţi umil, un pic inutil pentru că tu practic calci pe treptele pe care, cum spunea doamna Blandiana, deţinuţii auzeau atunci capul lui Maniu cum era târât pe scări, treaptă cu treaptă. Este însă o umilire bună, până la urmă, să ai şansa să calci cu tălpile pe locurile de care s-a izbit Iuliu Maniu. Asta te face cât se poate de profund răspunzător şi vinovat, fie şi indirect, faţă de ce eşti sau nu eşti încă, faţă de istoria pe care o porţi în sânge. Pe de altă parte, am fost lovit astăzi de imaginea unui om care a fost nu o dată taxat drept  canalie, poate cea mai genială canalie pe care a avut-o politica noastră, un cinic extraordinar, Constantin Argetoianu, un om îndeobşte tratat de cameleon, un om imoral, epicureu caustic, ins mercantil etc. A fost într-adevăr un om care a ştiut să se îmbrace în toate viciile pe care le are România. Este un memorialist politic extraordinar, chiar dacă el, ca om, a fost, cum spunea Eminescu de Caragiale, o „arhicanalie”. Dar uite că tocmai canaliile de-un astfel de calibru dau până la urmă o imagine esenţială despre umanitate, ca şi despre noi, o imagine cam neplăcută, dar în orice caz reală. Or noi, măcar aici la Sighet, asta căutăm : realul, căutăm adevărul. Văzând fotografia lui Argetoianu într-una dintre sălile de alături, puteţi să o  comparaţi cu imaginea lui din manualele de istorie, cea ultra-histrionică, de dandy, boier, epicureu, un frecventator de plăceri extraordinar, rotund şi roşu la faţă, plin, transpirat, om de fripturi, vin negru, caviar şi şampanie, un tip carnal din toate punctele de vedere, şi-l veţi vedea aici fotografiat ca muribund, descărnat, golit, smochinit, ofilit, uscat şi, dintr-odată, îţi dai seama că şi canaliile au avut suferinţa şi moartea lor aici. O moarte atroce şi nobilă totodată, o moarte care le absolvă de mare parte din vină. Sigur, suferinţa şi extincţia nu iartă pe nimeni, dar atunci când acestea sunt induse deliberat până şi cea mai josnică fiinţă capătă cel puţin o unduire de aripă îngerească.

    Ei bine, despre astfel de micuţe „canalii” vinovate şi nevinovate în compromisul lor existenţial am să vorbesc astăzi aici. Vreau să mă fac pentru o clipă avocatul lor, să vă arăt cum comunismul a devenit mult mai înfiorător, în anumite aspecte ale sale, cele perverse, decât nazismul chiar. Nazismul, sigur, a fost o fabrică de exterminare pe bandă. Pe anumite porţiuni şi Stalin a ştiut şi a vrut programatic să extermine ca şi  Hitler, cu deosebirea că nazismul a durat 12 ani şi a desfigurat o jumătate de Europă, în timp ce marxismul a desfigurat timp de 70-80 de ani trei sferturi din planetă. Dar, mă rog, nu teorie am venit să fac aici – vă invit pentru asta să citiţi cărţile lui Ernst Nolte, Stephane Courtois ş.a.m.d. – ci să vă povestesc despre „mica teroare” – cum i-a zis Radu Portocală - acea manieră în care comunismul s-a insinuat înăuntrul nostru, în sufletele, sângele şi oasele noastre, până în ADN. Chiar şi în al vostru, cei născuţi după 1989, dacă nu veţi şti să vă lepădaţi la timp sau să vă conştientizaţi la timp  toate aceste micuţe monstruozităţi, micuţe dihănii, toată această armată de insecte care s-au disipat în fiinţa noastră.

     Am să încep prin a vă da un citat. Am să-mi pun vorbirea de astăzi între două paranteze: de o parte un citat din Mircea Eliade şi de cealaltă parte, la sfârşit, un citat din Horia Roman Patapievici.

    Cred că revelaţia editorială acestui an este „Jurnalui portughez” al lui Eliade, pe care vi-l recomand. (Până şi aici sunt „omul care aduce cartea”, nu pot să mă dezic). În acest „Jurnal portughez”, inedit în România până acum două luni, la data de 15 ianuarie 1943 – deci eram cu un an înainte de 1944, cu doi ani înainte de mai ’45 şi deci cu doar 5-6 ani înainte de Sighet, Aiud, Gherla, Canal etc.-, Eliade nota aşa:  „Mă gândesc uneori, meditând liniştit, la noua lume slavo-comunistă pe care ar organiza-o Stalin. România devenită soviet îşi va pierde burghezia şi intelighenţia, dar masa, în cazul când nu va fi deportată, va câştiga o educaţie mai bună, o sanitaţie corectă. Iar după cinci sute de ani ruşii se vor retrage. Cum va arăta la faţă, atunci, neamul meu?” Asta era deci în ianuarie 1943, iar în iunie acelaşi an: „România şi chiar neamul românesc (în elementele lui de continuitate istorică şi culturală) trec prin cea mai mare criză din existenţa lor. Suntem vecini cu un imperiu de vreo şase ori mai mare decât întreaga Europă, cu 200 de milioane de locuitori şi care în anul 2000 vor ajunge circa 400-500 de milioane, cu un spaţiu economic şi geopolitic formidabil, cu o mistică socială, ecumenică şi populară, mai ales la sfârşitul războiului: foamete sărăcie, ruini, revolte, deznădejde). În faţa acestui colos în marş victorios, o Românie bolnavă, optimistă şi credulă. (...) Nimeni nu vede faptul simplu, că dacă ruşii nu pot fi bătuţi, căderea Germaniei va aduce după sine ocuparea României de către sovietici, cu tot ceea ce urmează: executarea celor 100 000 de oameni, care în pofida păcatelor lor alcătuiesc astăzi fenomenul românesc”.

    O sută de mii de oameni estima Eliade că era de ajuns de decapitat, şi la propriu, şi la figurat, ca să dispară România. Odată ajuns aici, nu pot să nu-l evoc pe Cioran, care mi-a spus (şi mie) în  toamna lui 90: „Dragă, România nu mai există, poporul român nu mai e. Noi suntem o populaţie. Dumneata trebuie să pricepi că acel milion de morţi de la primul război mondial, sutele de mii de morţi de la cel de-al doilea război, elita decapitată la Canal, tot ceea ce a fost coeficient de maximă inteligenţă în România a fost decupat, a fost tăiat, a fost ars, călcat în picioare sau malformat, sau exilat, oricum nimicit.” Şi a încheiat exasperat : „Cu cine vrei să refaci dumneata România?”

    Ei bine, când a apărut generaţia lui Patapievici, în ‘90, generaţia lui Bădiliţă, generaţia lui Teodor Baconski,  am revăzut cu toţii cum se poate reface, dintr-o dată,  peste noapte, tot acest arc voltaic, toată acea legătură prin care noi ne imaginam că ADN-ul românesc, adevărata zestre de românism intelectual, a dispărut. Ei bine, s-a refăcut cu iuţeala trezirii dintr-un coşmar. Sigur, nu identic, nu cu forţa şi amploarea interbelicului, dar, în orice caz, ţesutul începuse să se refacă. Şi trebuie să vă împovărez cu această vorbă : vreţi, nu vreţi, odată ce vă aflaţi aici, v-aţi ales singuri sau aţi fost selectaţi de destin sau de istorie pentru a vă lua în spinare marea povară a Ideii naţionale, aşa cum ne-am luat-o şi noi, în felul nostru, în ‘65 – ’75. 

     Am acceptat să vin aici, chiar dacă mă simt vinovat că n-am suferit nici a mia parte din cât au suferit cei care au trecut pe aici, dintr-un motiv anume : mă simt răspunzător faţă de cei care, după 1989, oameni de 80, 70, 50 şi chiar 30 de ani mi-au făcut mărturisiri în ceea ce priveşte vinovăţia lor faţă de comunism, de modul în care au colaborat cu ceauşismul. Dintr-o dată mi-am dat seama că noi facem în istoriografia noastră o nedreptate, până la un punct normală. După 1989 am încercat toţi să arătăm ceea ce a însemnat, după cum spunea Eliade, politica de exterminare a elitelor româneşti dictată de Moscova în concubinaj cu stângismul european, cu Parisul, cu toţi spionii britanici care au binevoit să lucreze nu pentru her majesty, ci pentru Stalin, pentru Internaţionala nemuritoare. Rusia a vrut să ne decapiteze, exact cum au vrut de secole şi turcii, şi ungurii. Ei bine, această perioadă a dejismului, în care Securitatea şi armata au fost strictamente şi deliberat represive, riscă - pe bună dreptate şi până la un punct - să minimalizeze sau să malformeze cealaltă faţă a perfidiei, care este perioada ceauşistă, perioada „umanismului socialist”. O perioadă mult mai perfidă pentru că, insidioasă, a dat de o parte represiunea şi a pus în locul ei prevenirea. Aparatul represiv, Securitatea, n-a mai fost deliberat fizic-exterminator. N-au mai arestat, n-au mai bătut, n-au mai tăiat mâini, urechi, nasuri, n-au mai violat fete şi femei pe masa anchetatorului, nu i-au mai pus pe deţinuţi, ca la Piteşti, să-şi bea reciproc urina, să...şi să... şi să...  Tot acest regim de teroare făţişă dispare pentru a face loc teroarei ascunse, fricii generalizate. Apare comunismul cu faţă umană. Apare Securitatea de omenie, cum spun mulţi dintre ei, chiar şi acum. Am fost întrebat de atâtea ori după 1989:  Ce tot ai dumneata, domnule, cu comunismul ? Te-a bătut pe dumneata cineva? Nu. Dumneata te-ai născut în ‘53, anul în care moare Stalin. Este ştiut că după ’53, până la revolta budapestană, la noi apare primul dezgheţ. Moare Stalin, dispar o parte din articulaţiile aparatului represiv. În ‘55 – ‘56 domnul Mihai Şora, preyent azi aici, a făcut un lucru extraordinar, a început BPT-ul. Tot atunci apar „Groapa” lui Barbu, Marin Preda cu volumul I din „Moromeţii”, „Străinul” lui Titus Popovici... V-aţi gândit vreodată ce a însemnat pentru oamenii aceia care au trăit dezgheţul anilor 50, apoi noua menghină de la 1958, celălalt dezgheţ, cel mare, al ceauşismuzlui de la 1965, urmat de noua presiune de după Tezele din iulie 1971, de speranţele în detensionare de după cutremurul din martie 77, şi iarăşi îngheţul teribil de după fuga lui Pacepa, de după scandalul MTS de la începutul anilor 80... şi tot aşa, - v-aţi gândit, zic, ce-a însemnat pentru fiinţa noastră această blestemată succesiune de permisivitate şi neoclaustrare ? Pescarii ştiu foarte bine că e de ajuns să-i dai un pic de aer peştelui prins în cârlig pentru ca jumătate din forţa lui pulmonară şi de rezistenţă să dispară. Ei bine, perioadele astea de dezgheţ, de aparentă normalizare, în care au fost lăsate sincronizările cu Europa, traducerile marilor autori, chiar de dreapta şi centru-dreapta, cu libertatea călătoriilor în Occident, cu burse, vernisaje, turnee, reviste pline de iniţiative curajoase „cu voie de la stăpânire” erau nişte perioade de aerisire extraordinare. Trezirea, însă, într-un nou îngheţ, devenea un chin dublu, pentru că te găsea deja „viciat” de speranţă, de normalitate, erai deja – şi ireversibil – atins de gustul atât de dulce dureros al libertăţii. Ţin să vă spun că eu, născut în 1953, anul morţii lui Stalin, în ‘64-’65, când Ceauşescu a deschis România Congresului al IX-lea, pe urmele dezgheţului instaurat de Dej în ‘62, habar n-am avut când am intrat în UTC. Am intrat pe fondul lui august 1968, cu intrarea trupelor sovietice în Praga, am mers pe jos, cu colegii de şcoală, de la Belu până în Piaţa Palatului ca să ne oferim lui Ceauşescu, să ne exprimăm dorinţa de a lupta cu arma în mână la Siret sau pe Prut, că auzisem că ruşii vor să intre în România. Eram fericiţi să murim cu arma în mână pentru Ceauşescu. Dar tot pe fondul ăsta, de patriotism nebun, liceal, eu ceream la Europa Liberă - că aveai voie să trimiţi pentru Power-play la disk jokey-ul legendar de atunci Cornel Chiriac - Bad Moon Rising şi Proud Mary, Creedence Clearwater Revival. Erau anii lui Led Zeppelin, Deep Purple, Festivalurile de la Woodstock, Isle of Wight, mişcarea Flower Power noi vedeam la Biblioteca Americană Zabriskje Point pe muzica lui Pink Floyd, eram nebuni după Beatles şi Rolling Stones ş.a.m.d.. Ei da, în contextul ăsta am intrat noi în UTC. Era ceva extraordinar. Habar n-aveam de partid, de jdanovism, de stalinism, de Dobroliubov, Cernişevski, Plehanov, de rivalitatea dintre bolşevici şi menşevici, dintre Stalin şi Troţki, nu ştiam nimic altceva decât amestecul de Blaga, Rimbaud, Dorin Liviu Zaharia şi Festivalul A de la Arhitectură. Deci, bătrânii mei de azi, comuniştii care au luptat la Bumbeşti-Livezeni să facă viaducte peste nu ştiu ce munţi şi să arunce-n aer stâncile pe la Agnita-Botorca, îmi spun cu dreptate: „Ce-ai ştiut şi ce-ai făcut dumneata? Voi dansaţi rock, dansai Chubby Checker în taberele UTC de instructaj, umblaţi după blugi şi geci de piele Harley Davison. Ce comunism aţi trăit voi, mă?”.

        În istoriografia noastră avem toată dreptatea să cunoaştem cât mai bine cine şi cum a făcut rezistenţa din munţi, cine au fost Toma Arnăuţoiu şi ai lui, cine au fost Ion Gavrilă Ogoranu, Motrescu ş.a.m.d.. Ştiţi şi dumneavoastră volumele editate de Fundaţia Academia Civică, de la Institutul pentru Studierea Totalitarismului sau cele de la CNSAS. Ştim foarte bine şi trebuie să ne plecăm aşa, ca nişte victime indirecte, în faţa Adrianei Georgescu, a Aniţei Nandriş, a Lenei Constante, a lui Ion Ioanid, Nicolae Steinhardt, Oana Orlea, Petre Pandrea, Aurel State. Ştim foarte bine ce au fost Jilava, Malmaison, Cavnic, Aiud, Gherla, Râmnicu Sărat, Sighet, Periprava, Salcia. Culmea este că la ora actuală ştim mai bine cine au fost Maromet, Nicolski, Dulberger – Dulgheru, Ciolpan, Răduică, Pantiuşa Bodnarenco, Enoiu et co., ştim mult mai multe despre lotul Pătrăşcanu sau înscenarea de la Tămădău, decât  ştim – practic - ce a însemnat perfidia pe termen lung a dezgheţului ceauşist. Vreau să vă rog să ne gândim un pic, dincolo de această represiune fizică în faţa căreia ne plecăm smeriţi cu toţii, că noi ăştia care am dansat rock şi am intrat în partid la mişto, îmbibaţi fiind de Holderlin şi Jethro Tull, de Pascal şi Pink Floyd, suntem la fel de bolnavi, dacî nu într-un fel şi mai suferinzi, suntem victime - nu ca Iuliu Maniu, Argetoianu sau Ion Mihalache - dar avem şi noi un făt mort înăuntrul nostru. Nu l-am lepădat încă,  nu am dat încă afară acest şobolan mort pe care îl ţinem în noi din laşitate, dintr-o complicitate mai mult sau mai puţin conştientă cu Sistemul compromisului general, din faptul că 99% dintre noi avem o rudă vinovată, un părinte pătat, cu un dosar fie de deţinut politic, fie de activist, fie de complice, fie de securist, fie de persoană de legătură. Sau avem un prieten care într-o bună seară ne-a spus că este securist, că a fost şantajat  şi a ajuns delator, că a turnat ani de-a rândul... iar noi am mai turnat o bere, şi am băut şi l-am compătimit ! Undeva, toată această mortăciune se află înăuntrul nostru, astfel încât cred că şi eu am dreptate, ca victimă nenorocită, vinovat nevinovat, să mă compar, pe de o parte, cu victimele inofensive ale dejismului, iar pe de alta cu fiinţele irepresibil agonizante ale ceauşismului.

        Mie mi-a plăcut întotdeauna să întorc lucrurile cu încetişorul pe toate feţele, să văd şi faţa luminoasă şi ceafa-ntunecată, cu atât mai mult atunci când este vorba de culpabilitatea difuză şi de necesitatea unui verdict. Mă refer în speţă la deosebirile dinte colaborarea profesională cu Securitatea, făcută pe bază de şantaj mai mult sau mai puţin evitabil, - şi delaţiunea benevolă şi sistematică, având conotaţii şi urmări evidente de poliţie politică. Am să vă prezint succint câteva cazuri concrete de cunoscuţi ai mei care au considerat de cuviinţă să se „autodemaşte” într-un context sau altul şi în faţa cărora am rămas pentru totdeauna captiv acelui teribil îndemn christic „nu judeca”, „ajunge zilei răutatea ei” („ne jugez pas”, „chaque jour suffit sa peine”, în limbajul lui Pascal).

     “Eu lucrez cu Secu de când am ieşit din facultate. Ce voiai să fac?” mi-a mărturisit la un pahar, prin anii 80, o prietenă, anglistă de performanţă, om betonat profesionalmente, dar cariat de arivism, bovarism şi bolnavă de dorul călătoriilor în Occident. Ca ea au fost mii, sunt absolut sigur. « Adică, cum ? » zic eu. «Păi, ce voiai să fac? M-au chemat băieţii şi mi-au spus : Tovarăşa cutare - asta era prin anii buni ‘70-‘72, când încă nu înnebunise Ceauşescu de tot, încă nu intrasem în raderea cea mare - e destindere, ai avut bursă, ai fost plecată în Anglia, Italia, Spania, nu colaborezi cu noi ? Eşti prea bună ca să nu colaborezi cu noi. Nu colaborezi, nu mai ieşi din ţară. Ştii engleză la perfecţie, o predai la şcoala noastră de la Băneasa, ai leafă de trei ori mai mare decât un profesor obnişnuit, te realizezi profesional, vei avea acces la shop-urile noastre, îi faci pe securişti mai deştepţi ca să nu mai fie atât de inculţi, cum tot spuneţi voi, şi te trimitem şi  în Anglia  din când în când. Nu-ţi cerem să torni, să verşi în închisoare pe nimeni, matale predai engleză la noi, vii şi la Minister ca să traduci texte » ...şi fata evident a spus : da. Fireşte că eu am rămas melancolic, la care ea : « În fond şi la urma urmei, ţie cine ţi-ar conveni să-ţi ia interogatoriul ? eu, sau un ciocănar de la IMGB ?”. Ei, aici m-a încuiat, dar - nu ştiu nici azi prea bine de ce - am răspuns instinctiv şi brutal :”ciocănarul ăla aproape analfabet ! Fiindcă ăla-mi dă o palmă şi mă termină, pe când un intelectual superstilat ca tine mă poate surfila, manevra, mă întoarce şi mă mă frăgezeşte de nu mai ştiu de mine!”  «Dar ce e rău, dacă eu nu-ţi fac nici un rău fizic şi vreau doar să te ajut ? „ « Nu, i-am spus, prefer să mor la Sighet – asta-i spuneam, repet, prin anii ’80, când nu ştiam decât vag ce a fost pe aici – decât să mă anesteziaţi voi la modul ştiinţific”. Cam asta-i, în esenţă, pentru mine relaţia dintre represiunea dejistă şi „prevenţia” ceauşistă.

        Primul caz de victime inocente ale ceauşismului este însăşi generaţia ‘60, reprezentată aici chiar de doamna Blandiana şi de domnul Rusan. Generaţia ’60 a fost cea mai răsfăţată de istorie. Au avut talente enorme, dar au fost şi răsfăţaţi de partid. A fost prima dată după 1848, când în România au coincis aceste două valuri : de o parte a venit acest talent nebun, care urma deschiderii de partid din ‘64, toată generaţia lui Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Hagiu, Pituţ, Matei Călinescu, Nemoianu, Nicolae Manolescu, Breban, Eugen Simion, Ilie Constantin, Gabriela Melinescu... generaţia burselor de la Yowa, atunci când Ioan Alexandru îl vizita pe Heidegger în Pădurea Neagră şi-i dedica imne lui Iustinian Chira, când se traducea Noul Roman francez şi Păunescu făcea interviuri cu Mircea Eliade, când Ion Pop pleca lector la Paris, Mircea Zaciu în Germania etc. etc.. După tezele din iulie 1971, an de an, mulţi dintre oamenii aceştia care luaseră aer occidental fie s-au exilat, fie s-au alienat, au devenit depresivi, bovarici, nevrotici, au intrat sub capac, asta dacă nu au acceptat colaborarea într-o formă soft sau hard cu Aparatul. Exact cum studenţii din ‘56-‘58, oameni cinstiţi, patrioţi şi rebeli, oamenii de certă ţinută morală, au semnat, totuşi, siliţi sau entuziaşti, angajamentul de colaborare cu Securitatea. I-au luat de pe stradă, erau studenţi, tineri, dansau conga, se îmbrăcau  malagambist, îl ascultau pe Jonny Răducanu la ARLUS cântând In the mood. Au fost luaţi de pe stradă şi din căminele studenţeşti, au fost bătuţi, şantajaţi cu părinţii sau ameninţaţi cu exmatricularea pe viaţă, astfel încât cei mai mulţi au semnat în 58, după Revoluţia de la Budapesta, pactul de colaborare cu Securitatea. Ştiţi scena cu Marcel Petrişor şi Virgil Tănase ? E povestită de Virgil Tănase, un personaj aburos, ca să nu spun mai mult, în cartea lui Ma Roumanie. În 58 era cel mai bun prieten la căminul studenţesc cu Marcel Petrişor. Sunt lucraţi amândoi la Securitate , semnează  amândoi, şi se toarnă. După un timp, Petrişor se îmbată la cămin şi spune plângând : « Bă Virgile, tu ştii că eu de şapte luni te torn, mă ?”  La care Tănase îi spune : « Bă Marcele, şi eu te torn, tot de şapte luni de zile. » Şi astfel oamenii aceştia aveau să trăiască zeci de ani  cu mortul în ei. Şi uite-aşa se face că mă văd nevoit să-l consider victimă inclusiv pe unul ca Virgil Tănase !

            Alt caz stânjenitor de prieteni foarte buni : Mircea Iorgulescu, de la „România Literară”, cu Bujor Nedelcovici, prozator. Nedelcovici îşi tipăreşte memoriile, inclusiv dosarul de la CNSAS. Omul care  i-a fost prietenul cel mai bun şi care l-a turnat 30 de ani a fost Mircea Iorgulescu. Eu cred că şi Iorgulescu şi Nedelcovici sunt victime nu neapărat în mod egal, dar oarecum echivalent, dacă pot să spun aşa, şi că de incriminat sunt de incriminat strategii ororii şi ofiţerii recrutori care au creat situaţia asta. Cu alte cuvinte, nu e drept să ştim mai mult de Iorgulescu, de Petrişor şi de Virgil Tănase, decât de Enoiu, Dulgheru, de Nicolschi.

            Alt context. În 1974 a apărut „stagiul obligatoriu de trei ani în producţie”. Ştiţi ce înseamnă să trăieşti şi să înveţi cale de patru ani cu gândul că vei ajunge, conform talentului şi voinţei tale, ziarist, om de radio sau televiziune, referent la teatru sau în sistemul diplomatic etc. (mă refer la noi, filologii) pentru a te trezi peste noapte că eşti obligat vreme de cel puţin trei ani să faci apostolat în creierii munţilor ori afundurile Deltei ?  Ştiţi câţi colegi – excelent pregătiţi – s-au ratat cu această ocazie, s-au alcoolizat, au devenit activişti sau securişti doar ca să nu plece la ţară ?   Da, nu au murit la Sighet şi nu i-a pus alde Ţurcanu să mănânce fecalele colegului de celulă, însă au trăit o viaţă ca nişte morţi vii, fiindcă ratarea este o agonie infinit mai dureroasă ca moartea.

            În 1977 Ceauşescu a desfiinţat cenzura. A apărut autocenzura, o formă şi mai bestială. Era de preferat cenzura, pentru că acolo erau „tovarăşii de bază” cu indexul de oprelişti, care spuneau limpede „nu e voie sex, Dumnezeu, Basarabia, frică, foame, Occident, moarte, sinucidere ş.a.m.d.”. Înfiinţând autocenzura, Ceauşescu şi Dumitru Popescu-Dumnezeu au făcut o chestie diabolică: ne-a făcut pe noi propăriii noştri cenzori. Oamenii care citeau manuscrisele şi erau obligaţi să găsească şopârlele aveau să se numească de atunci Marin Preda, Mircea Ciobanu, George Bălăiţă, Florin Mugur, Magdalena Bedrosian, Sorin Mărculescu. Partidul miza nu doar  pe inteligenţa şi creativitatea lor , dar mai ales pe perspicacitatea – cum să-i spun – simpatetică a lectorului cu autorul, pe paradoxala lor complicitate cu sistemul, fiindcă – autori la rându-le – ei ştiau să detecteze la fix elementul subversiv, aluziv, pentru a negocia apoi, în deplină cunoştinţă de cauză, cosmetizarea partinică a textului. Am văzut o scenă care părea de un ridicol nebun, în ‘88, dar care te lăsa mască de durere. La Cartea Românească, cenzorul cu autorul, poet cu poet, două talente din două generaţii diferite şi, în fapt, doi buni prieteni ajunşi să joace comedia deriziunii crâncene : Alexandru Muşina şi Sorin Mărculescu, scenă mută timp de 10 minute, în ‘88, repet, an de ceauşism etanş. Aplecaţi amândoi pe manuscris, arătându-şi pe muteşte pasajul incriminat şi, deci, dispensabil, negociind încruntaţi sau surâzători sintagmă cu sintagmă, fiecare ştiind perfect ce a fost şi ce este în mintea celuilalt. Atât cenzorul, cât şi cenzuratul, în micul lor menuet inofensiv, erau două victime.

     Alt caz, un coleg de la intreprinderea de comerţ exterior unde am fost repartizat referent de specialitate în 1976. Om cu un ADN de comersant şi diplomat perfect, jumătate armean, jumătate evreu. Când aude că va fi trimis în Mozambic ataşat comercial, învaţă portugheza, să fie cât mai performant. Cum aude tovarăşul colonel Căciulă că ăsta învaţă portugheza, de vreme ce  pleacă într-o ţară lusofonă: „Aaaa, e dubios, înseamnă că vrea să rămână acolo.” Şi nu l-au mai trimis. Omul a căzut în depresie, s-a alcoolizat, de nu v a fi semnat şi vreun angajament dubios. Ca el au fost –iarăşi – mii, pentru că, după 1980 şi ceva, sistemul i-a obligat pe majoritatea lucrătorilor din comerţul exterior să colaboreze într-o formă sau alta cu Securitatea.

    Petrică V., octogenarul fermecător în casa căruia am petrecut nenumărate seri plăcute de-a lungul deceniului nouă, rudă cu Sergiu Al.-George, prieten cu Alexandru Paleologu, Arşavir Acterian, doctorul Ghe. Jovin şi Sebi Munteanu, fost tânăr liberal, plănuind să fugă-n munţi după 1945, om cu ani grei de Aiud, Cavnic, Jilava, Periprava şi căruia am ajuns să-i prefaţez debutul postum (Arme fără vină, la Paideia, 2004) cu toate că aflasem demult că a fost informator al Securităţii decenii de-a rândul. Ca mulţi, foarte mulţi dintre foştii deţinuţi politici, primea lunar vizitele „Organului” – în cazul său, un colonel Stanciu – care-l întreba, când mieros, când viguros, de unul, de alţii, informarea fiind, evident, în cerc, ca la manej, adică fiecare era întrebat de fiecare. Cine poate să spună de nu cumva această din urmă formă de colaborare a fost adevăratul chin  al acestui om, de-o viaţă întreagă, şi nu norma inumană de la Canal, unde, vorba lui, „munceam cu plăcere, că era în aer liber, nici nu ştii ca însemna asta după bezna din minele deplumb...”. Încai Aurel Cioran, fratele lui Emil, îmi povestea mândru cum, după ani şi ani de dialoguri lunare cu securistul „lui” pe Coasta Boacii, ajunsese – spera el – să-l tragă pe gradat către propriile-i idealuri de tinereţe legionară.

    Alt caz: 1968, medic performant, luat din anul III-IV de facultate, în anii de deschidere ai lui Ceauşescu, trimis la Paris să facă medicină. A fost încântat. I s-a propus să rămână la Salpetriere, dar se întoarce din patriotism. Le zice ăstora: „Mi-au propus francezii să rămân acolo, dar eu n-am vrut”. N-a mai plecat niciodată. Era prea deştept, prea bun ca să fie trimis. S-a ratat. Este o armată întreagă de rataţi de acest gen, cei din ‘68, mulţi dintre cei care au trăit dezgheţul acela au devenit nişte looseri pentru că n-au acceptat să devină nici securişti, nici activişti ca să plece, şi nici meserie performantă nu-i mai lăsau băieţii să facă. Sigur cu, după 1989, avea să-şi sfătuiască studenţii cei mai buni să plece din România, spre a scăpa de spectrul ratării. 

    Alt caz, mult mai contorsionat, ca să vedeţi perversiunile sistemului, dincolo de camerele propriu-zise de tortură. Bătrânul ilegalist, prieten cu Florian Dănălache, cel care l-a salvat pe bunică-miu de la închisoare.(Vânător şi pescar pasionat, bunică-miu făcea ce făcea şi nu trecea sărbătoare fără să nu-i ducă vreun fazan împăiat, un iepure, o ştiucă). Îl întâlnesc prin anii ‘70 pe tovarăşul D., semăna leit cu Ghiţă-Dej, era desfigurat, se clătina pe picioare. Îl întreb ce s-a întâmplat şi-mi zice: „M-a sunat fiică-mea, Svetlana, angajată la Securitate acum, că este cu trei negri care-i fac felul în hotelul nu-ştiu-care”. Asta îi era misiunea. Trebuia să treacă prin pat cu cei trei negri ca să afle nu-ştiu-ce secrete care-i trebuiau, vezi Doamne, lui Ceauşescu. Un tată, comunist cinstit, ilegalist, plecat de la coada vacii, făcut de partid om şi care fireşte că a băgat-o pe fiică-sa în Securitate la modul cel mai natural, ca să slujească ţara şi partidul. Ei bine, acelaşi tată căruia fiica îi spune: „Tată, ce să-ţi fac, astăzi a trebuit să mă culc cu trei arabi, ca aşa ai vrut dumneata, să mă bagi în Aparat”. Două victime, două suferinţe : cine-i vinovatul ?

    Alt prieten, lusitanist foarte bun, este chemat în anii ’80 să plece într-o ţară lusofonă unde erau aparate de zbor cu mecanici români şi piese de schimb ruseşti. I s-a spus: „dumneata n-ai decât să traduci din portugheză în română chestiile astea, specificaţii de piese de schimb. Ia şi semnează angajamentul : dat fiind că vei lucra într-o unitate militară, de azi înainte lucrezi pentru Securitatea română”. Omul nu acceptă, dar băieţii ştiau că  este claustrofob şi l-au lăsat în lift la Securitate un sfert de ceas. Atât i-a fost de ajuns, a început să răcnească şi l-au luat sus şi bineînţeles că a semnat tot. Apoi s-a ratat. S-a ales praful de toate marile lui planuri de-a traduce Fernando Pessoa ş.a.m.d.

    Mai departe. Un colonel de contrainformaţii, cu care am împărţit anul trecut rezerva la spital. „Dumneavoastră ştiţi ce am suferit noi?” zice dumnealui, spre marea mea holbare.,  „Păi da. Domnule, nu zic nu. Am avut toată viaţa ce am vrut: femei, viaţă bună, bani, am trăit ca în sânul lui Dumnezeu. Dar dumneata îţi închipui că eu am fost format ca spion în anii ‘64-‘68. Domnule, eu am furat planurile pentru fabrici şi combinate chimice şi i ler-am dat lui Ceauşescu pe tavă. Noi am făcut spionaj mare în ţara asta. Şi am ajuns, în anii ’80, să strângem bani ca să-i luăm lu’ Ceauşasca bijuterii şi haine de blană?!? Păi, asta am ajuns noi să facem, domnu’ Dan? Noi am fost spioni de rasă, domne.”

    Rabinul Moses Rosen, care în memoriile lui recunoaşte că au venit doi rabini de sector să-l întrebe: „Ce facem, că au venit să ne facă informatori ai Securităţii?” „I-am sfătuit să accepte. Că noi avem nevoie de linişte ca să ducem evreitatea mai departe”. Din raţiuni de „pace” cu partidul şi aparatul represiv au colaborat şi alte vârfuri din ierarhia tuturor cultelor religioase. Tot aşa,  unii au colaborat ca să-şi protejeze homosexualitatea, alţii armenitatea, unii maghiaritatea şi alţii Transilvania. Sau pur şi simplu exercitarea la nivel performant a profesiei, cum spunea – cinic, dar cu temei – sociologul Alin Teodorescu, omul care, în anii 80, avea vreo 20 de invitaţii la congrese internaţionale, fără a le putea onora vreodată. De vreme ce Mecanismul viza cu precădere vârfurile iradiante din toate domeniile, nu aveai, spunea el, decât soluţia colaborării versus aneantizarea. Afirmaţie de nejudecat altfel decât de la caz la caz. Oricum, pentru ce vreau să demonstrez aici – şi anume cum ne-a intrat în chiar codul genetic ideea de fatalitate a fricii, supunerii şi colaborării cu forţa ocult-represivă – inexistenţa celei de-a treia soluţii rămâne un subiect parcă anume livrat aporiei.

    Talentatul prozator optzecist, ghid ocazional ONT prin ‘68-‘70, pierde 100 de dolari, mai face amor cu o franţuzoaică... Nici o şansă, lua doi ani de puşcărie numaidecât. L-au chemat şi i-au spus: „Eşti prost să te dai legat ? Ia şi semnează aici”. Iar omul ăsta n-a făcut rău niciodată, ne-a apărat pe toţi, dând declaraţii despre unul şi altul, cum că, noi, optzeciştii, suntem inconştienţi, oleacă subversivi, dar inofensivi. Puţin insurgenţi altminteri băieţi buni”. Ei, cum a trăit omul acesta o viaţă întreagă cu leşul coolaborării  în stomac -  nici nu vreau să mă gândesc.

     Spunea bine Petre Ţuţea: comunismul lipeşte pe spinarea fiecărui om o blană de iepure. Comunismul pune în lumină tot ce este mai rău în om. El ”întoarce brazda”, cum se spunea în literatura propagandistică a vremii. Ce se întâmplă când se răstoarnă brazda ? Ies afară toate duhurile rele, toate duhorile şi dihăniile, viermii, râmele, şobolănimea şi seminţele buruienilor. Comunismul, dincolo că scoate tot ce e mai rău în noi, ne-a ucis nouă iniţiativa, ne-a deprins cu suspiciunea permanentă şi cu disoluţia. Să ne suspectăm, distrugându-ne reciproc şi destrămându-ne orice încercare de recuperare a ţesutului social. Să suspectăm tot ce se încheagă, să nu ne solidarizăm niciodată. Ne-a îmbolnăvit de diabet naţional. Apoi ne-a învăţat, în numele celui mai păgubos egalitarism, să avem dispreţ faţă de individualism, faţă de spiritul de economie, de acea chiverniseală care, după Max Weber, a construit civilizaţia catolicismului şi protestantismului Dispreţul faţă de avere, ca şi dispreţul faţă de rădăcini, de temelie, de tradiţie şi blazon determină dispreţul faţă de noi înşine.

     Comunistul cinstit trebuie, zice fatala-i învăţătură, să duhnească a sudoare, el munceşte, el nu-şi dă cu parfum şi after shave, că asta-i obişnuinţă de „poponari din Occident”. El trebuie să fie neras, dur, nepieptănat, să-i miroasă picioarele, să aibă bătături în palme – o malformare foarte interesantă. El trebuie să fie omul-coadă, luptătorul orb în masă, Calibanul, necioplitul, urând  visceral elita („luaţi-i cărţile !”) şi adorând improvizaţia, lucrul destrămat, dezaxarea, decerebrarea. Lucrul bine făcut, rânduiala, gândirea pe termen lung, râbdarea constructivă, cultul tradiţiei locului, gustul aristocratic al lui savoir vivre ş.a.m.d. – toate astea îl turbează.

    Malformaţie genetică, aşadar. De la cel mai elementar nivel, cel tactil, instinctual, de la faptul că mulţi dintre cei de vârsta mea încă şi acum, după 16 ani de libertate şi viaţă normală, aproape că alergăm sub duş de frică să nu se oprească apa caldă, încă economisim beţele de chibrit, încă „legumim” hârtia igienică, încă recuperăm borcanele şi sticlele goale şi nu aruncăm, Doamne fereşte, vreo pungă de plastic, - de la acest nivel şi până la incapacitatea de-a ne aduna câţiva în jurul unei iniţiative lucrative, în  ideea că numai Securitatea deţine ideile rentabile, reţelele profitabile, fondurile necesare, spiritul de corp şi capacitatea de organizare, totul este alterat în fiinţa noastră, cea care nu cunoaşte autorespectul şi nu deţine nimic din cultura privilegiului şi filosofia puterii.. Inclusiv dispreţul faţă de Instituţie, paralel cu personalizarea oricărei forme de închegare socială, administrativă, politică,  legislativă etc.

    Comunismul ne-a învăţat cu „fericirea” de-a sta patru ceasuri cu tălpile-n zăpadă la coadă la lapte. Mulţi dintre noi, adică dintre părinţii voştri, nici nu concep normalitatea altfel decât cu suferinţă, cu umilinţe în faţa ghişeului, cu corupţie, furat din bunul public, cu conştiinţa că numai fărădelegea face legea, totul conducând în final la nimicnicie.

    E banal ce vă spun, dar banalităţile astea trebuie repetate şi repetate, fiindcă tocmai evidenţa lor patetică şi strident colorată riscă să le facă invizibile. Comunismul nu este numai celula, cravaşa, lanţul, ci şi apartamentul de bloc, cu caloriferul rece-n miez de iarnă, cu gazele abia pâlpâinde, cu tavanul jos şi geamurile aburite de condens, cu urletele vecinilor, igrasie pe pereţi, liftul în eternă reparaţie şi lumina stinsă cinci ore pe zi, cu stocul de pungi de făină şi mălai în locul cărţilor din bibliotecă ş.a.m.d. 

     Am să închei, cum vă spuneam la început, cu un (alt) citat, câteva rânduri din cartea pe care, eu unul, o consider esenţială pentru forţa reflexivă a României postceauşiste : „Omul recent”, de Horia Roman Patapievici: „Lumea comunistă a confecţionat un cu totul alt tip de om, pe care maliţioşii îl numesc fie om nou, fie homo sovieticus : este omul care, spre deosebire de omul liberal, nu respectă contractele, ia decizii arbitrare, nu calculează nimic, nu iubeşte bogăţia, se dă în vânt după faţada socială, doreşte ca el să aibă totul, dispreţuieşte libertatea celorlalţi, e insensibil, incapabil să-şi ajute dezinteresat semenii, urăşte munca, face numai treabă de mântuială, respectă doar forţa, e intolerant, superstiţios şi slugarnic, devine curajos doar în turmă, e incapabil să se supună constrângerilor legale, încalcă orice regulă (singura lui regulă este cew îi vine la socoteală), nu respectă nici un contract etc. Se poate face liberalism cu un astfel de om?”

    Şi Patapievici continuă: „Viitorul e sumbru. El aparţine omului instinctual, egoist cu ferocitate, îndrăgostit de sine, lipsit de scrupule, ahtiat de putere, superstiţios şi laş, servil şi avid. Comunismul a făcut doar începutul, a cântat uvertura. Adevăratul loc de naştere al ororilor care vor veni este o combinaţie între China colectivistă şi America ideologiilor extremiste care sunt cuprinse în agenda corectitudinii politice. Veritabilul om nou, omul recent, dintr-o astfel de combinaţie ne va veni.”

     Ca să ştii, să  rezişti, ca să nu devii om recent, fără rădăcini, trebuie să înţelegi şi morţile din Sighet şi morţile noastre vii, de dincolo de Sighet. Vă mulţumesc. 

 Discuţii

 Ana Zaharia (Vaslui): Cărui fapt se datorează incapacitatea victimelor de care aţi vorbit să distingă între realitatea şi aparenţa comunismului? Inconştienţa având la bază lipsa de educaţie şi cultură sau o consecinţă a lipsei de voinţă în direcţia înălţării fiinţei?

Iuliana Ungureanu (Ploieşti): Aţi menţionat de acel făt mort pe care încă nu l-am lepădat şi aş vrea să vă pun două întrebări în legătură cu acest lucru. Este acest făt mort o transmitere genetică a traumelor comunismului sau a doctrinei comuniste, sau a amândurora? Şi o a doua întrebare: cum şi când ne vom putea lepăda de acest făt?

    De ce victimele sunt victime? Eu m-am întrebat mereu şi nici acum nu-mi pot răspunde. Există o aşa-numită dilemă Cioran-Eliade. Noi am ajuns aşa pentru că am avut un dat istoric. Eliade când ne enumera virtuţile, viciile, neşansele uriaşe, susţinea că tot neajunsul de a fi al românului vine din situarea noastră geopolitică. Românii sunt nevinovaţi; ei s-au născut între fălcile a trei-patru mari imperii. Cum bine ştiţi, prima universitate din Europa Centală, cea pragheză, Carolina, s-a întemeiat pe la 1350, iar prima de la noi, Academia Mihăileană, cu vreo 500 de ani mai târziu. Asta e ! Ce să facem? E un handicap teribil. 500 de ani de pacoste, de pagubă, de orbire, de beznă, de stat in subsol, sub turci. Eliade spunea, astfel că poporul este nevinovat, de vină fiind situarea noastră istorică: avem cea mai mare graniţă cu ruşii, vreo 600 km.; nimeni nu ne-a vrut întregi niciodată: nici imperiul Austro-Ungar, nici ruşii, nici bulgarii, nici nemţii, toţi vor numai bucăţi din noi, fie catolice, fie protestante, fie ortodoxe aparţinătoare exclusiv de Moscova ori de Atena ş.a.m.d. Nimeni nu ştie ca caută această insulă latină în oceanul slav.

    Bun, iar de cealaltă parte era Cioran care spunea că răul este în noi. Noi suntem bolnavi genetic. De ce domnule Cioran ? l-am întrebat. „Păi nu vezi că suntem nenorociţ ?. A rămas o populaţie bicisnică, o liotă de ţigani care bestecăie prin Europa, n-avem proiect de ţară, nu ştim ce vrem de la noi, nu ştim unde mergem, comunismul ne-a prins taman bine.” Deci, noi suntem victimele istoriei sau ale ADN-ului ? Încă o dilemă din care nu putem ieşi.  Norocul nostru e că adevărul este undeva la mijloc. În concluzie, am avut parte de această menghină istorică şi ea ne-a malformat genetic.

 Andrei Iordache (Bucureşti): Aş vrea să ne clarificaţi puţin : dacă nu putem fi nişte oameni recenţi, atunci unde este scăparea: să ne întoarcem spre tradiţie?

 Alexandra Martin (Timişoara): Aţi vorbit la un moment dat despre mentalităţi, despre faptul că acest regim a format şi a construit mentalităţi dure şi bolnăvicioase. Credeţi că aceste mentalităţi se pot schimba, sau este necesar schimbul de generaţii ca să redevenim o societate sănătoasă?

 Alina Neaţu (Bucureşti): Ne puteţi spune câte ceva  despre decreţei? Când priviţi în urmă spre ‘89, aveţi aşa o urmă de ironie faţă de modul cum a murit Ceauşescu de mâna decreţeilor?

 Cătălina Matei (Bucureşti): Cei care au plecat şi au rămas în străinătate pentru că nu s-au mai putut întoarce : reacţia lor a fost cea bună sau puteau să rămână în ţară şi facă mai mult?

     Mircea Iorgulescu a spus prin ‘90 despre români că sunt naturaliter bolşevici sau legionari. Ori una, ori alta. Şi-mi zic: oare chiar aşa să fim? Eu cred cu totul dimpotrivă, că suntem o sinteză, o coincidentia oppositorum din toate punctele de vedere. Toate antinomiile sunt băgate în noi, de la faptul că suntem o concordia discors etnică (melting pot de latini şi thraci, greci, bulgari, albanezi, sârbi, turci, dar şi evrei, nemţi, armeni, unguri şi ţigani) până la faptul că am dat reacţionarismul eminesciano-cioranian, pe Pârvan, Hasdeu şi Sadoveanu odată cu avangardismul, dadaismul şi teatrul absurdului în Europa.

    Multă lume „subţire”susţine că românii au fost născuţi pentru comunism, pentru că eram, cum spuneau ei, învăţaţi cu turma şi cnutul, popor de ciobani  altoit cu muscali, cu  sobornicitatea mujic-ortodoxă, cea care, spre deosebire de disciplina catolică sau individualismul protestant – vezi Max Weber despre etosul protestant al muncii – unde totul e aseptic, chivernisit, pus pe profit, disciplinat la modul milităros etc.- dă supuşenia, cultivă înţelepciunea resemnării tăcute, acomodarea, coabitarea cu pulpana Puterii, mimetismul colectiv. Fie vremea cât de rea – „ţară binecuvântată de Duzmnezeu” - românului îi merge bine, îi pică para mălăiaţă, de unde şi psihologia de nababi risipitori, un jemanfişism ţiganizat – cum e mai rău...

    Sigur că-i vorba despre mentalităţi, mai precis : despre istoria şi geografia care forjează mentalităţile. Vi-l recomand din suflet pe Mircea Vulcănescu. Citiţi-l şi recitiţi-l, în paralel cu Drăghicescu şi Rădulescu-Motru. Asta, bineînţeles, după ce v-aţi torturat cu acea exorbitantă sumă de mazochism care este Schimbarea la faţă a României, cartea lui Cioran de acum şapte decenii. Sigur că totul ţine de mentalităţi şi că ele se vor schimba ca-n bancul acela cu Ceauşescu şi gazonul englezesc. Totul e bine, a fost plantat corect. Încâ două, trei sute de ani la fel – şi gata, vom fi ca pe Wembley.

    Problema sincronizării „omului recent” cu corectitudinea politică, versus întoarcerea la tradiţie. În ce mă priveşte, am fost acuzat că sunt neointerbelic, neotradiţionalist şi neosămănătorist.  „Ce vreţi dumneavoastră, să ne întoarcem la păşunism?” – ma împuns o fată de la Chişinău, şcolită în Marea Britanie şi care a venit de acolo cu tot eurolimbajul postmodernismului însuşit la fix, cu Michel Foucault, Derrida , Jean Paul Sartre etc. Şi i-am răspuns: „eu nu zic să mergem în opinci în loc de adidaşi, cu iţari în locul blugilor şi cu brâu ţărănesc în loc de centură cu borsetă. Tot ce visez e să nu ne uităm rădăcinile şi rânduiala, să nu instaurăm absolutist relativizarea, să nu facem din detabuizare o nouă idolatrie, să nu calchiem stupid şi slugarnic modelele occidentale, să nu înlocuim autoritatea cu anarhia ţi înţelepciunea cu sexualitatea, să refuzăm revoluţionarismul vid şi să preferăm gradualismul organic, într-o cât mai mustoasă armonie de eminescianitate şi caragialism”.

    Pe scurt, nu îmi doresc nicidecum reconfigurarea unui naţionalism de tip A. C. Cuza, ci dobândirea acelei simple dar extrem de puternice mândrii naţionale pe care o auzim atât de tulburător exclamată de Bruce Springsteen în al său „Born in USA”. 

    Referitor la decreţei, da, e adevărat că au avut un rol şi simbolic, şi fizic. Am suferit enorm când i-am văzut pe copiii aceia, de vârsta dumneavoastră, sub tancuri sau în faţa lor.  Vrând să controleze naşterile, Ceauşescu şi-a produs propria-i moarte. Păcat că Securitatea şi armata de la noi, spre deosebire de majoritatea ţărilor din fostul lagăr sovietic, nu au ştiut să-şi producă din vreme elite, dizidenţe, alternative, variante reformatoare. 

    Cea mai delicată întrebare este cea referitoare la exil. Cândva, prin vara lui 1988, discutam cu George Bălăiţă care-mi spunea: „Domnule, în halul în care e România acum, a rămâne în străinătate este imoral. Să laşi ţara şi să pleci...!”. „Bine, zic, dar dacă omul nu mai poate să facă nimic!?”. Lucian Raicu spunea că n-a plecat la Paris cu gândul de a rămâne acolo, ci că pur şi simplu n-a mai fost în stare să se întoarcă : nu mai suporta să care apă-n găleţi pe scările blocului şi să tremure de frig în casă. Simplu. Totul e de discutat de la caz la caz şi, oricum, nu se poate cuantifica suferinţa. Te poţi rata foarte bine la Paris şi la Isaccea, isteria şi sărăcia sunt la fel, după cum te poţi realiza, cu sau fără mari compromisuri, la fel de bine aici şi acolo. Omeneşte, indiferent dacă suntem acasă ori în exil, suntem la fel de fragili, de pătaţi sau nevinovaţi, sănătoşi sau bolnavi.

Vă mulţumesc tuturor şi vă doresc putere, bucurie şi înţelepciune.

*

*      *

“Să aştepţi totul de la literatură, dar nimic de la literaţi”

    Andrei Terian, EUPHORION, nr. 3-4, martie-aprilie 2007

Andrei Terian: Stimate domnule Dan C. Mihailescu, tema numarului de fata al revistei noastre este “Cronica literara azi”. Dv. scrieti cronici de peste 30 de ani, insa abia dupa 1989 v-ati dedicat in exclusivitate acestei forme de critica. Cu alte cuvinte, ati abandonat (definitiv) proiectele dv. mai “academice” in favoarea comentariului “la zi”. Cum si de ce ati trecut de la arhivistica la foiletonistica, de la istoria literara la articolul de cotidian? Ce ati avut de castigat si ce ati pierdut din aceasta “metamorfoza”?

Dan C. Mihailescu: Interesant: zilele trecute am primit de la Marius Chivu invitatia de a participa la o ancheta a Dilematicii despre rostul criticii literare. Cu alte cuvinte, cine mai are nevoie de ea? Pesemne ca undeva, prin subconstient, noi, criticii, suntem bantuiti la ora de fata de acea senzatie de inutilitate pe care o incercau prozatorii in urma cu vreo zece ani si pe care o traiesc in permanenta poetii, de la noi si de peste tot, dumnealor avand, cum stim, naturelul cel mai simtitor. In cazul meu, lucrurile au fost dintru inceput mai imbarligate, ca nu degeaba m-am catalogat singur ca sciitorinc. Ca sa fim corecti, sa spunem ca eu am inceput sa fac articlerie de mus pe coverta Luceafarului (lui Mihai Ungeanu m-a prezentat Eugen Simion, dar dupa ce deja debutasem in Romania Literara) dupa ce publicasem poezii in revista liceului si eram imbibat de lirismul lui Ioan Alexandru, cititor exuberant de Rimbaud, Lautreamont, Baudelaire, ascultator devastat de Dorin Liviu Zaharia, Les Zeppelin si Bob Dylan, dar si pasionat de teatru pana la extaz. Am intrat, asadar, in recenzita cu o zestre serioasa de scriitoriceala, dupa doua caiete de poezie, niscai povestiri, un inceput de roman a la “adolescentul miop” (inca nu citisem cartea lui Eliade) si o bruma de gazetarie in liceu si la facultate. Am avut dintotdeauna acest dublu impuls – skizoid, daca vreti – catre istoria literara, factologie, paseism si literatura, simbolico moralizanta, pe de o parte, si stricta actualitate literara. Catre foiletonistica devastatoare si sintezele firoscoase. Fascinatia arhivismului, a retragerii in biblioteca si in trecutul atoatevindecator, simultan cu atractia criticii de intampinare, cea doldora de riscuri, umilinte si amagiri. Dupa zeci de recenzii, articole, notite si notule, am plecat de la Luceafarul exact cand Mihai Ungheanu mi-a propus cronica literara, speriat de mama focului ca va trebui, odata caftanit, sa intru in politica gazetei. Stiam bine ca misia cronicarului unei reviste e sa dea (sau sa reprezinte) directia acesteia, politica si interesele grupului ca atare. Or, eu eram tot ce se putea mai de neconceput in rolul cu pricina: naiv si moale de la natura, novice absolut (pe atunci) in culisele vietii literare, insubordonabil, imprevizibil si nesantajabil, fara fibra doctrinara, lipsit complet de vointa de putere (intotdeauna am dorit prestigiu, sau, cel mult, admiratie, dar niciodata putere, pozitie sociala, functii, bani, premii). Si cum in 1980 am avut marea sansa a vietii, de a intra cercetator la Institutul George Calinescu, dorind si sa debutez cu o carte de istorie literara, m-am retras doi, trei ani din prezentul editorial, trecand la Eminescu, Blaga, Caragiale. Numai ca dracusorii cronicarelii nu s-au lasat pacaliti si ruginiti: prin 1983, cand Mircea Blaga m-a invitat sa scriu lunar in revista Transilvania, am revenit numaidecat. Asta ma “vindeca” de munca de la Revista de istorie si teorie literara si ma bransa, in sfarsit, la circuitul generatiei 80. Abia atunci, pana in 1989 – ca si la revista 22, din 1993 in 2000 – am facut cronica in adevaratul sens al cuvantului, adica pe spatii mari, de cinci, sapte pagini dactilo. La Ziarul de duminica eu tot recenzii – nu cronici – cred ca am facut cale de sase ani, adica texte de doua pagini. Vedeti, natura digresiva, asociativa si evocativa fiind, eu am avut mereu nevoie de spatiu, de suflu, de cronici in serial. Din cauza asta cel mai fericit am fost in anii suplimentului Litere, arte, idei al Cotidianului (1991 – 1996, 2000 – 2003) cand puteam sa scriu oricat as fi dorit despre o carte, facand uneori si cate 40 de semnale intr-un numar. Cred ca articolele in serial despre Jurnalul lui Mircea Zaciu ori despre Istoria lui Marian Popa aveau cate 30 – 40 de pagini…

(…)

 “Cronicarul e dator sa iasa cat mai mult din barlog la vanatoare de media”

 A.T.      S-a repetat adesea ca, inainte de 1989, cronica literara nu era doar un indicator al valorii estetice, ci si o bresa prin care se puteau trafica idei “subversive” privind alte domenii ale vietii publice. De aici, impactul ridicat si prestigiul de care s-a bucurat acest gen in vremea comunismului. Ce a mai ramas astazi din toate acestea? Este cronicarul literar de azi doar o voce clamand in pustiu? Mai poate emite el pretentia de a influenta mentalul colectiv? Sau macar piata literara?

D.C.M.            Adevarat, s-a spus pe buna dreptate ca, sub dictatura, viata breslei literare reprezenta un simulacru de viata normala, chit ca in regim de rezervatie, cu pluripartitism, miscari de opozitie, incercari de puciuri, supape de libertate, pe scurt – un surogat de democratie. In context, sigur ca farurile – cronica lui Nicolae Manolescu, aici, cronicele cuplului Monica Lovinescu – Virgil Ierunca, afara – functionau nu numai in regim estetic, dar si politic sau ca indreptar moral s.a.m.d. In momentul in care – vezi Jurnalul lui Mircea Zaciu – de o biata conditie literara, de o carte oarecare, depindeau, cum ziceau partidul si Securitatea, insasi independenta noastra de URSS, ori relatiile lumii arabe cu Israelul, e limpede ce miza se acorda, subiectiv si obiectiv, unui text menit in fond sa gloseze pur si simplu pe marginea unei fantezii mai mult sau mai putin “gratuite”. Astazi, in schimb, cronica literara in regim de libertate totala si-a schimbat radical, bineinteles, statutul, tinta, audienta, influenta. I s-au luat multe poveri de pe umeri, i s-au redat libertatea exclusiv estetica si a fost obligata sa se mono-directioneze. Fireste ca nu e multumita, dumneaei dorind sa-si pastreze prerogativele “totalitare”, adica de a face si educatie politica, de a fi si indicator etic al breslei, de a produce emulatie, de a face analiza sociologica a mersului natiei si tot asa. Influentarea mentalului colectiv, cum spuneti, o poate face cronicarul numai in afara spatiului strict acordat cronicilor sale. Adica bazandu-se pe prestigiul odata dobandit, folosindu-l ca pe o trambulina, el se poate afirma pe taramul ingineriei sociale, ca sa spunem vorbe mari. De pilda, cand Nicolae Manolescu cita dintr-o carte anume in editorialul sau din Romania literara, sau cand Eugen Simion scrie despre o carte in Ziua, ecoul verdictului lor in plan social este fatalmente redus la casta cititorilor, ori a brumei de intelectuali care si-au pastrat ceva din apetitul cultural pe stil vechi. Nu mai ajunge ca-n anii 80 ai veacului trecut, pana la capatul tarii, printre profesori, medici, inginerime, etc., cei care fotocopiau romanele lui Buzura sau poeziile Blandianei. Dar cand acelasi Nicolae Manolescu condamna puciul de la Moscova sau, acum, someaza autoritatile sa acorde atentie maxima monumentelor si zonelor de patrimoniu, ori cand acelasi Eugen Simion, din postura de presedinte al Academiei, solicita cu temei o decizie politico-economica, evident ca glasul lor are un ecou infinit mai mare si contribuie, intr-o masura sau alta, la forjarea unor atitudini in mentalul colectiv.

            Se intampla cu cronicarul ca si cu poetul: poezia, ea singura – singurica, nu-si mai poate fi de ajuns, poetul are nevoie de un intreg fenomen, deopotriva personal, editorial, mediatic si inventiv pe latura marketingului, pentru a se putea impune. La fel, cronicarul, ma rog, criticul literar care-si respecta conditia si publicul, e dator sa iasa cat mai mult din barlog la vanatoare de media, daca vrea ca numele sau sa reprezinte cat mai mult pentru cat mai multa lume. Din generatia dv., cine a invatat foarte bine lectia acumularii benefice de capital mediatic este Daniel Cristea-Enache, care scrie saptamanal in Romania literara, Cultura, Suplimentul de cultura, Evenimentul zilei, coordoneaza un important segment editorial la Corint, este coautor de manuale, scoate carti, face prefete, preda la Universitate, si-a dat doctoratul, este membru in juriul USR pe patru ani si - asta mi-a placut cel mai mult – nu a ezitat o clipa sa se intalneasca, fara absolut nici o recompensa, cu un grup de liceeni din programul bucurestean Mind the Book.

            Nu faci nimic daca nu intelegi ca publicul de maine se construieste azi.

(…)

 “Cronicarul sa aleaga hotarat, din capul locului: vrea putere sau prestigiu?”

 A.T.      Ati debutat, acum 25 de ani, cu o carte despre Eminescu. Va arunc o manusa: incercati sa cuprindeti in vreo 10 randuri ce ati avea de spus despre Eminescu in momentul de fata.

D.C.M.  E simplu, fiindca am mai facut-o. Am fost intrebat care este mesajul cel mai actual al fenomenului eminescian. Este unul bicefal. Mai intai este mesajul omului “deplin”: nimeni, pana la Mircea Eliade, nu s-a mai construit pe sine ca opera alchimica, precum Eminescu, treapta cu treapta, piatra cu piatra, trecand prin poezie in fizica si religie, din filologie, istorie si astrologie in etnologie, economie si psihologie. In al doilea rand este mesajul armoniei ca vindecare. Lucru esential in vacarmul, dizarmonia, domnia uratului, a vulgarului si a patologicului din lumea de azi. Eufonia, acea melifluenta eminesciana, cum ii spunea Dan Botta, desi depreciata, ironizata si parodiata astazi (“heinizand duios la luna”) este, daca are cine sa ti-o recite, o adevarata terapie.

(…)

 A.T.      Ce sfat(uri) i-ati da unui novice intr-ale cronicii literare?

D.C.M. Sa aleaga hotarat, din capul locului: vrea putere sau prestigiu? Vrea lectura de placere (eseistica), stiinta sau evazionism (istoria literara) sau hamalac cu sistema (cronicareala)? Vrea sa faca jocuri sociale, inginerii, sforarie mercantila, adica jurnalism di granda in economia de piata, sau a decis sa cultive, cat s-o mai putea, idealismul nostru, al celor formati sub dictatura, care traiam cu sfanta ardoare lectura si actul artistic la temperaturi extatice? Dupa ce se hotaraste, l-as indemna sa inceapa cu o serie de articole-program, mai intens ori mai disimulat polemice, pe teme largi, profunde cu bataie in istoria genului, ca sa stie lumea de unde sa-l ia, ce preferinte, ce asteptari si ce pregatire culturala are. Lucru valabil si pentru cronicarii de teatru, film, arte plastice. In sfarsit, sfatul suprem: sa nu astepte niciodata intelegerea deplina a receptorului si, mai ales, vreo forma de recunostinta din partea celor despre care scrie. Esti singur, cumplit de singur, indiferent daca esti admirat, dusmanit sau invidiat. Sa astepti totul de la literatura, dar nimic de la literati.

*

*      *

Scriitorul Dan C.Mihăilescu, despre obiceiurile pascale moderne la români:

 "Noi nu trăim sărbătoarea, ci isteria ei"

 Adriana Margarit, Gândul, 31 martie 2007

 Adriana Margarit: De ce odata cu libertatea am capatat acest narav al imbuibarii la nesfarsit, al burdusirii cu "de toate" a frigiderului, al cumpararii de orice ne iese in cale pana la rasul rafturilor, in special de sarbatori? Exista o obsesie nationala pentru mancatul bine?
Dan C. Mihailescu: Suntem inca departe de-a ne scoate foamea, frigul si frica din mostenirea genetica. Inca ne comportam instinctual, semianimalic. Cum sa refaci in doar cativa ani o randuiala seculara, un tesut social, niste traditii si mentalitati alterate, destramate si otravite sistematic de mai bine de-o jumatate de veac? Libertatea, cum bine stim, este un jug greu de purtat.

Asa cum la simplitate, adica la esente, se ajunge abia in final, dupa labirinturi de ispite si paduri de sensuri, gustul libertatii presupune un rafinament, o antrenare pentru inefabil si o disponibilitate la echilibru. O anume acceptare a placerii ca suras, nu ca hohot, ca soapta, nu ca urlet, ca degustare, nu ca imbuibare, ca mireasma, nu ca duhoare. Cum sa dobandesti peste noapte masura, calmul valorilor, linistea sufleteasca si bucuria sarbatorii ? Noi deocamdata hohotim, grohaim, tropaim, hapaim, inca slujim cu frenezie dihania, si nu ingerul, din noi. Cu timpul, daca vom fi feriti mai multa vreme de traditionalele, blestematele noastre sincope istorice, vom reajunge la acea randuiala in toate, pe care o exalta Mircea Vulcanescu si care pentru multi dintre noi a capatat un statut de fantasma. Observati, de altfel, cat de iute bifam - ca mesteri ce suntem in arderea etapelor - libertatile devastatoare: romane porno, lesbianism, sevraj, felatii si tot asa. Gata, le-am, "prizat" la modul autohton pe toate. O sa vina negresit si vremea libertatilor ziditoare.

A.M.: In ce mai consta astazi bucuria Pastelui, mai ales la oras?
DCM: E limpede ca noi nu traim sarbatoarea, ci isteria ei. Starea de sarbatoare presupune un soi de levitatie, o golire prealabila pentru a te putea umple cu miezul inefabil al bucuriei. Or, noi dam buzna ca barbarii in magazine, forfotim bezmetici, cumparam urias, la modul demential, visam pantagruelic si actionam ubueste. Nu vrem sa stim de idee, ci numai de muntii de materie. Nu de simbol sau de suavitati, ci numai de gramezi, mormane, kilograme, seturi, baxuri, metraje, damigene, servicii la pachet. Totul in acelasi horror vacui care ne caracterizeaza garderoba, mobilierul, gradinile, biroul, concediile: o ametitoare, alienanta invazie obiectuala, menita sa ascunda vidul interior. Astfel incat, pentru multa lume zilele pascale, ca si Craciunul, nu au absolut nimic religios, sau spiritual in sensul cel mai larg, ci sunt acelasi pretext pentru chiolhanita generala, pentru "friptane, baute crancene, paranghelii" etc. Noi de mult nu mai mancam, pur si simplu, ci "bagam in noi", "tragem chefuri", "o ardem, o frigem, o plesnim" ...

A.M.: Unde si cat se mai tine seama de traditii? Inainte copiii erau innoiti din cap pana in picioare si dusi la biserica, la impartasanie. Astazi, se asteapta Iepurasul, care vine cu jucarii sofisticate, laptop-uri si chiar masini adevarate, pentru adulti. Trebuie sa oferim cadouri de Paste?
DCM: Cunosc destule familii care inca respecta vechile cutume, de la zugravirea casei si varuirea pomilor la cumpararea unui lucru nou, cat de mic, dar nou sa fie. Dar in general ceea ce domina este opulenta pana la tampire, aluvionarea, exhibarea, trepidatia, fugareala urmata de imbuibare. Ca si la Craciun, si de Paste se faceau cadouri, in special celor mici. Eu asteptam infrigurat, in copilarie, cele doua date, pentru ca atunci picau pantofii cei noi, sau bicicleta, sau costumasul insotit de un iepuras de ciocolata. Atat de adanc mi s-au intiparit micile mari bucurii de atunci, incat, oricat de substantiale cadouri as primi acum, la batranete, simturile ma intorc instantaneu, invariabil si irepresibil, la starea din copilarie si la amintirea - teribil de vie si mustoasa - a lucrusoarelor de atunci.

A.M.: Ce ar trebui sa insemne Pastele de fapt pentru noi toti?
DCM: Pretios vorbind, eliadeste, Pastele ar trebui sa fie o fisura in profan si o instaurare in sacru. Locuirea sarbatorii presupune o purificare prealabila si o suspendare in timp. Simplu vorbind, zilele acestea se cuvin daruite in intregime familiei. Comuniunii si cuminecarii.

A.M.: Dumneavoastra ce veti face de Paste?
DCM: Numar zilele sa plecam la tara, unde ne sunt parintii, la Stroesti de Valcea, la mesteceni si la vitica, la godaci si cotcodaci, printre catei, mierloi si pisoi. Cu mese de regim, e drept, dar si cu nopti lungi, intr-o liniste infricosatoare, de n-ar fi dumnezeiasca. Si avem de sadit si cativa castani...

*

*      *

DAN C. MIHÃILESCU, "Generaţia 27 a trăit în cultul vorbelor a fi şi a face"

In ALDINE (România Liberă), 10 martie 2007

Dan Stanca: O intrebare de inceput voit banal: ce mai inseamna Mircea Eliade chiar in anul centenarului nasterii sale?
Dan C. Mihailescu: Sa inteleg din adverbul restrictiv ca nu prea MAI inseamna mare lucru? Sigur, daca judecam dupa aparente, instinctiv si cu fatalismul care ne caracterizeaza, in toata panzaria asta de frivolitate, kitsch, incultura, vulgaritate si violenta din jurul nostru numai loc de Eliade nu este. Adica de eruditie, mitologie, simbologie, fantastic, rafinament mistic si constructie culturala. Dar daca stam si ne gandim ceva mai bine, observam ca in 2006 am avut ditamai congresul international de istoria religiilor la Bucuresti, ca ne-au aparut tineri savanti in indianistica si comparatism religios, ca, dupa cum ne asigura profesorii si bibliotecarii, in licee Romanul adolescentului miop, Maitreyi, Nunta in cer si chiar Huliganii se citesc intens, ca se apropie premiera filmului facut de Francis Ford Coppola dupa o nuvela de Eliade, ca Mircea Handoca mai are un volum si termina si editarea corespondentei primite de autorul Intoarcerii din rai (a aparut recent volumul patru), ca sa nu mai spun ca anul trecut a aparut si Jurnalul portughez, bine flancat de cartea lui Sorin Alexandrescu, sau ca premiul Romaniei literare l-a obtinut tocmai  monografia lui Florin Turcanu... Nu-i rau.
Evident ca, daca stai si te lasi coplesit de pansexualismul, grobianismul si exhibitionismul de pe piata, basca valurile de ura si desfiintare reciproca din lumea intelectuala, simti ca-ti pierzi mintile. Totusi, daca ai intelepciunea unei mici distantari, perspectiva nu-i chiar de tot sumbra. Pe scurt, se intampla si cu Eliade cam ce se intampla cu Romania : vazuta de aici, de sub noianul de mizerii, e sufocanta, insa vazuta cu ochii celor plecati temporar ori stabiliti in strainatate, a facut si face progrese substantiale.
D.S.: Pentru tine, "care" Eliade primeaza acum – savantul, scriitorul, eseistul ?
DCM: Eseistul, fara indoiala. Asa a fost dintotdeauna pentru mine. Eu am fost atras in primul rand de volume ca Oceanografie si Fragmentarium, apoi de maestrul realismului magic si abia in al treilea rand de opera istoricului religiilor. Iar mai presus de toate m-a fascinat opera de autoconstructie a omului, unde, am spus-o adeseori, Eliade este, dupa Eminescu, marele model national. Numai Eminescu s-a mai construit asa, treapta cu treapta, piatra cu piatra, stiinta cu stiinta, trecand din poezie in fizica si religie, din filologie, istorie si astrologie in etnologie si psihologie. Numai Eminescu a vizat – nu neaparat constient, programatic, ci firesc, instinctiv – desavarsirea, stiinta totala. In plus, Eliade a avut si un destin mult mai fast, dupa cum a avut din plin arta relatiilor publice, pentru care Cioran, de pilda, il invidia cu prieteneasca inversunare. Astfel incat, pana la urma, este numai o chestiune simpla de accent sa spui ca "Eliadele tau" este cel din La tiganci sau cel din Mitul eternei intoarceri, cel din Noaptea de Sanziene, din Insula lui Euthanasius ori din Tratatul de istoria religiilor.
D.S.: Au incetat campaniile anti-Eliade care au facut ravagii in ultimii ani, sau, mai exact, in ultimele decenii ? Dupa ce am citit cartea lui Dubuisson, mie pur si simplu mi s-a facut rau...
DCM: Acuma, si tu suferi insutit, fiindca ai natura hipersensibila, de prozator cu antene pentru mistica. Noi, criticii, istoricii literari, suntem ceva mai tabaciti, obisnuiti cu contextul carnivor, pe cand scriitorii blagosloviti cu o fire ca a ta cam trag, saracii, la... vegetarianism. Dar una peste alta, si eu cred ca a cam venit vremea unui nou capitol. Trebuie sa se dea foaia. Gata, s-au spus toate minciunile, calomniile si toate adevarurile, s-a pledat pro si contra cu aceeasi vigoare, s-a dat din plin sub centura, dar s-au si adus toate documentele pe masa.
Intre, sa zicem, excelentul dozaj de circumspectie si probitate documentara cu care trata Mac Linscott Ricketts in urma cu un sfert de veac episodul raspunsului eliadesc din Buna Vestire (De ce cred in biruinta Miscarii Legionare) despre care impricinatul sustinea ca ar fi fost opera de colaj a lui Misu Polihroniade, - si capitolele dedicate angajarii politice a lui Eliade in cartea lui Florin Turcanu, a fost destula vreme pentru ca reductionismul feroce si tendentionismul cu efect de asasinat moral sa-si sleiasca energiile. Intre fetisism si iconoclastie, intre absolutizare si relativismul radical, intre mitizarea paguboasa si demitizarea cu orice pret, se pare ca a venit vremea caii de mijloc. Ce se mai poate nascoci? Uite, cea mai limpede si mai incurajatoare dovada ca normalizarea se poate nu doar spera, ci si instaura in ce priveste relatiile lui Eliade cu legionarismul si evreitatea, este volumul dialogal Ceea ce ne uneste, unde Moshe Idel ii raspunde, zic eu exemplar, lui Sorin Antohi, aparut anul trecut la Polirom. Moshe Idel foloseste inclusiv sintagma "filosemitismul lui Eliade", reamintindu-le rauvoitorilor cum Eliade i-a luat apararea lui Mihail Sebastian in anii 30, inclusiv in fata lui Nae Ionescu. Cu o – cum sa zic ? – tristete hazlie citeam zilele trecute in corespondenta lui Beno Sebastian (fratele lui Mihail) cu Eliade, prin anii 80, ca Eliade insista pe atunci la Gallimard sa se traduca De doua mii de ani, cel care a obstaculat initiativa fiind nimeni altul decat... Edgar Reichmann, acuzatorul lui Eliade din epoca Lavastine et comp. Spuneai de Dubuisson: acolo chiar ca-i paranoia. Sa sustii ca un om isi construieste cale de-o viata, de la 16 la 70 de ani, un intreg sistem stiintific de istoria religiilor, bazat pe un "ecumenism" desavarsit, numai si numai ca sa "minimalizeze" religia mozaica, apoi asta nu-i decat proiectarea in celalalt a propriei tale maniheite. Repet, insa, in drumul celor trei decenii de la dosarul Toladot pana la Dubuisson, excrescentele menite a demola sau discredita substanta, anvergura, figura si celebritatea lui Eliade s-au subtiat ireversibil. Pana la urma, excesul denigrator devine contraproductiv. Se intoarce in defavoarea atacatorilor, daca nu cumva – cum se intampla foarte des – el este menit numai legitimarii doctrinare, autojustificarii (cat se poate de profitabile, si chiar financiar profitabile) a existentei acestora.
D.S.: Mircea Eliade anticomunist. Un subiect, din cate-mi dau seama, destul de putin dezbatut. Parca in Jurnalul portughez exista niste referiri clare la urgia care se va abate peste Romania. Nu stiu, sau nu-mi aduc aminte: s-a intalnit el cu Paul Goma ?
DCM: Presupun ca da... Nu sunt sigur. In orice caz, nu neaparat din relatia cu Paul Goma se poate vedea anticomu-nismul structural al lui Eliade. Este de ajuns sa-i citim articolele din revistele exilului, mai ales cele din anii 50, cuprinse in volumul Impotriva deznadejdii, editat la Humanitas in 1992, ca sa vedem cu cata groaza privea si analiza el rusificarea Romaniei: "daca e adevarat ca dl Chisinevski are la dispozitia sa patru crematorii in care se ard camioane intregi de carti in fiecare noapte, intelegem si ce se intampla cu exemplarele confiscate sau interzise", scria Eliade in 1949. Si, atentie, continua: "Sa nu ne facem prea mari iluzii in eventualele proteste ale Occidentului. De la armistitiu incoace, Occidentul se afla in defensiva. Si chiar daca intr-o zi isi va schimba tactica in fata perdelei de fier, tot in defensiva se va afla. Pana in ziua socotelii definitive. Dar pana atunci, noi trebuie sa ne descurcam singuri. Or, in aceasta lupta surda de aparare impotriva rusificarii, armele noastre sunt pu-tine si sarace". Cititi acolo Europa si Cortina de fier, ori Infelix culpa, ca sa vedeti cum face simultan examenul bolsevizarii Romaniei si al stangismului occidental. Nu ma pot stapani sa citez: "Acei occidentali de buna credinta care cer cu tot dinadinsul o convietuire cu Sovietele se simt vinovati fata de Orient si nu stiu cum sa-si ceara mai bine scuze pentru vina lor. Numai ca acesti occidentali de buna credinta nu au luat cunostinta de adevarata vina a Occidentului fata de Orient. Ei nu-si dau seama ca poarta o mare raspundere in caderea Bizantului, nu-si dau seama ca au sacrificat tot rasaritul si sudul Europei abandonandu-l pentru multe secole Imperiului otoman, nu-si dau seama ca s-au purtat neomeneste in Orient si in Asia...". Ar merita reluata sistematic publicistica – inclusiv cea strict politica - a lui Eliade, fiindca omul, dupa cum ne-o arata jurnalele si corespondenta lui, ca si relatiile sale, de la Nae Ionescu, la generalul Radescu, sau mai ales rapoartele diplomatice, nu era nicidecum un amator in domeniu.
D.S.: Apropo de citate. Ai recenzat nu demult Jurnalul portughez in Idei in dialog. Ce pasaj te-a "ars" cel mai tare?
DCM: Fara nici o ezitare, cel din 7 iunie 1943, profetic la modul exasperant:"Romania si chiar neamul romanesc (in elementele lui de continuitate culturala) trec prin cea mai mare criza din existenta lor. Suntem vecini cu un imperiu de vreo sase ori mai mare decat intreaga Europa, cu 200 milioane locuitori si care in anul 2000 vor ajunge circa 400-500 milioane, cu un spatiu economic si geopolitic formidabil, cu o mistica sociala, ecumenica si populara (…). In fata acestui colos, o Romanie bolnava, optimista, credula (...) Nimeni nu vede faptul ca, daca rusii nu pot fi batuti, caderea Germaniei va aduce dupa sine ocuparea Romaniei de catre sovietici, cu tot ceea ce urmeaza: executia celor 100.000 oameni care, in pofida pacatelor lor, alcatuiesc astazi fenomenul romanesc". Eram in 1943. De aici pana la confirmarea teoriei lui Cioran cu poporul devenit – prin decapitarea sistematica a elitelor - simpla populatie, nu mai erau decat cativa pasi.
D.S.: Suntem in continuare robi prejudecatii potrivit careia Mircea Eliade este exceptional ca savant, dar literatura lui nu are aceeasi anvergura ? Eu unul nu am putut niciodata sa operez o astfel de falie.
DCM:  Iarta-ma ca sunt inca o data (prieteneste) obraznic, dar iarasi sunt nevoit sa-ti spun : ce sa-ti fac, daca esti scriitor si nu critic literar ?!? Uite ca, spre pilda, pentru Nicolae Manolescu – iau, deci, exemplul suprem - nu este nici o indoiala : prozatorul Eliade este uscat, schematic, fad, minus, fireste, atmosfera seducatoare din cateva nuvele fantastice. Si eu, care am fost fascinat de prozele lui Eliade inca de la 15-16 ani, cand aparuse volumul La tiganci cu prefata lui Eugen Simion, si care am devorat patimas dialogurile "dostoievskiene" sau atitudinile "gidiene"din Huliganii, Intoarcerea din rai s.a.m.d., am fost deceptionat , recunosc, de Noaptea de Sanziene. Am recitit-o cu noua inversunare dupa ce Monica Lovinescu, in urma cu vreo 10-12 ani, ne-a batut obrazul ca neglijam un roman de asemenea anvergura. Ar fi trebuit sa fie marele roman social al generatiei 27, cel visat nu doar de Eliade, dar si de Mircea Vulcanescu sau Petru Comarnescu. Noica insusi, care si-a manifestat  constant si deschis scepticismul fata de talentul si cariera de scriitor a lui Eliade, el preferand, desigur, statuia savantului, a fost obligat sa recunoasca, dupa aparitia Huliganilor, ca Eliade ar fi fost capabil sa dea un Razboi si pace romanesc. Acuma, sa fim sinceri : dupa cum exista prejudecata ca genul comic este inferior tragicului, precum bufonada fata de moarte si ludicul fata de gravitate, asa se considera ca literatura unui savant este partea lui de frivolitate, loisirul, hobbyul lui. Un capriciu, daca nu direct un moft. Parca i se face o concesie, usor stanjenita, celui care a compus Istoria credintelor si ideilor religioase ca i se citeaza la CV si beletristica. Iar Eliade era cu mult mai "serios", infinit mai profesoral, mai universitar  si doctoral decat Cioran, care a definit insasi filosofia ca "le passe temps d’une vipere elegiaque" ! In tot cazul, daca luam fie si numai seria "Dosarelor Eliade" editate de Mircea Handoca la Curtea Veche, vom vedea ca rezervele, acuzele si atacurile la adresa celui care a scris Isabel, Sarpele, Lumina ce se stinge etc. sunt mult mai multe si mai viguroase decat rezervele si corectarile la Yoga, sa zicem. Insusi Eliade a recunoscut ca a scris nu o data la metru, de aici si savoarea teribila cu care-l adnota necrutator, printre altii, "Serban cel Rau" (Cioculescu), care mai era si om de stanga...
D.S.:  Mai este acum posibila aparitia unei personalitati de calibrul sau? Nu cumva in constituirea sa un rol decisiv l-a detinut contextul, acel spirit interbelic, tensionat, riscant, acumulativ la modul absolut, dominat de maxima libertate creatoare, dar si naiv, in sensul superior al cuvantului?
DCM: Intram intr-o discutie frumoasa, delicata si care cere un spatiu aparte. Il avem ?
D.S.:  Tu spune ce crezi, ca vad eu dupa aceea cum ma descurc cu spatiul in pagina !
DCM:  Eu cred ca Ioan Petru Culianu ar fi putut deveni "un alt" Eliade, daca Dumnezeu – sau Nefartate si asasinii sai - l-ar fi lasat sa ajunga la varsta Maestrului. Aceeasi foame spectaculoasa de teritorii antipodice, asimiland, adica, in egala masura fizica si metafizica, literarul si stiintificul, medievalitatea si modernitatea, o intalnim si la Patapievici... Dar sa nu ne hazardam pe taramul ultrariscant al comparatiilor de acest gen, caci, apoi, oricine se poate simti indrituit sa avanseze nume, precum, stiu eu, de la Andrei Plesu la Cristian Badilita, Liviu Bordas, Eugen Ciurtin...fiecare, poate, cu doza lui de indreptatire. Esential mi se pare altceva: ca tipul acesta rinascimental, atotcuprinzator, de inteligenta si atitudine spirituala, a devenit imposibil in vremea noastra, tot asa cum filosofia, in intelesul ei pur, simplu si vechi, se termina odata cu Heidegger, de nu care cumva cu Nietzsche. Noi, in Romania noastra defazata (din fericire, in cazul asta) inca mai avem norocul enciclopedismului. Inca mai avem personalitati capabile sa dialogheze de la egal la egal cu occidentalii cei mai specializati in cele mai diverse domenii, trecand usor prin trei, patru limbi de circulatie, de la istoria picturii la politologia de ultima ora si de la etnopsihologie la fizica cuantica si mai stiu eu ce. Am vazut si auzit destui straini firoscosi intr-un domeniu sau altul mirandu-se teribil de enciclopedismul intelectualilor de la noi, care pur si simplu jongleaza cu cunostinte adeseori antinomice. Sigur, n-are rost sa riscam, Doamne fereste, vreun pronostic de genul un alt Cantemir, un alt Hasdeu, un alt Eliade sau un alt Brancusi. Important e sa nu-i pierdem din vedere, nu-i asa ?
D.S.:  Cum crezi ca ar privi Eliade contextul cultural romanesc al acestor zile ?
DCM:  Mi-aduc aminte ca, pe la inceputul anilor 90, ne intrebam cum ar fi actionat politic un om ca Noica in contextul fesenismului de atunci. Ar fi fost de partea lui Eugen Simion, a lui Marin Sorescu si Augustin Buzura, sau l-ar fi urmat pe, cine sa zic, Nicolae Manolescu ? Ar fi mers cu Andrei Plesu, sau cu Gabriel Liiceanu ? s.a.m.d. Ma rog, speculatii bonome sau malitioase, venite oricum din veneratie. Tot asa, stiu ca m-am gandit odata ce-ar fi fost sa-l vedem pe Eliade taind impreuna cu Ion Iliescu in 1991 sau 1992 panglica inaugurala la Institutul de studii orientale, al carui proiect il cocea inca Al. Rosetti, sub patronaj regal, prin 1937. Cum il stim, cred ca s-ar fi tinut departe de politica mica a zilei, ar fi avut prieteni in toate partidele, dar s-ar fi ferit cu orice risc de angajari nete intr-o parte sau alta. Ar fi slujit, precum Noica, doar marile idei si marile initiative culturale. Ideea romaneasca simultan cu Ideea europeana. Ar fi propulsat Orientul prin toate mijloacele, ar fi coordonat colectii teribile la Humanitas, i-ar fi recomandat lui Plesu la NEC, tot ca Noica, tineri "mancatori de jaratic", s-ar fi necajit, fireste, de micile tradari de genul Culianu sau Matei Calinescu si s-ar fi revoltat de tratamentul pe care i l-a rezervat Saul Bellow in Ravelstein, ar fi inchegat cu placere un volum de "entretiens" cu Sorin Antohi si n-ar fi inteles in ruptul capului de ce, odata dobandita mult visata libertate, Romania a cazut in isterie, depresie, apocaliptita. Dincolo de multe, foarte multe altele, ce trebuie sa retinem noi acum, in regim de extrema urgenta, din marele mecanism-Eliade este necesitatea constructiei culturale. Ostilitatea fata de tot ce va sa zica gainarie, improvizatie institutionala, susa, gascareala, urechism, fatalism, paralel cu dobandirea respiratiei largi pentru proiecte de mare anvergura. Toata generatia 27 a trait in cultul verbelor a fi si a face, departe de obsesia noastra maniacala de azi: fixatia de a avea, cat mai mult si chiar cu pretul alienarii supreme. Hai sa-l mai citam o data. Tot din Jurnalul portughez, 23 septembrie 1942, context deprimant pentru el din toate punctele de vedere: "Din nou ma domina sentimentul zadarniciei oricarui efort. Adevarul este ca nu are absolut nici un rost sa incerc o realizare a mea in cultura. Stiu prea bine ca traiesc sfarsitul unui ciclu istoric si ca nu ma voi putea incadra in haosul paradiziac care va urma. De altfel, nici nu mi s-ar ingadui. Lumea noua anglo-sovietica nu va accepta in sanul ei oameni ca mine. Dar nu cazul meu personal ma impresioneaza. Mi-ar fi egal sa traiesc sau nu, ca voi fi impuscat sau nu de comunisti (puteam fi foarte bine impuscat de Carol si Armand Calinescu, sau chiar de generalul Antonescu). Nu asta ma impresioneaza. Dimpotriva, sa mori stiind ca lasi in urma ta o lume care-ti va duce mai departe gandurile, ca mori cu sens – e o moarte pe care intotdeauna mi-am dorit-o. Ma cutremura insa neantul pe care-l vad inaintea mea: civilizatia latino-crestina sombrand sub asa-zisa dictatura a proletariatului, in fapt dictatura celor mai abjecte elemente slave. Si daca acesta e adevarul – pentru ca asta vor si Churchill si Roosevelt, si ei sunt cei tari – atunci ce rost mai are creatia in istorie, in cultura? Numai doua atitudini isi mai pot gasi indreptatirea: mistica si orgia. Credinta in sfintenie si cinica dezagregare in voluptate. si atunci iti dai seama cat de inutile au fost, de atatea secole, jertfele romanismului."

Dan Stanca: Iti multumesc foarte mult.

*

*      *

DAN C. MIHÃILESCU, "Am simtit întotdeauna o mânã dumnezeiascã deasupra mea"

In Revista Formula AS, 19-26 februarie 2007

Scriitor, eseist si critic literar, Dan C. Mihailescu (n. 1953) este unul dintre cei mai avizati interpreti ai literaturii romane de dupa ‘89 incoace. Autor a numeroase carti si realizator al emisiunii „Omul care aduce cartea” de la PRO TV, este laureat al mai multor premii importante. In articolele sale din „Idei in dialog” si „Ziarul financiar” sau in alte aparitii publice a manifestat o preocupare deosebita pentru lucrarile din sfera teologico-politica 

Intre ingereala si demonie

 - In ce relatie sunteti cu Dumnezeu, d-le Dan C. Mihailescu?
 - Sunt impartit intre doua impulsuri: unul anticlerical si altul de credinciosie. Odata, mama, care era o femeie saraca, n-a avut bani sa-i dea preotului care venise cu sfestania prin bloc si acesta a spus ca va veni si la ea cand va avea bani. Asta ne-a durut foarte mult, si de atunci am avut, in general, o relatie proasta cu preotii. Pe de alta parte, de mic am fost foarte inclinat spre credinta. In anii de liceu, eram un aliaj exploziv de hormoni, adrenalina, pasiuni... Citeam Rimbaud, Baudelaire, literatura raului, dar totodata aveam porniri mistice, stateam acasa la poetul Ioan Alexandru, voiam sa invat latina si greaca veche, pentru a descifra patristica; am vrut sa dau la Teologie, dar nu m-a lasat familia. Deci, eram impartit intre ingereala si demonie. Eram un om care stia sa ingenuncheze dinaintea parintelui Sofian Boghiu de la Manastirea Antim - care mi-a fost duhovnic la casatorie -, dar aveam si salturi carnale. Pe Dumnezeu L-am cautat, dar nu m-am apropiat de institutia Bisericii. Cred ca toata viata am ramas sluga la doi stapani.
     - Stim ca nu e posibil sa-I slujesti si lui Dumnezeu, si lui Mamona. In plus, v-am vazut in dialog cu preoti renumiti si interesat de literatura crestina...
     - Am vrut mereu sa ma daruiesc unei dimensiuni nevazute si puternice, dar la fel de mult m-a tinut deoparte un sentiment de insubordonare. Am fost naravas si putin infantil. De cativa ani, am revenit totusi la Biserica. Nu atat dintr-o credinta fierbinte, cat din necesitatea de a intra intr-o randuiala. Tin la Biserica, iubesc ortodoxia cu toata fiinta mea, ramanand in acelasi timp un pacatos, un hedonist, un ecumenic, un panteist. Inauntrul meu este mai tare gena de machedoni sau de greci.
     - Grecii si machedonii sunt oameni foarte credinciosi...
     - Am avut mari discutii pe subiectul credintei mele atipice, cu parintele Sofian Boghiu, de la Manastirea Antim, cu parintele Iustin Marchis, mai nou, cu Inalt Preasfintia Sa Bartolomeu Anania. Le-am zis ca nu sunt un om rau - poate ca zicand asta comit pacatul mandriei. Parintele Marchis m-a certat ca nu vin la biserica. Si i-am raspuns ca atata vreme cat nu fac rau, ma straduiesc sa iradiez in jur numai bine si normalitate, nu vad de ce as mai lua aceasta cale a disciplinarii credintei.
     - Dar nu simtiti nevoia unui reazem solid, permanent, in drumul spre Dumnezeu?
     - Mai multi preoti renumiti mi-au pus intrebari similare. Intr-o discutie cu parintele Marchis, am fost rau si am plusat. I-am spus ca eu ma simt mult mai acasa cu Dumnezeul meu, in linistea unei paduri, sau pe o insula de calcar in Mediterana, decat in biserica. Pe undeva, incerc sa-mi conserv panteismul, nu neaparat ca un act de fronda, sau de snobism, ci pentru ca asa simt.
     - Totusi, va stiu ca pe un om care mergeti cu placere la manastire. Ce va indeamna intr-acolo?
     - Recent, am stat la Manastirea Nicula o saptamana. Am stat, dar n-am fost la slujba in nici o zi. Imi era de ajuns ca respiram acel aer... L-am prefatat pe parintele Bartolomeu Anania cu tot dragul si cu toata slava, dar am vazut in el un suflet, un personaj, un destin, nu neaparat un cap al Bisericii. Horia Patapievici mi-a spus ca am o viziune viciata, ca imi asum credinta de-o maniera protestanta. Daca sunt decent si nu fac rau, cred insa ca e in regula. Sigur ca relatiile mele cu Dumnezeu sunt mai complicate decat pot arata in cateva fraze. De pilda, ma declar panteist si ecumenist, si totusi merg cu evlavie la Manastirea Cernica - unde mi-am si facut mormant -, si am refuzat sa respect dorinta mamei mele de a o arde dupa moarte.  

„Intre fartate si nefartate”

     - Il recunoasteti pe Dumnezeu, Ii respectati lucrarea, Ii iubiti Biserica, dar nu faceti pasul major pentru a intra in comuniune cu El. De ce?
     - Poate e putin parsiv ce spun, dar sunt in cautarea unei a treia cai. N-am avut niciodata organ pentru maniheism, pentru disjunctiile acestea: „ori - ori”. Am fost tot timpul pentru „si - si”. Stiu ca asta nu le place naturilor luptatoare. Li se pare un semn de acomodare, de impaciuitorism. Eu insa il vad pe omul de spirit intre hotare. Blaga spunea ca numai diavolul sta intre haturi. Mie mi se pare ca daca stau intre hotare si ma uit cu un ochi la „fartate” si cu celalalt la „nefartate” reusesc sa valorizez in fiinta mea ambele dimensiuni. Inca ma iluzionez ca extremele au undeva o punte. Si cred ca oamenii-punte, ca si ideile-punte, au un rost esential.
     - Asadar, faceti un efort major sa ramaneti intre hotare sau sunteti, de la sine, o natura duala?
     - Sunt o natura duala. Se vede asta pana si in ticurile mele verbale. Le am pe acestea: „In masura in care, in aceeasi masura”; „atat, cat si”, „deopotriva si una si alta”. Apoi, sunt un tip sedentar, cu tabieturi, dar in acelasi timp am un dor nebun de aventura, pe mari, pe munti. Zodia mea este Sagetator cu ascendent in Balanta. Deci, dintr-o data fac proiecte mari, utopice, cu arcul in cer, dar de la brau in jos sunt un centaur bagat in mal, in pofte, in lume, in concret. Si peste toate e Balanta, care intelege si stanga, si dreapta.
     - Spuneati ca la casatorie v-ati spovedit. Ati mai facut-o si pana atunci? Dar de atunci inainte?
     - Nu. Mi s-a spus ca la casatorie e obligatoriu si am mers impreuna cu sotia mea, Tania, la parintele Sofian, dusi de nasul nostru, profesorul Savin Bratu - evreu convertit la crestinism. Pe urma nu m-a mai obligat nimic. Acum, de curand, am fost nas de botez, iar parintele Iustin Marchis a observat ca nu stiu „Crezul” si l-a spus el, iar noi dupa el. M-am rusinat. Nu am voie sa nu-l stiu, in calitate de crestin-ortodox. La 54 de ani o sa invat „Crezul”, caci mi se pare inadmisibil sa nu-l stiu.
     - A avea un duhovnic presupune „a face ascultare”, adica a-ti insusi anumite canoane, a-ti frana voia. Este intelectualul prea orgolios ca sa aiba un duhovnic?
     - E foarte posibil. Vreau sa fac un act de penitenta si sa spun ca e o trufie din partea noastra, a intelectualilor care ne consideram ortodocsi, sa nu avem un duhovnic. Eu personal insa, pur si simplu, nu am gasit un duhovnic demn de trairile mele, sau caruia sa-i livrez toate indoielile mele, toate dorintele mele... Daca ar fi trait Ioan Alexandru, cel caruia ii spuneam totul si cu care ma sfatuiam, ar fi fost un fel de simulacru de duhovnic.
     - Dar ati cautat cu adevarat un duhovnic?
     - Exista, evident, duhovnici de mare forta in Biserica, oameni capabili sa duca un dialog la cel mai inalt nivel intelectual. De trei, patru ori in viata, mi s-a propus sa ma spovedesc si, poate parea o oroare ce va spun, sau o mare mandrie, dar n-am avut ce marturisi. Vorbesc de pacate grave, nu ca mai bei un pahar sau mai stiu eu ce. Nu mi-am inselat nevasta niciodata in 33 de ani de mariaj, nu am vrut sa am averi, nu am bani pusi deoparte, n-am vrut sa am post de conducere, nici macar nu mint. Poate ca din partea mea e o dovada de vanitate nestrunita ca nu mi-am ales un duhovnic. Poate e de vina si suspiciunea, care a crescut in noi in timpul comunismului, fata de cei carora ar trebui sa le incredintam secretele noastre. Insa, ii invidiez sincer pe intelectualii credinciosi, care se duc duminica de duminica in strana si care se spovedesc unor preoti cu zece trepte mai jos decat ei intelectual, dar pe care ii pretuiesc pentru puterea lor duhovniceasca, si care traiesc toate tainele in Biserica. Dupa cum am invidiat-o pe Zoe Dumitrescu Busulenga ca s-a calugarit. Pretuiesc Biserica, am sarutat icoane si am respectat obiceiurile, dar nu am avut o adevarata traire religioasa. Cred ca am avut mai mult fervori mistice pana pe la 25 - 30 de ani. Traiam textul religios, ii citeam pe Sfintii Parinti. Am citit, de pilda, Patericul ca pe o carte de morala, cum citeam Epictet, Marc Aureliu... Iubesc la fel de mult Patericul si sofismul.  

„O ciulama metafizica”

     - Cititi cu mintea sau si cu inima?
     - Sigur, si cu inima. Simt o caldura si o bucurie extraordinare, dar nu numai cand citesc de si despre Sfintii Parinti. Recunosc, e un fel de ciulama metafizica la mine, de care insa nu mi-e rusine. Nu pana intr-acolo incat sa amestec crestinismul cu yoga, cu tantrismul, cu new-age. Mi s-a propus si am spus: inapoi, satana! Dar nu cred ca voi ajunge sa dau un lucru pe care-l tin in stanga pentru un lucru pe care il tin in dreapta. Ma simt armonios asa.
     - Ati fost prieten cu Ioan Alexandru, l-ati ascultat „predicand”, i-ati citit cartile, i-ati cerut sfatul. Cum de nu v-a influentat sa-l urmati pe aceasta cale, cu arme si bagaje?
     - M-a influentat definitiv etic, nu religios. Ioan traia mistic ortodoxia. Or, eu am avut o buna distantare de el, care era un om de fervori maxime. Traia incandescent religiosul. Stiam ca ii ingenunchea inima si am acceptat sa fac si eu asta, dar numai in plan mental. Ioan Alexandru era undeva in straturile eterice. Mai apropiat l-am simtit pe parintele Ioanichie Balan, de la care luam carti in anii ‘70 si care era mai pliat pe sufletul nostru, mai uman. Am luat de la toti culturalul, organicul, randuiala - repet acest termen, care ma obsedeaza, pentru ca ii lipseste acum societatii romanesti. Pentru mine modelul este Mircea Vulcanescu, la care randuiala este prezenta si pe care nu-l vad ingenunchiind exagerat, sau incins cu braul de cuie pascalian. Il vad mancand cincizeci de gogosi si de baclavale, dar traind ideea christica la fel de intens ca un monah.
     - Cum reactioneaza scriitorul crestin, fie si unul care nu traieste ardent credinta, in fata unor provocari ca aceea privind scoaterea icoanelor din scoli?
     - Avem scriitori crestini in Romania? Eu nu vad altul in afara de parintele Anania. Eseisti, da, oameni de credinta cu preocupari intelectuale, da, dar nu scriitori. Nu vad nici unul de nivelul lui Buzura, Balaita, Breban, Blandiana, Paunescu. Dincolo de asta, e o intrebare care ma descumpaneste. Eu insumi am oscilat mereu intre a raspunde unui atac, legitimandu-i pe cei care ma ataca, deci facand jocul dusmanului; si a nu raspunde, in ideea ca, asa cum spune inteleptul asiatic, mai devreme sau mai tarziu, vei vedea pe rau plutind cadavrul dusmanului tau. Daca replici, arunci margaritare porcilor. In acelasi timp, impulsul meu de om-replica spune ca nu merita sa lasi fara raspuns un atac, sa nu se creada ca suntem un sat fara caini. Pe de alta parte, continuu sa cred ca, de pilda, nu rezolvam problema dand foc teatrului in care se joaca „Evanghelistii” Alinei Mungiu, ci capacitandu-l pe Mihai Maniutiu sa monteze „Tulburarea apelor” intr-o biserica daramata, de undeva. Nu omorandu-i pe provocatori, ci raspunzand creator.  

„Nu ne putem rupe definitiv de radacinile crestine si romanesti”

     - De ce mare parte dintre intelectuali sunt straini de Biserica?
     - Poate pentru ca intelectualul s-a format in siajul iluminismului. A fost supus la mari presiuni de sincronizare europeana, asa incat Biserica, atunci cand nu-i foloseste ca o arma in idealurile sociale, politice, istorice, trece in planul doi, de suflet, pentru cand vom avea timp. In al doilea rand, intelectualul nostru a fost format prudent, cu toate angajarile, si deschis fata de spiritul acomodant. Si istoria - care ne-a obligat sa jucam la doua capete -, si politica au avut un rol in formarea lui asa.
     - Marea cultura a Europei s-a cladit pe temeiuri crestine. Fara vlaga credintei crestine, mai sunt posibile mari opere de arta, care sa traverseze veacurile?
     - Tot ce nu are amprenta spiritualului, a normalitatii si a religiei nu va reusi. Iar in privinta noastra, a romanilor, cu atat mai mult, caci, sa nu uitam, prima intrebare pe care ti-o pune taranul pe ulita satului, ca sa te identifice, este: „Al cui esti tu?”. Nu ne putem rupe definitiv de radacinile crestine si romanesti. Sunt convins ca va fi mereu asa. Satul romanesc nu va muri, oricat am fi de tentati sa credem asta astazi, sub asaltul manelizarii lui. E o sfanta indaratnicie in oamenii de la tara, care nu lasa sa moara satul. Spiritul satului a fost pus la pastrare, inghetat, si doar pare mort. E nevoie ca elita sa aprinda focul, pentru ca acest spirit sa invie.

„Dupa doi-trei ani, ne vom ridica din baltoaca asta maloasa si vom sta cu grumazul neindoit”

     - Traim vremurile unei secularizari galopante. Ce loc isi va gasi un om de cultura crestin, intr-o societate fara Dumnezeu?
     - In aceasta privinta sunt mai optimist decat in urma cu vreun an, doi, pentru ca vad ca organismul national este inca vital, inca stie sa raspunda bine la provocari. Nu suntem nici pe departe, asa cum ziceam acum catva timp, dezumanizati, descrestinati, decerebrati etc. Vad ca exista o foame de suflet, o foame de cultura, o foame de credinta... Vad copii de 11 - 12 ani care vin foarte natural, si la biserica, si la Muzeul Taranului, tineri care citesc Pascal, lucruri de substanta spirituala. Pe de alta parte, avem si noi falitii nostri: am incheiat cu romanele cu homosexuali si lesbiene, am terminat toata pornografia lumii, am recuperat toate perversiunile literaturii europene din ultimii cincizeci de ani. Bun, nu pot spune ca e timpul unei noi literaturi spiritualiste, dar cred ca autorii care au un mesaj uman profund vor reveni in prim-plan. In mod paradoxal, pe masura ce se aduna mazga, din ea se inalta idealurile morale, ca florile albe care isi au radacinile in mal, in mizerie. Cred ca, asa cum am reusit in istorie sa sarim etape si sa ne revenim dupa mari infrangeri, dupa doi, trei ani ne vom ridica din baltoaca asta maloasa si vom sta cu grumazul neindoit.
     - Ati simtit in vreo imprejurare speciala ajutorul lui Dumnezeu?
     - Un moment punctual nu-mi amintesc. Am simtit insa intotdeauna o mana dumnezeiasca asupra mea. Am fost un copil de mahala, crescut fara tata, in saracie, balbait, obez, complexat din toate punctele de vedere. Vindeam ziare pe Soseaua Giurgiului si eram, potential, foarte usor livrabil pacatului, demoniei, raului. Faptul ca nu am cazut prada raului inseamna ca Dumnezeu m-a ocrotit. Cert, nu a fost o intamplare. Cred ca hazardul este mai mult o aripa de inger, decat o aruncatura de zar.

CLAUDIU TARZIU, Foto: PETRE COJOCARIU

DAN C. MIHÃILESCU, "Ador comedia limbajului si sunt eu insumi o    

                                        insumare de contrarii"

In Revista BUCOVINA LITERARA, august-septembrie 2006

Constantin Arcu: Domnule Dan C. Mihăilescu, deşi aveţi o poziţie consolidată de critic şi istoric literar, de eminescolog, cronicar literar, eseist şi traducător, se pare că, totuşi, la început a fost poezia. Din câte am înţeles, modelul care v-a “matriţat” a fost regretatul Ioan Alexandru. Mărturiseaţi undeva că, în adolescenţă, recitaţi versuri cu Dan Arsenie prin  cimitire…

Dan C. Mihăilescu: Şi-acum îmi răsună-n minte cu o precizie dătătoare de fiori extazul cu care Dan recita  printre morminte rimbaldianul “trândavă juneţe, roabă orişicui, din delicateţe viaţa mi-o pierdui “, după care treceam la Hölderlin (“Aber, Freund, wir kommen zu Spät”), la Cantilena lui Dan Botta şi soleil noir-ul melancoliei lui Nerval,  pentru a sfârşi în vreun Bob Dylan cu “Girl from the North Country”… Fiecare tinereţe cu ţicnelile ei fermecătoare. Cât despre poezie, da, sigur, nu e critic normal care să fie ferit de frigurile literaturii, cel puţin în adolescenţă, fie poezie, fie proză, fie jurnal, mă rog. Aşa cum în fiecare regizor “doarme” un actor care se visează …dramaturg, în fiecare exeget visează – mai mult sau mai puţin “ratat”, frustrat ori sublimat – romancierul sau poetul. Ceea ce eu cred că-i foarte bine, în firea lucrurilor. Ucenicim pe aceeaşi materie primă, după care fiecare-şi alege specializarea. Iar critica este, neîndoielnic, o formă de creaţie. N-am ce face, eu aici rămân de partea lui Călinescu şi Negoiţescu, nu a lui Cioculescu sau Piru.  

C.A.: 23 de ani aţi fost cercetător la Institutul de istorie şi teorie literară “G. Călinescu”, o perioadă secretar de redacţie al Revistei de istorie şi teorie literară. Cum percepeţi acum această experienţă ?

D.C.M.: Ca o şcoală. Perioada esenţială, de bibliotecă, arhivism, ştaif universitar, istorie literară. Pe scurt, Grund-ul fără de care nu-i posibilă nici o fărâmă de construcţie culturală. Dacă nu intram în 1980 la Institut, adică la 27 de ani, şi rămâneam articlierul de la Luceafărul, m-aş fi fărâmiţat în câţiva ani, mai ales că eu habar n-aveam de luptele teribile din interiorul breslei literare. Eram absolut novice, inocenţa totală, absorbit exclusiv în eminescianism, metafizici, Ioan Alexandru, Daniel Turcea şi Dorin Liviu Zaharia. Or, tocmai pe fondul ăsta de năuceală, în toamna lui 1979 Mihai Ungheanu mi-a propus să ţin cronica literară în Luceafărul. Până atunci scrisesem numai recenzioare stupiduţe, profiluri de critici şi eseişti tineri, ori de poete în floare…Ei, şi când mi-am dat seama că – odată cronicar – va trebui să mă înham la comentarea unor mamuţi ca Barbu, Paul Anghel, Lăncrănjan et co., înjurând, în doctrina Casei, România literară şi tot ce era spiritul din constelaţia ei, am fugit speriat. Exact atunci a apărut şansa concursului pentru postul de la Institut şi au urmat, într-adevăr, 23 de ani de bibliografie, cutreierat gazete din secolul 19, ce mai, a doua facultate, una de adevărată istorie literară, din care mă hrănesc şi acum. Fără Grund-ul acesta, simplul impresionism, oricât de fermecător stlistic ar fi, nu valorează mai mult ca o suită graţioasă de piruete, iar foiletonistica, nedublată de una, două, trei încercări (şi dovezi) de seriozitate documentară, rămâne o eternă promisiune, niciodată consistentă şi deplin credibilă.  

C. A.: Aţi tradus trei  cărţi de Jean-François Revel, teatru complet de Eugène Ionesco, din Emmanuel Todd, Vladimir Bukovski ş.a. Cum aţi ajuns la traduceri ?

 D.C.M.: Din întâmplare. Şi din prostie. Şi din slăbiciune. În 1990, când am ieşit prima dată din ţară şi am ajuns la Paris, m-am trezit plantat în faţa lui Eugen Ionescu, care mă ştia de la Cioran şi Monica Lovinescu :”aş vrea ca tot teatrul meu să fie tradus de un singur om, pe limba de azi, bun cunoscător de Caragiale”. Şi aşa mi-am amânat sine die cartea despre generaţia 27, cinci veri de-a rândul dedicându-le celor cinci volume de teatru complet ionescian, apărute la Univers. Când să-mi încheg cartea despre Cioran, pritocită cale de vreo zece ani, hop, Gabriel Liiceanu, ştiindu-mi pasiunea pentru Revel, m-a îmbiat cu La connaissance inutile… Şi tot aşa, m-am lăsat periodic ispitit, răsfăţat, deturnat de la propriile cărţi de misia traducerii, care este şi-un al naibii surogat de creaţie, un substitut parşiv, o iluzie de creativitate.  

C. A.: În ciuda unei bâlbâieli simpatice, sau poate tocmai de aceea, emisiunea “Omul care aduce cartea”, de la Pro Tv, se bucură de un succes enorm. E un magnetism asupra căruia nu insist acum. Credeţi că emisiunea a augmentat poziţia Dvs. de cronicar literar de primă linie ?

 D.C.M.: De bună seamă. Una o cheamă pe alta. La Pro Tv am ajuns după 25 de ani de cronicăreală şi câteva cărţi. Gabriel Liiceanu m-a propus la Adrian Sârbu, Sârbu l-a întrebat pe Nicolae Manolescu “cine-i Mihăilescu ăsta”, iar Manolescu (mi s-a relatat) a răspuns scurt şi devastator :”e cel  mai bun”. După asta, totul s-a înnodat irepresibil : cota TV a influenţat editurile, revistele îmi cer rubrici,  editorii îmi cer cărţi, cărţile îmi sunt receptate direct proporţional cu afinităţile, interesele, admiraţia sau, dimpotrivă, invidia şi resentimentele lumii literare, astfel încât prestigiul emisiunii de la Pro Tv se varsă în contul scrisului, publicistica sprijină apariţia pe ecran ş.a.m.d. Aşa ajungi să fii taxat de insaţiabil cumulard de capital mediatic !  

C. A.: Aveţi în spate, cum se spune, peste zece cărţi importante. Recent aţi reeditat la Humanitas volumul de debut, Perspective eminesciene, pentru care vi s-a decernat premiul de debut al Uniunii Scriitorilor în 1982. Are acest volum o semnificaţie aparte ?

D.C.M.: Are două. Sau chiar trei. Una ţine de micul meu destin literar : este cartea de vizită, a exegetului serios, care se vrea doct şi ţine să demonstreze că a-nghiţit o bibliotecă. A doua : vine într-o vreme de secetă în eminescologie şi are teoretic şansa de a stimula recitirile şi revalorizările subiectului pe care, eu unul, le-aş dori cât mai spectaculoase. Iar a treia ţine de buna şocare a publicului. Prea am întâlnit mulţi oameni bulversaţi de cartea asta, ca să nu înţeleg că a meritat reeditată. Când lumea îţi lipeşte etichete de cioranian. caragialog, dreptaci legionaroid, ionescolog, bufon mediatic, risipitor, ludic exuberant, cronicar de întâmpinare, sicofant…tu vii cu Nicodim Aghioritul şi “paza celor cinci simţuri la Eminescu” ?!?  

C. A.: “Unitatea de măsură a prozatorului e testiculul” – afirmaţi undeva în Literatura română în postceauşism, II, Proza. Prezentul ca dezumanizare. Sunteţi recunoscut pentru formulele spumoase, surprinzătoare şi însumatoare de contrarii, pline de umor. V-aş ruga să insistaţi puţin…

D.C.M.: Ador comedia limbajului şi sunt eu însumi o însumare de contrarii. Două obsesii (plus o mie de idei fixe şi un million de ticuri verbale) am : firescul şi concordia discors. Le puteţi întâlni în fiecare carte a mea. Astfel încât firescul va să zică inclusiv exprimarea francă, maliţia bonomă, savorile retoricii levantine, directeţea ca meraviglia şi calofilia parşivă, iar coincidentia antinomiilor duce la cultivarea oximoronului nu atât din dorinţa de a şoca, dar mai mult : din conştiinţa că numai subliniindu-i fiecărui lucru faţa şi reversul, etalându-i contrariul sau elementele complementare, îl pui, rotund, în adevărata-i lumină. Formulele surprinzătoare, hibride, jucăuşe etc. ţin de nastratinismul meu, sau, dacă preferaţi, de partea exhibiţionistă, jubilativă, de “om feeric”, pe care mi-am descoperit-o cu vremea. Încet dar sigur.  

C.A.: În 1991 aţi devenit editorul suplimentului n 1991 aţi devenit editorul suplimentului Litere,arte & idei al Cotidianului. Au trecut nişte ani, ce spuneţi de acea perioadă ?

 D.C.M.:Tocmai a ajuns articol de dicţionar. În vol. 4 al DGLR. Citindu-l, mi-am amintit brusc şi înduioşător de cum au debutat acolo (ori şi-au tipărit cele dintîi texte cu adevărat semnificative) H.-R. Patapievici şi Mihai Răzvan Ungureanu, Cristian Preda şi Mircea Boari, Marina Constantinescu şi Cristian Crisbăşan, Alex Leo Şerban şi Adrian Cioroianu, ca şi Dan Stanca, Victor Scoradeţ, Mioara Caragea, Bogdan George Rădulescu, Vivia Săndulescu...Răsfoind din când în când colecţia, am descoperit ce minunat am mers, efectiv, umăr la umăr, pas cu pas alături de Gabriel Liiceanu şi apariţiile de la Humanitas, am observat cu stupoare că am avut uneori şi câte 40 de semnale de carte într-un număr, că am avut un interviu de 30 de pagini cu Patapievici, tot într-un număr, după cum am susţinut cu fervoare Bookarestul, necondiţionat, încă de la prima desfăşurare. LAI-ul a satisfăcut foamea de idei şi traduceri a anilor 90, iar faptul că pianota de la Popper şi Hayek la Krishnamurti, de la Acterieni la şcoala Waldorf, de la Cioran la „Pentru Europa” lui Adrian Marino ş.a.m.d. i-a asigurat un public fidel, rafinat, bun conducător de inteligenţă. Nici nu ştiţi cât mă bucur acum, când întâlnesc adesea oameni care s-au format în anii LAI-ului – „în fiecare luni dimineaţa mă sculam mai devreme ca să prind Cotidianul cu suplimentul dvs.” – sau când, la Chişinău fiind, m-a abordat o doamnă să-i scriu ceva pe numărul dedicat lui Alexandru Duţu, apărut în  urmă cu peste zece ani. Totul intră la capitolul „romantism revoluţionar”, nu-i aşa ?  

 C. A.: Sunteţi un critic literar cu mare autoritate, alături de Al. Cistelecan şi Mircea A. Diaconu. Părerea Dvs. nu trece neobservată, dacă mă gândesc fie şi numai la reacţia unor confraţi faţă de recenzia la Jurnalul lui Cărtărescu... Însuşi Nicolae Manolescu aprecia că aveţi un stil de cronică adecvat, cu succes la public, capabil să „îi ia locul”. Veţi renunţa totuşi la critica de întâmpinare, cum aţi anunţat ? Unii scriitori despre care nu aţi apucat să scrieţi s-ar putea simţi frustraţi...

D.C.M.: Deja am lichidat, după şase ani, rubrica din Ziarul de duminică. M-au otrăvit toţi anii ăştia de „întâmpinătorism”, 16 ani în care am înghiţit săptămânal (încai din 1981 în 1989 am avut cronică lunar !) tot ce vrei şi mai ales nu vrei. Dar cel mai mult m-au consumat prozele tinerilor douămiişti, cu care nu am absolut nimic în comun, chit că, la rigoare, pot fi cuprinşi, cum a propus Andrei Terian, la capitolul „neo-trăirism”, bătând, deci, către existenţialismul dâmboviţean al generaţiei 27, cea atât de dragă mie. Aşa că m-am decis să scriu exclusiv despre ce-mi place. Am îmbătrânit îndeajuns, am dreptul la asta. De-o jumătate de an scriu în fiecare duminică în Jurnalul naţional („Lecturi la tavă”), nu mai mult de 4000 de semne, marea eliberare fiind că recenzez şi carte străină. Başca rubrica din Idei în dialog. Astfel încât rămân, orice ar fi, pe covertă, chiar dacă m-au invadat planurile de istorie literară pe care le-am lăsat, cu narcisiacă inconştienţă, atâta vreme în adormire.Cât despre viitorii debutanţi sau autorii despre care nu am scris încă, să fie liniştiţi : cum voi palpita la vreun text, cum voi da seamă la gazetă !  

C. A.: Cum poate fi privită literatura actuală în raport cu cea interbelică sau din comunism ? Care ar fi segmentul cel mai viabil al literaturii române contemporane ? Ce ar putea să aibă cât de cât ecou în Occident ?

D.C.M.: Ăsta-i subiect, el însuşi, de un interviu întreg. Acuma, pe colţul mesei, vă spun că, poate unde-oi fi eu îmbibat de interbelic până-n pivniţele fiinţei, dar mi se pare că am refăcut perfect continuitatea cu anii de foc ai generaţiei 27. (Slavă Domnului, cu anii comunismului nu mai avem – literar văzând lucrurile – nimic în comun. Social şi politic – e altceva, nu ne-am desprins aproape deloc, însă esteticeşte ne-am recuplat la normalitatea interbelicului, ca şi a Occidentului, de altminteri). Oriunde-ţi întorci privirile, dai de semne, teme, polemici, stiluri, dogme, libertăţi şi atitudini interbelice, de la revirimentul eseisticii religioase şi neotrăirismul de care tocmai vorbeam, până la disjuncţia tradiţionalism-modernitate, trecând prin disputele estetism-etnicism, bolşevism-legionarism, teatru-film, americanism-europenitate, slavofilie-germanism, sincronism-localism, progresism-reacţionarism, absolutism-relativism, cu tot cu organicismul şi corporatismul, cu politicianismul eviscerant social de atunci, cu exasperările tinerei generaţii invadate de sentimentul propriei inutilităţi, dar şi cu campaniile pro şi anti-homosexualitate etc.etc., - tot ce mişcă pe piaţa de idei, forme artistice şi politice, este perfect corelabil la anii 30. O să apară-n volum în toamna asta conferinţele duminicale de la Teatrul Naţional, unde eu chiar pentru asta am pledat : cine sunt neointerbelicii ? TOŢI suntem neointerbelici, toate polarităţile imaginabile care animă viaţa culturală a momentului în perimetrul pro sau anti-corectitudine politică.

Segmentul cel mai viabil ? Greu de spus, de ales. Cred că poezia, ca întotdeauna la noi, chiar dacă, pe de o parte, nu a reuşit să-şi recâştige prestigiul din anii dictaturii, iar pe de alta – nu ştie încă să-şi regizeze percutanţa publică prin performanţe extrapoetice, spectaculare, de marketing etc. Apoi, să ştiţi că eseistica, volumele de idei, amestecul de istorie recentă, sociologie, istorii orale, noua reflexivitate religioasă, toate acestea eu cred că pot fi cea mai exportabilă marfă spirituală a noastră în ceasul de faţă. Cum să te înfigi pe nişte pieţe - unde până şi Sade ori Henry Miller fac figură de dulci bunici precursori - cu prozuliţe decoltate, medelenisme drapate salingerian ori decupaje satirice gogoliano-bulgakoviene ? Dar ia să dorească realmente Occidentul să ia act de ideatica noastră, traducând din Pleşu şi Alina Mungiu, din Patapievici şi Ruxandra Cesereanu, din Liiceanu, Theodor Baconsky sau Aurelian Crăiuţu, din Noica, Edgar Papu, Sergiu Al.-George, Alexandru Duţu, Mihai Şora, Mircea Martin, Mihai Zamfir, Sorin Antohi, Ştefan Borbely... şi tot aşa ! Normal că vesticii n-au chef de import ideologic, de vreme ce au tot interesul să-şi conserve monopolul în domeniu. Iar noi degeaba ne-am traduce eseistica, fiindcă nu avem forţa comercială şi mediatică de impunere şi nici conjuncturile istorico-politice favorizante pentru a ne propune ca parteneri egali în lumea lui Foucault, Fukuyama, Derrida, BHL et.co. Mai bine ne-am reorienta către pieţele vecine, balcanice, baltice, slave şi am face programe comune, de reciprocă traducere sistematică şi – repet – nu copleşitor din beletristică, dar în special din ştiinţele sociale, din istorie, sociologie, etnopsihologie.  

 C. A.: „Scriitorincul” este o etichetă pe care v-aţi lipit-o singur. Dar de unde supranumele Dan „Carte” Mihăilescu ?

D.C.M.: Dar de unde aţi auzit-o şi pe-asta ? Că de scris n-am scris-o nicăieri, doar am povestit-o prietenilor. A fost o „interpelare” spontană a unui domn din Piaţa Progresul (fostă Donescu) de pe Şoseaua Giurgiului. Şi-a scos pălăria de soare şi m-a salutat exact cu formula asta, Dan „Carte” Mihăilescu. Fireşte că mi-a plăcut. Până atunci fusesem fie „omul cu cartea”, „omul care ne deschide mintea”, „cel mai dăştept om din România” sau „uite-l pe Omul nostru”, fie „ăla cu cărţile de la televizor, bâlbâitul” sau „tipuluTabără de la Parte de carte”. E-o istorie întreagă cu aşteptările şi receptarea umană a emisiunii ăsteia, pe care poate ar trebui s-o scriu pe îndelete cândva – poate când i s-o pune punct – nicidecum din vanitate (am depăşit demult copilăriile astea), ci din strict interes pentru „sociologia publicurilor”.  

C. A.: Final inevitabil : pe când vol. III din „Postceauşism” ?

D.C.M.: Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, răbdarea îngerească a Mihaelei Moroşanu şi cea încruntată a lui Silviu Lupescu – la Gaudeamus. Ori de Crăciun. Am strâns materialul, am desenat structura, trebuie să fac prefaţa, indicele de nume etc.  

C. A.: Mai aveţi ceva de spus ? (În spaţiul acestui interviu, desigur). 

D.C.M.: Ooooh, nu. Eu am mult, foaaarte mult ...de tăcut !  

(A consemnat Constantin Arcu)

*

*   *

DAN C. MIHÃILESCU, "Cultura face pediatrul cand ii spune o poveste

                                          micutului ca sa-i distraga atentia de la injectie"  

In Revista HIPOCRATE, rubrica MEDICINA SI ELITA, iunie 2006

Sunt multi medici prinsi de tentatia de a deveni scriitori.Cum va explicati?

Sunt iubitori de frumos si slujitori ai artelor, ca sa nu mai spun cat de multi sunt colectionari – de tablouri, de antichitati in general, etc. De ce? Simplu. Din cauza uratului trait pana la exasperare, din cauza mediului patologic, morbid, mereu la un pas de catastrofa, de durere, de moarte. Cultivarea frumosului este pentru doctori o reactie de autoaparare, fireasca si obligatorie totodata, una cat se poate de naturala. O evadare irepresibila, un salt compensator direct proportional cu punga septica in care sunt obligati sa respire, sa inoate, ba chiar sa rada si s-o goleasca sistematic.

Medicii – cititori de prima mana prin natura muncii lor, care presupune documentarea continua?

Ba adesea sunt chiar mai mult decat cititori pur si simplu. Nu zic numai de educatia permanenta in perimetrul strict profesional, dar si in plan literar am intalnit medici pusi la punct cu cel mai recent text al lui Patapievici ca si cu cel mai nou recital al Teodorei Enache, ori cu ce volume de la Humanitas se vor lansa la Bookfest-ul din iunie. Il cunosc de peste 30 de ani pe profesorul academician Constantin Popa, neurologul care conduce institutul de boli cerebro-vasculare “Vlad Voiculescu” si care oricand ar fi umplut perfect o serata muzicala a lui Iosif Sava, tot atat cat doamna Busulenga, sunt sigur. Ore in sir l-am ascultat vorbind despre diferitele interpretari ale simfoniilor lui Beethoven, despre filosofia medicala de la Salpêtrière, despre viata lui Gheorghe Marinescu, despre nebunia picturala a lui Van Gogh si Tuculescu, despre relatia tata-fiu-exil la Cioran, transferata in atitudinea fata de Romania ori in relatia eros-thanatos s.a.m.d. Dar nu va spun cat m-a surprins bransarea la cea mai acuta noutate literara si muzicala a tanarului doctor Marian Broasca de la Urgenta, cand am fost internat pentru operatie acolo, vara trecuta, la profesorul Bradisteanu… Mai am destule nume si exemple in context, dar nu vreau sa se spuna ca profit de ocazie ca sa-mi firitisesc binefacatorii…

Gesturille culturale ale unui medic

Aici trebuie facute cateva disocieri. Una este hobbyul natural si personal, adica in firea lucrurilor si a meseriei. Alta este angajarea persoanei intr-un ansamblu cultural, o asociatie, o formatie, un club etc. Si alta este anvergura culturala a terapeutului, indiferent de specializarea sa. Pentru mine, “cultural” va sa zica numai in prima instanta citit, instruit, documentat, pentru ca in ultima instanta a fi cult inseamna a fi intelept, bine educat in sens moral, nu neaparat estetic. Cum bine spunea candva Al. Paleologu, exista o multime de eruditi prosti etic, filosofi stupizi, inteligente gaunoase si periculoase politic sau sentimental, dupa cum exista incultura inteligenta si plina de bun simt. Omul cult este omul masurii in toate. Nedublat cuminte, nobil si eficient de omul natural, omul cultural ramane un simplu fisier, o mapa rece de informatii, un raft prafuit de biblioteca. Ei bine, cultura face pediatrul cand ii spune o poveste micutului ca sa-i distraga atentia de la injectie. Cultura face medicul cand le face educatia sexuala tinerilor insuratei, cand preda tehnici profilactice contra unei boli, cand vindeca sau alina depresiile si nevrozele, cand se lupta cu sistemul euthanasiei pasive de la noi… si chiar cand refuza plicul cu bani! Pana la urma, in lucrul cu sufletul, trupul si boala, totul devine cultura – oricat ar parea de paradoxal. Cultura, adica sensibilizare, educatie, infuzie afectiva, ascutire a inteligentei autoprotectoare. Cum stim de la Pascal, inima are ratiunile ei, pe care ratiunea nu le are.

Destinul comun al medicului si al omului de litere, din perspectiva castigurilor financiare.

La absolvirea facultatii, si medicul si profesorul literat au aceeasi leafa. Ce ii poate separa in timp este castigul extrabugetar, ca sa zic asa, al doctorului. Dar si profesorul literat poate aduna sume considerabile din meditatii. In rest, cum se stie, opera publicata nu aduce nici un venit substantial, ci, in cel mai bun caz, sume bune pentru o masa cu prietenii. Repet si eu a mia oara ce spunem cu totii de 15 ani incoace: e teribila, stupefianta si sinucigasa indiferenta strategiilor guvernamentale ale Romaniei postcomuniste in privinta invatamantului si sanatatii, adica tocmai cele doua conditii esentiale ale viitorului. Totul s-a investit si se investeste in politica, in administratie, cat de cat in comert si agricultura, ba mult si in mass media, peste tot, numai nu in scoala si sistemul medical. Numai peticeala, improvizatie, amanari, pasarea sine die a raspunderii etc.

Ce apreciati in prestatia profesionala a unui medic?

Examinarea intregului si abia apoi a partii bolnave. Considerarea pacientului intai de toate ca un ansamblu de componente aflate intr-o subtila, etern imprevizibila interactiune, pentru a cobori apoi catre zona alterata. Nu este normal la reclamarea unei dureri de cap sa spui automat “ia un calmant”, cata vreme acea durere poate avea enspe cauze, de la un abces dentar pana la stroke, de la toxiinfectie alimentara la infarct. Stiu ca nu e timp sa-l intorci pe bolnav pe toate partile si cotloanele, sa-i faci o mie de analize la zece organe pentru a descoperi ca-i… anemic. Dar nici sa trimiti omul acasa decretand ca-i balonat dupa sarmale si el sa moara noaptea de ulcer perforat!

Medici mari, sistem saracit – definitie pentru medicina romaneasca?

Exact. Si nu altceva se intampla cu faimoasa – si reala! – creativitate romaneasca, inventivitatea noastra, cu tot ce tine de latinitatea noastra asociativa, locvace, spectaculoasa. Materialul genetic este extrem de generos, caci, sa nu uitam, suntem un melting pot etnic fascinant. Mircea Vulcanescu numara vreo 13 “ispite” care forfotesc in AND-ul nostru, fizic si metafizic, de la geometrismul romanilor si tranzactionismul levantin, la mercantilismul grecesc, rafinamentul armean, adaptabilitatea iudaica, sentimentalismul slav s.a.m.d. Pe scurt, material uman excelent, dar de care ne batem joc sistematic. (Ca si de pamant, dealtminteri, extrem de fertil si nepoluat). Blestemul nostru vesnic: forfecarea elitelor, masificarea intru nimicnicie, alungarea (exilarea cvasi-fortata) a varfurilor. Finul meu, cardiolog in devenire, a plecat definitiv la 27 de ani in SUA, pentru ca nu era lasat sa atinga instrumentarul ultraperformant decat noaptea, cand ii dadea un bacsis paznicului, altminteri acesta era apanajul Profesorului si al fidelilor sai. Deci nici macar nu-i vorba ca avem numai ferastrau si nu putem face laparoscopie. De multe ori avem tot ce-i mai modern, insa moravurile raman captive fanariotismului mostenit genetic.

Un mesaj pentru medicii romani cititori ai revistei Hipocrate

Spuneti-va in fiecare dimineata cand va uitati in oglinda ca sunteti un zeu menit sa dea viata si sa determine destine. Un imparat in micul vostru imperiu, si nu un simplu functionar al organismului. Nu mai considerati bolnavul un accident neplacut, o povara, o intamplare nefericita, un delicvent, un mofturos plictisitor, un bosorog pisalog, un ipohondru ticnit. Fiti necrutatori cu asistentele care se poarta cu pacientii mai rau decat cu plosca de sub pat. Cum sa va spun? Chiar daca, in mare parte, bolile noastre sunt efectul exceselor noastre, totusi nu noi suntem de vina ca trebuie sa murim.  

*

*   *

DAN C. MIHÃILESCU, "Brâncusi, cel mai mare român"  

In Evenimentul zilei, 8 iulie 2006

Simona Chitan

Dan C. Mihailescu il considera pe Constantin Brancusi cel mai mare roman, pentru ca se adreseaza lumii intregi prin creatiile sale. Dintre oamenii de cultura, mari sunt si Cantemir, Heliade Radulescu, Hasdeu, Eminescu si Caragiale, Iorga, Eliade, Cioran, Ionesco sau George Enescu.

Criticul literar sustine ca nu exista nimic nationalist sau propagandistic in campania "Mari Romani", pe care o considera un joc de societate, placut si instructiv. Mihailescu intra in polemica cu alti intelectuali, ce au criticat vehement alaturarea lui Becali cu Mircea Eliade in Top zece "Mari Romani". El crede ca trebuie sa ne acceptam extremele si antinomiile.

EVZ: Intr-o dezbatere TVR, l-ati situat pe Constantin Brancoveanu ca fiind primul mare roman. Cum argumentati aceasta alegere?
Dan C. Mihailescu: In fapt, raspunsul meu s-a derulat in doi timpi. Am spus ca, sufleteste, as opta pentru Brancoveanu, pentru ca nici in istoria noastra, nici in cea universala nu prea se intampla sa moara cineva - ba inca si cu copiii laolalta - pentru un crez.

Autosacrificiul din credinta, moartea (fie si simbolica) pentru o idee, este din pacate ceva strain la noi. Apoi Brancoveanu a marcat o epoca, a lasat un stil in abilitatea politica si in arhitectura, ca si in mecenat, in urbanistica, in mentalitati... Ma rog, cert e ca in final am optat pentru un alt Constantin, si anume Brancusi.

De ce? Pentru ca Brancoveanu vorbea exclusiv romanilor, in timp ce Brancusi se adreseaza lumii intregi. El mi s-a parut nu doar mai atractiv, dar si mai sugestiv simbolic pentru "brandul de tara" si asta fiindca, pentru mine, esenta romanitatii este "concordia discors". Osmoza contrariilor, alchimiile paradoxale.

La noi totul e invers. Astfel incat, ce personalitate mai emblematica de nu un oltean mandru si hatru, pornit din tot ce poate fi mai autohton, mai conservator, mai etnotraditional, dar ajuns exponent euro-american al avangardei?

Un taran cioplitor de vazduhuri, care-si plimba prin lume "Rugaciunea", "Somnul" si "Cumintenia pamantului", tulburandu-i pe alde Modigliani si Henry Moore si isterizand vamile americane... pai, nu-i asta o fabuloasa partitura compensatorie pentru netrebnicia noastra de astazi?

(...)

EVZ: Aceasta campanie nu este doar nationalista, aducatoare de audienta?
Dan C. Mihailescu: Zau daca stiu de ce a starnit atata nemultumire! Chiar ca m-au socat respingerile atat de hotarate din partea unor oameni la parerea carora tin foarte mult, precum Octavian Paler, C.T. Popescu si Mircea Cartarescu.

N-am vazut nimic nationalist sau propagandistic in acest proiect britanic. Haideti sa ne detensionam, sa de-dramatizam lucrurile! Nu e cazul sa facem un capat de tara si de lume dintr-un astfel de joc "serios" de societate, placut si instructiv totodata.

Aveam nevoie de aceasta campanie mai mult decat de talk-show-urile fotbalistice si de competitiile manelistice. De ce sa nu ne acceptam faliile, extremele, antinomiile, dispozitiile antipodice?

(...)

EVZ: Credeti ca se pot ierarhiza la un loc cei mai "Mari Romani", printre care voievozi, artisti, sportivi, desi reprezinta domenii atat de diferite?
Dan C. Mihailescu: Ei, aici e buba. Sigur, noi am cumparat un format de-a gata. Dar mi se parea mult mai corecta delimitarea personajelor istorice de cele culturale, artistice, stiintifice etc. Daca ne-am fi luptat numai in pagini de istorie, era perfect: cine a facut cel mai mult, mai decisiv, mai definitiv pentru tara? Ne luptam intre Stefan, Cuza, Mihai Viteazul si Carol I, poate si intre Ionel Bratianu si Antonescu. 

(...)

Insa repet: este un joc, unul cu densa incarcatura simbolica si perfide reverberatii sociologice, dar in ultima instanta tot un joc, nu un referendum pentru schimbarea Constitutiei.

*

*   *

DAN C. MIHÃILESCU, "M-aş fi dus la Woodstock, dar fără iarbă"  

In DILEMATECA, Nr. 1/ mai 2006 

    Demersul din Viata literara pare un survol deasupra cimpului cultural ca loc al unor conflicte deseori violente. De unde atitea energii negative si, mai ales, pentru ce? E ingrijorator, e normal?

    E normal. Si ingrijorator. E trist, dar explicabil. In tot cazul, e jalnic. Saracia genereaza ura, bogatia stirneste invidii. Dezvoltare in salturi, arderi succesive de etape, sincope, electrosocuri, prea multe amagiri si prea putine desavirsiri. Diagnosticul caragialian de acum un veac ramine valabil: nu sintem antinomici lumii, doar ca Romania este o tara "netocmita inca". Iar cind totul e crud - adica necopt - toate devin crude, adica se manifesta cu salbaticie. Sintem in plina etologie, cu o cultura infometata, violenta, cu mize mici si instincte carnivore uriase, unde totul e de pradat, unde Iulia Popovici, de pilda, intreaba exasperata in Ziua ce cauta Gabriel Liiceanu si la Humanitas si la AER, si-n nu mai stiu care comisie, board etc., de parca prestigiul ar trebui dramuit farmaceutic, in virtutea acelei blestemate formule care facea esenta cozilor comuniste: "Dai cite putin, ca sa ajunga la toata lumea"

    Ca jurnalist cultural, am avut surpriza, in ultimii ani, sa constat cit de putini sint totusi intelectualii care au cu adevarat ceva de spus. In orice ancheta, revin, din pacate, aceleasi nume.

    Cred ca e si un cerc vicios. Ziaristilor le e comod sa faca apel la nume bine cotate la bursa, iar numelor nu le da mina sa refuze, ca sa nu-si piarda creditul, blazonul, capitalul de incredere, vizibilitatea, ori ca sa nu lase loc eventualilor substituti. Mai este si politica de grup, fiecare gazeta isi alcatuieste si isi cultiva un anume cerc de apropiati care-i definesc optiunile, directia, culoarea. De aici periculoasa supraexpunere a unor formatori de opinie, de aici impresia de saracie numerica pe piata personalitatilor, de aici omniscienta agasant-etalata a unora, care-si fac publice opiniile, de la fotbal si filosofie, la politica planetara, viata de cuplu etc. Totul va merge asa pina la initiativa curajoasa a unei redactii. 

    La noi inca se merge in turma, inca nu avem curajul bruscarii ierarhiilor, al spargerilor de ritm, de statut, prejudecati si asteptari. 

(...)

    Dvs. ati scris vreodata poezie>

    Oh, da, cum sa nu, si inca zdravan. Am si doua volume in manuscris, de pe la 20-25 de ani (Limpede prin lacrima si Versuri dintr-un lemn) unul dintre ele cu prefata de Ioan Alexandru. Le las mostenire nepotilor, daca nu cumva imi va ingadui Dumnezeu sa apuc 60 de ani si sa ma alint publicindu-le atunci.

(...)

    Ati anuntat ca veti renunta la critica de intimpinare. Va place viata la tara?

    Enorm. Andrei Plesu mi-a spus cindva ca ma aflu in "pasa hesiodica". Nu dau o ora petrecuta sub mestecenii mei de pe deal (i-am botezat Ioachim, Stefan si Matei) pe un concert la Scala din Milano. Pe de alta parte, simt ca la capatul acestui an, dupa ce-mi termin (cu ajutorul rubricii din Ziarul de duminica) si volumul patru din Postceausism, ma bate gindul s-o raresc cu intimpinatrea saptaminala. Ramin la rubrica din Idei in dialog, poate si la cea duminicala din Jurnalul national, dupa care visez la o Cronica a paseistului.

(...)

    Pentru ca in cele citeva discutii despre rock pe care le-am avut nu ati reusit, poate incercati acum, de fata cu cititorii dilematici, sa ma convingeti ca Beatles sint mai mari decit Rolling Stones.

    N-avem spatiu pentru asa ceva. Scurt, pot sa-ti spun ca-i vorba de-o optiune cit se poate de riguroasa: aristrocatie vs. golanism (...)

    (...) miezul, substanta iradianta ramine apanajul Beatles-ilor. Sint de admirat longevitatea, vitalitatea, vibratia Rollingilor, insa profunzimile ramin definitiv - cred eu - in panoplia celor care ne-au dat "Something", "I want you", "Yesterday", "Here comes the sun", "Because".

(...)

...In tinerete ati purtat favoriti si blugi evazati? Daca ati fi avut ocazia, v-ati fi dus la Woodstock si ati fi fumat iarba?

    Nici favoriti, ca nu ma lasa maica-mea, nici blugi, adica "levisi originali, din pachet" - cum se spunea - ca nu aveam bani sau rude-n afara. Doar tanganezi, daca mai stie vreun cititor al Dilematecii ce-i aia. Dar m-as fi dus la Woodstock si la Isle of Wight. Fara iarba. Nu am citit niciodata LSD-ul in "Lucy in the sky with diamonds", ci doar marmalade sky and tangerine trees. 

(...)

A consemnat Marius Chivu   

 *

 *             *

DAN C. MIHÃILESCU, "Femeile scriu mai puţin pentru că trăiesc mai intens"  

In revista PRO TV Magazin, Nr. 04/ 27 ianuarie - 2 februarie 2006 , Pag.18. VEDETE MEDIA  

PRO TV Magazin: Care este cel mai frapant lucru care vi s-a intimplat in ultima vreme? 

Dan C. Mihăilescu: La sfirsitul anului trecut, ma plimbam agale prin centru, cind un boschetar (nu o spun depreciativ, ci pur descriptiv) ma abordeaza vijelios si cu gura pina la urechi: “Mata esti Dan Carte Mihailescu?” Va dati seama ca am ramas tablou …suprarealist. Dupa momentul de nauceala, am replicat: “Cum ma cunosti?” La care raspunsul m-a aruncat in alta spirala a stupefactiei: “Ei, da’ cine nu va cunoaste!” Omul m-o fi vazut la televizoarele din vitrina unui magazin de electrice si m-a si brand-uit: Dan “Carte” Mihãilescu…

PTM: Aceasta eticheta v-a placut mai tare decit verdictul unui confrate de-al dvs.?

DCM: Eu nu mai astept de mult nu neaparat laude dar nici macar observatii de la specialisti, de la prieteni, de la lumea mea in care ma misc. Adevarul este ca eu am scazut stacheta. Acum 5 ani cind am venit la PRO TV, tin minte ca auzeam incontinuu strigatul disperat al lui Stelian Ţurlea: “Nu cronici, nu recenzii, nu filosofie!” Si in 5 ani, cred ca in ochii specialistilor, al prietenilor, m-am degradat putin. Unii spun chiar ca m-am prostituat. De unde aveam 5 carti pe saptamina, numai filosofie, anticomunism, istorie, estetica, romane de Marguerite Yourcenar, Ernst Jűnger, astazi am ajuns sa prezint, “Codul bunelor maniere”, romane sexy, romane de psihanaliza. Mie nu mi se pare ca m-am degradat, cu atat mai putin ca m-am prostituat. Dar clevetitorii si epigonii si asa-zisii ezoterici ii vor ataca tot timpul pe cei ce gasesc o punte catre sufletul si mintea publicului. Va spun sincer, mie mi se pare ca am facut, dupa cum spune Pleşu, o “infuzie de buna frivolitate”. Si aceasta, pentru ca abia aici, ajuns la PRO TV, am inteles ce rol are publicul. Pina la 50 de ani, noi, literatii, nu stiam cine este publicul nostru. Noi recenzam carti pentru noi, eram un cerc foarte mic si foarte bine inchis. Venind la PRO TV, am avut acest şoc enorm cu vinzatori de pepeni din Pitesti mirati ca “omul care aduce cartea” merge intr-o Dacie in loc sa mearga intr-un Hammer!

PTM: Care ar fi recordul dvs. de popularitate? 

DCM: Este o ţigancă, vinzatoare de zmeura in Busteni, care m-a intrebat ce caut eu acolo. Uimit, am intrebat-o la rindul meu de unde ma cunoaste. Mi-a raspuns candid: “Noi ne uitam la <<Tinar si nelinistit>>, dar dăm drumu’ la teveu ca sa te vedem si pe mata”. Fireste, mi-am continuat interogatia: “Dar intelegi ceva din ce zic eu?” Mi-a raspuns: “Nu mereu.” Am continuat contrariat: “Si atunci, de ce va uitati?” Am auzit cea mai substantiala vorba buna din viata mea: “Ne uitam la matale, pentru ca se vede ca esti om cinstit”. Tin la aceasta vorba ca la un blazon. Am sute de articole elogioase scrise despre cartile mele, laude. Nici una nu echivaleaza cu aceasta vorba. Nu sint populist, doar excesiv de sentimental.

PTM: Cine-i mai seducatoare: o femeie superba si inteligenta sau o carte frumoasa si bine scrisa? 

DCM: O carte frumoasa, inteligenta, in miinile unei femei superbe si pe care eu sa o dădăcesc, careia sa-i spun cum se citeste aceasta carte. Iata si o imagine dătătoare de stari de gratie: o femeie frumoasa citind si intelegind “Istoria frumusetii” a lui Eco!

PTM: De ce femeile scriu mai putin decit barbatii? 

D: Pentru ca traiesc mult mai intens. Au o mai mare cantitate de sentimente decit barbatii. Ele chiar daca nu sint mame, traiesc lumea la modul matern. Ele chiar cind fac dragoste cu noi o fac la modul matern. La urmă se uita – daca ati observat – cu multa mila, cu multa compasiune, oricit de musculoasa ar fi masculinitatea din noi.

PTM: Masculul din Dan C. Mihailescu s-ar fi vazut acum 7 ani la “Omul care aduce cartea” la PRO TV? 

DCM: [Rîde] Nu, eventual s-ar fi vazut la un radio undeva, dar numai in calitate de editor, nu entertainer literar! Pe atunci era si obez, avea si o faţă de caltaboş transpirat. “Masculul” Dan C. Mihailescu ar fi fost editor de materiale literar-pişichere, pe care sa le prezinte un om cu dictie impecabila, un Marcel Iureş, un Dan Puric.

PTM: Cum vi s-a propus sa apăreti la PRO TV? 

DCM: A fost un complot condus de Nicolae Manolescu, dupa ce am fost invitat pentru prima oara la emisiunea sa “Profesiunea mea, cultura”. I-a spus nevesti-mii ca are o luna la dispozitie sa ma convinga “sa ma bîlbîi la PRO TV”. Initial, nici nu voiam sa aud. Dar am cedat si asa m-am pomenit in birou la domnul Sîrbu care mi-a spus pe şleau: “Dom’le, eu sincer nu stiu cine esti dumneata, dar Manolescu, Pleşu si toti ceilalti mi-au spus ca esti cel mai tare” Bulversat, iI-am marturisit ca nu as putea sa apar la TV, invocind dicţia defectuoasa. Mi-a replicat sec: “Excelent, vii si te bîlbîi pe Heidegger si asa o sa-ti faci un brand de succes! Crezindu-l realmente nebun-simpatic – dar nebun – am punctat: “Domnu’ Sîrbu, cu tot respectul, este un nou trend de <<political correctness>>, aveti aici un cuantum, un punctaj pentru handicapati?” A rîs si a doua zi am fost angajat.

PTM: Cum i-ati convinge pe reprezentantii “generatiei MTV” sa va urmareasca la televizor? 

DCM: Pe strada sint oprit in proportie de 90% fie de femei in jur de 50 de ani, fie de pustoaice. Dar stiu ca tinerii, de ambele sexe, sint un public mai degraba volatil, pe care sper, in timp, sa-l fidelizez. Nu de putine ori mi s-a intimplat ca tineri sa-mi marturiseasca ca emisiunea mea i-a determinat sa puna mîna pe o carte. Vreau sa-i conving pe tineri sa citeasca <<Sexus>> al lui Henry Miller in loc sa se uite la un film porno.Mie nu-mi trebuie amfiteatre pline, vreau doar sa determin un singur om sa citeasca. Si daca acesta este tinar, sint si mai fericit.

PTM: Exista carti pe care le-ati recomanda oricui? 

DCM: Indispensabile sint, in opinia mea, cartile din zona veche a literaturii: Patericul, Filocalia sau scrierile lui Toma D’Aquino. Sint coduri de etica si de fericire si cred ca sint si terapeutice pentru oamenii care vor sa se fereasca de multele ispite ale vietii. Mai pe româneste, daca le citesti, poti sa traiesti mai frumos!

Revista Capital Nr. 43, 27 octombrie 2005: Dan C. Mihăilescu: Oamenii trebuie să muşte dintr-o carte, de Petre Barbu