Prima pagina CV Omul care... Articole Interviuri Ecouri Scrisori catre Ion Intrebarea lunii sendmail.php

 

Actualizat 9 mar 2013

 

 

E C O U R I

 

Câte ratinguri face “Omul care aduce cartea”?

Petre Barbu, Adevarul, 31 mai 2012

După aproape 12 ani de la lansare, emisiunea criticului literar Dan C. Mihăilescu, „Omul care aduce cartea” (Pro TV), se bucură de o audienţă de invidiat pentru un program difuzat în cursul dimineţilor.

 În perioada 1 ianuarie – 27 mai 2012, audienţa medie a emisiunii realizate de Dan C. Mihăilescu a fost de 247.000 de telespectatori pe minut la nivel urban (2,3% rating). Este o audienţă la care ar râvni multe programe din prime time de pe alte posturi TV.

 Cea mai mai pondere a telespectatorilor este deţintă de persoanele cu vârste între 35 şi 44 de ani: 21,2%. De asemenea, orăşenii cu vârste înainte sunt fideli prezentărilor de cărţi pe care le fac Dan C. Mihăilescu: 18,4% pentru grupa de vârstă 45 – 54 de ani şi 18,3% pentru grupa 55 – 64 de ani. Tinerii cu vârste între 18 şi 24 de ani sunt în proporţie de 3,8%.

Aproape 52% din publicul lui Dan C. Mihăilescu este reprezentat de persoane cu studii medii. „Intelectualii”, adică cei cu studii superioare, se regăsesc în proporţie de 24,4%. Femeile sunt majoritare în structura emisiunii „Omul care aduce cartea”: 54,2%.    

 

Pământul transparent
Cristian CRACIUN Idei in Dialog, 01 iulie 2009

 

Personaj polimorf (cum se caracterizează singur în numeroasele sale texte confesive), Dan C. Mihăilescu este un istoric literar aparte. Nu are absolut nimic de „hârţogar“, dimpotrivă, o splendidă capacitate histrionică, de neimitat în spaţiul nostru publicistic, de a reda viaţa din litera documentelor. Pentru el nu există praf pe documente. După mai bine de un deceniu de împătimire pentru literatura memorialistică (exemplificată în vol. I din Literatura română în postceauşism), era inevitabil ca atenţia să-i fie atrasă de foşnetul epistolar. Şi a început ceea ce înţelegem că vrea să fie un ciclu: Omul din scrisori. Primul om: Eminescu. Când, în 2000, a apărut la Polirom acel extraordinar corpus de inedite, Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit, Dan C. Mihăilescu i-a dedicat un întreg serial entuziast de vreo cinci episoade în revista 22. Acela este coloana vertebrală a volumului de faţă. Care volum începe cu o pledoarie frenetică, normală pentru un asemenea conservator ludic, pentru căldura, umanitatea, pasionalitatea scrisorii împotriva răcelii funcţionale, strict conjuncturale, a e-mail-ului.

 

Straniul titlu sub care îşi aşază prezentarea, „Sublimul de pământ“, este oximoronic justificat, în măsura în care încearcă acest soi de „catabază“ a hyperionului naţional, oferindu-i un trup şi un suflet, deduse din caligrafia mereu elegantă a epistolei. Mi-am permis să văd în demersul său şi drumul invers: de transparentizare a biograficului încărcat de labirintice pătimiri pentru a-l face incitant la lectură. Criticul are capacitatea de a vedea viaţa din texte şi de a citi textul ca pe o viaţă. Coborând sublimul pe pământ, face, în acelaşi timp, pământul existenţei cotidiene (cu toate mizeriile lui) transparent. „Numai recucerind Omul din autor, recucerindu-l cu farmec, dibăcie şi tot felul de bune ispitiri biografice, mai putem spera să trezim apetitul adolescentin la lectură şi exegeză adecvată“ (p. 32).

 

Pentru secolele pre-electronice, scrisoarea era, se ştie, nu numai un mijloc de comunicare, ci un adevărat ritual, uneori incredibil de complicat. Şi, fiindcă partea cea mai interesantă din epistolarul eminescian este totuşi erosul, ne putem întreba dacă pasionalitatea secolului XIX naşte splendoarea genului epistolar sau genul epistolar creează această pasionalitate (vezi cartea Ioanei Pârvulescu despre secolul XIX). Epistolarul pune alte accente decât jurnalul. În scrisoare, eul cată să se plieze „adrisantului“. Scrisoarea e spaţiu median între nuditatea, ecorşeul de sine al jurnalului şi travestiul operei (vezi p. 14): „Nu istoria, nu istoriile mă interesează, ci firea omului […] aşa cum se înfăţişează ea în scrisul făptuit exclusiv pentru (un) celălalt“ (p. 18)

 

Eminescu este un subiect dificil nu numai pentru că este… Eminescu, poetul strivit sub un munte de exegeză, ci şi pentru că nu este un corespondent calofil sau harnic. De multe ori, şi nu numai retoric, îşi cere iertare că nu-i place să scrie scrisori. Când o face, are însă eleganţa şi bunul simţ specifice veacului: „Faptul că Eminescu – tip introvertit, capricios, prepuielnic şi sceptic – nu face parte din categoria expeditorilor «feerici», adică spontani, invazivi, logoreici, digresivi, pentru care comunicarea, setea de spectacol şi de audienţă dezechilibrează copleşitor discreţia şi măsura în dispunerea accentelor, şi e prea puţin atras de dezvăluirea «sufletului apostat» tocmai în cadrele frivolităţii epistolare nu exclude, totuşi, prezenţa unor surprinzătoare revelaţii în scrisorile sale“ (p. 101)

 

Virtuoz al citatului, autorul cărţii lucrează mult la „masa de montaj“, citează abundent, asamblează, face conjecturi, lăsând textele să vorbească, pentru ca uimitul cititor să descopere nişte personaje vii, dincolo de mitul Eminescu – Veronica. Această cedare a iniţiativei textului din scrisori este actul critic fundamental. Cum apare portretul poetului la capătul acestei operaţii? Un om cu o incomodă conştiinţă de sine, dar şi a propriilor limite, „un meseriaş atent, nu un boem prefăcut, un bun administrator al propriului destin şi mai deloc o figură atinsă de pitorescul experimentării diverselor ipostaze captatorii“ (p. 125). Şi, într-o recapitulare a feţelor personajului din scrisori: „Avem prin urmare, la o repede ochire, un eu caligrafic, în scrisorile către Maiorescu (adică armonios, impecabil în demonstraţii, îmbibat bibliografic, cu o maturitate accentuată responsabil), unul supus-administrativ, când vine vorba de familie, eul auctorial care corespondează cu Negruzzi, eul polemic, în situaţii de conflict profesional, iar la antipod eul ludico-erotic, savuros ca o pastişă ghiduşă după romanele de amor ale vremii“ (p. 138).

 

Aici vine piatra de poticnire pentru cel ce parcurge corespondenţa Eminescu – Veronica (inclusiv masivul volum de inedite din 2000). Intrăm într-o adevărată chestiune de filozofie a limbajului. Ceea ce a şocat pe cei mai mulţi cititori avizaţi a fost, sigur, vocabularul, imagistica epistolelor eminesciene. Curajul lui DCM este de a face o comparatistică aplicată a acestei stilistici cu cea a celebrelor cupluri caragialiene şi să dezvăluie o similitudine şocantă. Explicaţia? Ştiam până acum că „vitrionul“ caragialian a distrus un cuvânt, altminteri perfect nevinovat în sine, amor. Nimeni n-a putut să-l mai folosească de atunci, într-atât a fost acoperit de rizibil.

 

Iată, vedem acum că un întreg limbaj – o întreagă stilistică aplicată, ce pare a fi fost curentă în epocă şi deloc ridicolă, cum ne pare nouă astăzi – a fost aneantizat de corozivitatea satirei caragialiene. De aceea, comparaţia între cele două tipuri de limbaj trebuie contextualizată cu atenţie maximă. Limbajul din scrisorile „Miţicului“ către „Momoţel“ nu atestă vreo obnubilare a inteligenţei, a simţului estetic şi a spiritului autocritic ale „hyperionului românesc“

 

Parafrazând zicerea celebră: discursul îndrăgostit îşi are legile lui de care Discursului în general nu-i pasă. Aceasta îmi pare a fi morala capitolului „Veronica, Mihai şi cuplurile caragialiene“ şi a întregului portret dedus din această analiză efervescentă. În mod cu totul ciudat, cei care au strâmbat din nas în faţa limbajului din corpusul de scrisori inedite au cedat unei imagini prefabricate, în mod evident ar fi preferat un Eminescu citând pe fiecare pagină din Schopenhauer şi Buddha, dedându-se la vaste speculaţiuni filozofice despre neant şi iubire, abstrus, mohorât, pletoric şi „profund“. În loc de asta, au dat de abuzul de diminutive (deşi se ştie că asta este o lege a discursului amoros), de umori ghiduşe sau resentimentare, de exasperări terestre şi fiziologice.

 

Este nepermis de frivol să-l considerăm pe poet mult mai „simpatic“ dintr-o astfel de perspectivă? De altfel, unul dintre câştigurile acestei lecturi este o schimbare a opticii din care este privită şi Veronica Micle. Personaj mai complex decât „femeia fatală“ sau indiferentă, obsedată să-l prindă pe poet în jugul marital, cu care ne-a obişnuit vulgata istoriei literare: „Dacă nu relaţionezi şi nu contextualizezi sistematic realităţile, toate frecventele alternanţe de ton – uneori de-a dreptul antipodice – ale corespondenţei, ea riscă să devină de-a dreptul aiuritoare“ (p. 87).

 

Titlul unui capitol ne spune că există o frumuseţe a celor jenante. Asta după ce ni se atrăsese atenţia că nimic scandalos, la modul în care percepem noi lucrurile azi, nu răzbate din acest epistolar: „Nu ni se revelează cine ştie ce secrete arzătoare, vreo Veronică lesbiană, vreun Mihai impotent, vreun avort, vreun Eminescu agent secret al Vienei ş.a.m.d.“ (p. 39). Codul bunului-simţ şi al discreţiei era păstrat în secolul al XIX-lea până şi în genul acesta de comunicare intimă. Limbajul aluziv era de rigoare. Tocmai în această baie de normalitate stă, până la urmă, satisfacţia majoră a lectorului atent la astfel de nuanţe. Şi aici se află şi sensul bucuriei evidente cu care autorul acestui portret din scrisori se apropie de subiectul său. Moda fadă şi precară intelectual a demitizării nu intră în discuţie aici, sigur că „imaginea“ tradiţional-şcolară-bucolică-academică-ideologizată a poetului este serios zguduită, dar nu pentru a fi demartelată, ci pentru a fi îmbogăţită. Sublimul de pământ nu înseamnă împroşcarea îngerului cu noroi, ci modelarea terestrităţii sale fundamentale pentru a-i revela luminozitatea. Nu am citit de mult timp o carte atât de frumos (ce cuvânt rar folosit azi!) normală despre Eminescu.

Dan C. Mihăilescu are din plin acea „plaisir du texte“, este printre puţinii oameni pe care-i ştiu care după o viaţă de lecturi pantagruelice nu simte nici un pic de sastisire sceptică faţă de literatură (sau cel puţin o maschează foarte bine), devorează în continuare cu o bucurie adolescentină (de aceea se şi adresează de foarte multe ori direct celor foarte tineri, inclusiv în această carte) cantităţi incredibile de texte şi-şi împărtăşeşte sinteza lor ultimă care este bucuria. De aici distanţa ironică faţă de „metodologii“, ceea ce nu exclude nicicum şi niciodată rigoarea în plierea pe text şi pe context. De altfel, jocul acesta de tip suveică face savoarea „stilului DCM“, alergarea neîncetată între cele mai neaşteptate texte şi contexte, ţesutul rapid la pânzăria textului mereu ca o plasă căreia tu, mai mult sau mai puţin ipocritul cititor, i te abandonezi cu voluptate. Omul din scrisori este omul din litere, contradictoriu şi adesea contrariant. Aşteptăm volumul despre Caragiale…

 

 

Un om pasional
Marius CHIVU | feedbook| Dilema veche, nr.174, 14 mai 2009
● Dan C. Mihăilescu, Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu, Editura Humanitas, 2009.

În mai puţin de doi ani de zile s-au scris cîteva cărţi foarte bune despre Eminescu, semn, zic eu, al unei destinderi şi deschideri culturale a mentalului critic de la noi, trecut după ’89 prin nenumărate bătălii critice, teoretice şi ideologice de uzură, care au făcut ca istoria şi critica literară să resimtă tot felul de inhibiţii. Cu atît mai mult cu cît subiectul Eminescu a cunoscut toate formele de expunere publicistică şi pe toate tonurile posibile. S-a scris oricum, numai relaxat şi profesionist nu. Cel mai recent exemplu de publicistică ciudată fiind ancheta „Metamorfozele curentului anti-eminescian“ realizată de revista Discobolul nr. 133-134-135, anchetă plină de confuzii, resentimente, patetisme şi inepţii, unde tot felul de nume obscure (există şi excepţii, fireşte) îşi aduc omagiile, îşi dau cu părerea, se lamentează şi-i afurisesc pe „antieminescieni“ (oricine ar fi aceştia) într-un limbaj pamfleto-vindicativ-profetic, cel puţin ridicol. Din fericire, numai anul trecut au apărut cîteva cărţi care au revigorat exegeza eminesciană, cărţi inteligente, documentate, scrise altfel. Iulian Costache a adunat toate elogiile (şi premiile) cu Eminescu – Negocierea unei imagini (Editura Cartea Românească), Ilina Gregori a revenit cu Ştim noi cine a fost Eminescu? (Editura Art), iar de curînd Ioana Vasiloiu a publicat un volum substanţial, îndelung aşteptat şi nepreţuit ca utilitate despre Receptarea critică a lui Eminescu, pînă la 1930 (Editura MNLR). Practic, Ioana Vasiloiu a cercetat, analitic şi comparativ, şi a sistematizat toate textele critice (articole, prefeţe la ediţii, studii, notiţe etc.), ediţiile apărute în perioada 1866-1930, dar şi memorialistica şi corespondenţa contemporanilor, într-un volum care dă adevărata măsură a receptării şi editării lui Eminescu de pînă la 1930. Efortul trebuie să fi fost uriaş, dar reuşita este remarcabilă şi ar fi păcat ca autoarea să nu continue.

Despre omul din scrisori este însă, de departe, cea mai frumoasă carte care s-a scris despre Eminescu. Avînd la bază articolele, publicate în revista 22, dedicate în anul 2000 celor 93 de scrisori inedite dintre Eminescu şi Veronica Micle („această postulare cvasitotalitară a erosului în cele mai naturale ipostaze ale sale“), volumaşul de faţă nu este atît un eseu, cît o incursiune personalizată, savuroasă, scrisă cu verva şi cu voluptatea stilistică binecunoscute, în intimitatea celui mai celebru şi misterios cuplu din literatura română. Ceea ce porneşte ca o pledoarie nostalgică pentru tipul de comunicare epistolară devine curînd o poetică a criticii histrionice care ar putea recupera publicul larg pierdut al literaturii, printr-o „reumanizare a trecutului“: întoarcerea omului din spatele autorului prin reconsiderarea contextualului biografic şi amoros.

Istoric bonom al vieţii literare şi mare amator de memorialistică, Dan C. Mihăilescu propune ca intrare în lumea literaturii culisele, bîrfa şi bileţelul („Numai recucerind Omul din autor, recucerindu-l cu farmec, dibăcie şi tot felul de bune ispitiri biografice, mai putem spera să trezim apetitul adolescentin de lectură şi exegeză adecvată“). Altfel spus, strălucirea textului artistic va fi posibilă prin devoalarea contextului uman. Metoda nu e originală, numai că la noi n-a prins. Literatura română este (supra)populată de personaje fascinante, dar, cu excepţia lui Mateiu I. Caragiale, scriitorii trecutului nu i-au ispitit pe criticii sau pe scriitorii prezentului să le valorifice potenţialul biografic. Ceea ce poate părea exces de impresionism, intimism şi biografism este, ca şi în cărţile Ioanei Pârvulescu, doar o formă personalizată superioară de a intra, cu multă înţelegere, în intimitatea umană a unor scriitori concuraţi în mentalul colectiv de propriile statui şi de prejudecăţile critice depuse în timp pe opera lor. Metafora „intrării dinspre grădină“ este frumoasă tocmai pentru că exprimă o blîndă indiscreţie. Căci, fără a cădea în trivialul şi privatul senzaţionalist desprins cu totul de artă, politic şi social şi, mai ales, fără a sacrifica informaţia documentară, istoricul literar indiscret, dar tandru conferă portretului scriitorului de manual viaţă (privată) şi autenticitate (emoţională). Dincolo de seducţia exercitată asupră-i de literatura epistolară, această apropiere de omul Eminescu din scrisori criticul o datorează, aşadar, intenţiei de eliberare şi de reumanizare a „poetului naţional“, devenit „sluga ideologiei“, depăşind atît de nocivele demersuri (de)mitizatoare. Salutînd „valurile de umanitate“ din scrisori şi redîndu-i omenescul necesar empatiei cititorului, Dan C. Mihăilescu îi face lui Eminescu un serviciu uriaş.

Cu entuziasm şi cu vădite delicii detectivisto-voyeuriste, criticul realizează tot felul de digresiuni şi corespondenţe, cadrează şi pune în paralel (amendînd opiniile lui G. Călinescu şi reacţiile unor Cristian Tudor Popescu sau Laurenţiu Ulici), stabileşte cronologii, reconstituie cît mai mult din puzzle-ul sentimental, din naturaleţea, concretul şi profunzimea emoţional-erotică a cuplului „încremenit de zeci de ani în suprafaţa etichetelor de mit naţional, legendă istorico-literară, categorie etno-sentimentală etc.“. Avînd mereu la îndemînă citate din scrisori, Dan C. Mihăilescu reface, de fapt, portretul amoros al lui Eminescu şi al Veronicăi (căreia îi reabilitează pe merit şi feminitatea, şi dragostea pentru poet) armonizînd contrariile şi contradicţiile pînă în punctul în care compară epistolarul amoros eminescian cu discursul personajelor caragialiene. Pus şi pe fundalul mentalităţilor şi moravurilor din epocă, iubirea celor doi este citită în cheia erotică din piesele scrise chiar în perioada aventurii cu cel de-al treilea partener al triunghiului amoros: Veronica apare ca o Zoe Trahanache, Eminescu, un fel de Rică Venturiano sau Chiriac. Astfel, criticul relevă deopotrivă „natura profundă a pasionalităţii“ personajului caragialian şi „natura firească“ a cuplului eminescian; mai mult, în secvenţa intitulată „Idei cu patimă“, schiţează un veritabil tablou de epocă modernă românească pornind tocmai de la cuvîntul-cheie pentru înţelegerea adecvată a relaţiei celor doi: pasiunea. Aceasta fiind, de fapt, sursa relativului echivoc al relaţiei lor şi legătura dintre frivolitatea şi dramatismul care le-a definit dragostea.

Un ultim capitol se ocupă de strategiile discursului epistolar, pluralitatea eului poetului fiind urmărită atît în corespondenţa publică şi familială, cît şi în corespondenţa cu Veronica: „un eu caligrafic, în scrisorile către Maiorescu (adică armonios, impecabil în demonstraţii, îmbibat bibliografic, cu o maturitate accentuată responsabil), unul supus-administrativ, cînd vine vorba de familie, eul auctorial care corespondează cu Negruzzi, eul polemic, în situaţii de conflict profesional, iar la antipod, eul ludico-erotic, savuros ca o pastişă ghiduşă după romanele de amor ale vremii“.

Despre omul din scrisori este un adevărat ghid de lectură a scrisorilor lui Eminescu şi a pasionalei iubiri pentru Veronica Micle. Restul e literatură.

 

 

Eminescu la intrarea dinspre grădină

Paul Cernat, Observatorul Cultural,  31 aprilie 2009

Dan C. MIHĂILESCU, Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, 172 p

 

Între pedanteria cam inhibată din Perspective eminesciene, volumul de debut al lui Dan C. Mihăilescu din 1982, şi eseistica spumos-subiectivă din cea mai recentă apariţie editorială a sa (Despre omul din scrisori Mihai Eminescu, 2009) diferenţa este apreciabilă. Ca de altfel şi cea dintre DCM-ul de dinainte de 1989 şi cel de după. Cronicarul literar de tranziţie – nu în sens de întîm-pinător judecătoresc, ci de Claymoor plezirist, cu altoi de moralist conservator – a lăsat în urmă aplicaţia conştiincioasă a studiosului de bibliotecă, transformîndu-se în entertainer cu boxă de istoric literar şi de istoric al vieţii literare, cu ale ei culise cu tot. Cuvîntul-cheie este aici „culise“. 

(...)

Adevăratul DCM nu se află acolo, nici în Dramaturgia lui Lucian Blaga, ci în articolele şi eseurile intens personalizate scrise după 1989, inclusiv în Omul din scrisori... Iată un pasaj cît un manifest de poetică personală: „Numai recucerind Omul din autor, recucerindu-l cu farmec, dibăcie şi tot felul de bune ispitiri biografice, mai putem spera să trezim apetitul adolescentin de lectură şi exegeză adecvată. Ce va să zică Pseudo-Kynegetikos ca o cerinţă de manual? Ceva indigest, străin, rece şi indiferent. În schimb, a-l descoperi pe Odobescu după ce ţi se povesteşte contextul sinuciderii sale este o şansă de trezit interesul. Lucru valabil şi cu o istorie a literaturii şi politicii româneşti prin intermediul eternului motiv cherchez la femme“. Partizanii autonomiei operei au, desigur, motivele lor să ridice sprîncenele în faţa unei asemenea pledoarii pentru revificarea textului prin devoalarea contextului. Şi nu numai ei. Tradiţionalism – vor spune unii. Diletantism impresionist – vor ricana alţii, contrariaţi de lipsa aparatului teoretic sofisticat. Dar să stăm strîmb şi să judecăm drept: dacă, după vorba lui Antoine Compagnon, antimodernii au fost sarea modernităţii, „mai moderni decît modernii înşişi“, antipostmoderni precum DCM sînt sarea şi piperul postmodernităţii, mai pe gustul ei decît rigoriştii adepţi ai acesteia. Lasă că oricît de „popular“ se prezintă, volumaşul despre corespondenţa eminesciană nu face în nici un fel rabat de la informaţia şi sagacitatea documentară specifice istoricului literar experimentat. Mai mult, el arată ce poate face istoria literară cînd intră pe mîna unui critic talentat pînă la… indiscreţie, care ştie să-i insufle autenticitate „general umană“ şi viaţă.

Criticul se declară sedus de literatura epistolară

După ce s-a lăsat cucerit de forfota subiectivă, dar narcisică a jurnalelor şi a memorialisticii de sertar, criticul se declară acum sedus de literatura epistolară, cu virtuţile ei date de eliberarea intimităţii în jocul comunicării interpersonale. Declarîndu-se din capul locului alergic la e-mailul relativizant şi aseptic, el ne împărtăşeşte, în contrapartidă, propriile experienţe epistolare (la loc de cinste fiind sutele de scrisori din studenţie către Tania Radu…) şi ne promite mai multe plimbări de plăcere pe trasee „de la Eminescu către I.D. Sîrbu“. De ce de la Eminescu şi nu, să zicem, de la Alecsandri, Kogălniceanu sau Odobescu, superiori poetului naţional la capitolul talent epistolar? Din… pasiune şi din multe alte motive, cum ar fi reumanizarea poetului naţional prin depăşirea păguboasei, exasperantei opoziţii mitizare-demitizare. Nu trebuie să-l credeţi pe cuvînt pe DCM, cînd afirmă, superb: „nu studii de specialitate istorico-socio-literară am de gînd să fac. Ca gazetar, nu am stofă de erudit şi nu am de gînd să-mi croiesc un frac pentru lucrul în grădină“. Istoricul literar şi-a transmutat experienţa de bibliotecă în eseistică spumos-autenticistă şi, chiar dacă îşi cultivă grădina în… maiou, roadele pe care le obţine sînt bune şi pentru pedanţii cu frac… Formula introductivă a cărţii – Intrarea dinspre grădină – e foarte frumoasă şi se reţine. Iar cea mai consistentă secţiune este, de departe, serialul foiletonistic intitulat Sublimul de pămînt, delectabil aliaj de moralism pieziş şi digresiuni ce scormonesc, între altele, prin istoria familiei Zarifopol, la intersecţia cu triunghiul erotic Eminescu-Veronica Micle-Caragiale.

(...)

Treptat, din acumularea pieselor, constaţi că semnificaţiile psihobiografice şi literare ale scrisorilor tind să fie epuizate, abil încercuite fiind de tentaculele discursului critic. Mai puţin spectaculoase, mai previzibile decît Sublimul de pămînt, ca şi scrisorile eminesciene din această serie de altfel, sînt secvenţele despre corespondenţa publică şi familială a poetului (v. Eul ieşind din sine şi Retorici potrivite), unde întîlnim totuşi cîteva consideraţii pertinente despre strategiile discursului epistolar („Faţă de jurnal şi memorii, unde eul rămîne liber deplin faţă de propria voinţă de oglindire, în scrisori «emiţătorul» se vede obligat să ţină seama de natura şi voinţa «receptorului»“) şi unele amendări oportune ale imaginii „poetului cu capul în nori“ („un meseriaş atent, nu un boem prefăcut, un bun administrator al propriului destin şi mai deloc o figură atinsă de pitorescul experimentării diferitelor ipostaze captatorii“). Pluralitatea eului, urmărită şi în corespondenţa cu Veronica, este convingător sistematizată: „Avem, prin urmare, la o repede ochire, un eu caligrafic, în scrisorile către Maiorescu (adică armonios, impecabil în demonstraţii, îmbibat bibliografic, cu o maturitate accentuată responsabil), unul supus-administrativ, cînd vine vorba de familie, eul auctorial care corespondează cu Negruzzi, eul polemic, în situaţii de conflict profesional, iar la antipod, eul ludico-erotic, savuros ca o pastişă ghiduşă după romanele de amor ale vremii“. Că nu e vorba doar de „alint ludico-erotic“ (diminutivele cu care se alintau cei doi îndrăgostiţi sînt adevărata revelaţie a scrisorilor) o arată avenit capitolul final, în care dialogul Eminescu-Veronica revine în prim-plan odată cu inspiraţia criticului. În lumina recentelor revelaţii epistolare, Dan C. Mihăilescu nu ezită să amendeze diagnosticele lui G. Călinescu din Viaţa…. prin consideraţiile cu privire la absolutismul „declaraţiilor definitive“ ale poetului şi la „dramele geloziei“ sale (în cazul Caragiale, dar nu numai), ca şi prin observaţiile referitoare la balansul destabilizant între contrarii al unei pasiuni ce trăieşte din propriile contradicţii şi în ciuda lor. Tonul grav, chiar dramatic vine la timp să dea gravitatea reală a poveştii de dragoste, după preparativele relaxante ale „jocurilor ieftine“ de mai-nainte. Ajunşi în punctul final, realizăm că digresivul, pitorescul grădinar critic ne-a condus pe o cale „minoră“, aparent lejeră, în intimitatea vie a personalităţii eminesciene, şi ne-a dat, în 150 de pagini, poate cel mai expresiv ghid critic de lectură a scrisorilor marelui poet.

 

Dan C. Mihăilescu/Omul de hârtie

Cosmin Ciotloş | Să ne cunoastem scriitorii

Jurnalul National,  4 decembrie 2008

 

(...)

Puţini sunt astăzi cei pentru care Dan C. Mihăilescu e un necunoscut. Numeroşi, însă, sunt aceia în a căror ecuaţie panoramică Dan C. Mihăilescu reprezintă o necunoscută.

Fără să dea verdicte tranşante, el se dovedeşte un remarcabil cronicar literar. Fără să se preteze la compromisuri lexicale, el întruchipează, prin comentariile sale televizate, singurul caz românesc de succes mediatic constant. Fără să fie, sub raport editorial, un scriitor, el manifestă o disponibilitate prozastică de ordin intelectual ce lasă în urmă talentul nativ al multor autori de, ca să zic aşa, strictă vocaţie.

Şi totuşi, în afară de explicaţiile trucat contrariate pe care singur le oferă – încadrându-se stilistic în categoria, cu un singur locuitor, a scriitorincului – o legătură există, chiar în mijlocul acestei aparente falii. Apetenţa pentru clasicii canonului, de la Eminescu la Blaga şi de la Blaga la Caragiale, înseamnă, pentru Dan C. Mihăilescu altceva decât un zadarnic răsfăţ de filolog. E vorba despre cucerirea, lentă, a pistei de difuzare culturală pe care o instaurează, prin natura lui, mediul didactic. Pe de altă parte, simpatia pentru controversaţii lideri ai tinerei generaţii interbelice (Cioran, Eliade, Sebastian) e comună, în cel puţin câteva puncte, cu entuziasmul elitist din prima perioadă a deceniului trecut. Ne-am putea întreba, în aceeaşi ordine de idei, de ce, dintre toţi criticii literari care au propus diverse denumiri tipologice pentru dinamica literară a tranziţiei, Dan C. Mihăilescu este singurul a cărui opţiune pare condiţionată mai degrabă de un criteriu politologic. El ignoră, pe rând, toate etichetele venite din sfera teoriei aşa cum, în cronicile sale, ignoră, ca gen, poezia. Cu alte cuvinte, nu invocă, în discuţie, nici postmodernismul, nici minimalismul, nici generaţia nouăzeci, nici pe aceea, în plină efervescenţă creatoare, două mii. Tot ce trăim, literar, în ultimele decade se reduce – seducător deopotrivă pentru avocaţii şi pentru procurorii vechiului regim – la postceauşism.

S-ar putea deduce, din aceste consideraţii, că Dan C. Mihăilescu posedă un acut instinct jurnalistic. Sau măcar, la bursa valorilor literare, o bună orientare de broker. Tocmai că, spre folosul său, nu. El instituie doar, într-o lume nedisimulat aridă, plăcerea redescoperirii pe cont propriu. Care, astfel definită, conţine – inerent – şi necesitatea rodajului tematic, şi imperativul prospeţimii stilistice. Achitându-se, concomitent, de ambele, Dan C. Mihăilescu îşi definitivează, onest, formula asumată în mod tacit. Criticul literar aduce în fiecare zi, după cum spune genericul, cartea. Se uită, prea adesea, că, la sfârşitul emisiunii, o şi ia înapoi cu sine, pentru o a doua, mai tihnită, lectură.

 

Dan C. 

Marius CHIVU | o perspectivă transatlantică 

Dilema Veche,  Anul V, nr.241 - 25 septembrie 2008

 

Dan C. Mihăilescu, Idei cu zimţi. Viaţă literară III 

(ianuarie 2007 – iulie 2008), Editura Humanitas, 2008.

(...)

Din 2003 ţine Dan C. Mihăilescu, în Idei în dialog, acest jurnal public ca o meteorologie culturală în care consemnează ideile şi cărţile, formele, fenomenele şi transformările, tendinţele şi personajele, polemicile şi „întîmplările“ culturii autohtone. Astfel, sînt menţionate, adnotate, citate şi comentate articole de presă, apariţii editoriale şi evenimente culturale în sensul larg (spectacole de teatru, premii literare, festivaluri) petrecute de-a lungul întregului an, dar şi chestiuni legate de mass-media, trend-uri, mentalitate sau social, într-un complex joc de roluri unde Dan C. Mihăilescu este – în funcţie de temă, afinităţi şi competenţă – grefier, arbitru, avocat, consilier, evaluator sau comentator. Avem în aceste culegeri – căci adevărata menire a rubricii „Viaţă literară“ este să devină, în volum, o capsulă de memorie culturală – o istorie literar-culturală in progress, scrisă la momentul zero, care are avantajul că ia pulsul direct, însă fără pretenţia exhaustivului. Selecţia lui Dan C. Mihăilescu nu lasă, totuşi, pe dinafară nimic important şi e de-ajuns să parcurgi cuprinsul cărţii pentru a avea lista de cultural highlights ale anului şi o hartă în miniatură a zonelor de interes şi a sensurilor dinamicii culturale. Va fi interesant de văzut ce anume îşi va păstra, în timp, relevanţa din tot ce apare consemnat şi comentat aici, dar, prin prisma raportării la actualitatea culturală şi a distribuirii accentelor, mi se par demne de interes, mai ales, discursul şi opţiunile criticului. Care sînt valorile în care crede Dan C. Mihăilescu, de pe ce poziţii comentează, ce consideră derapaje?

Datorită formaţiei sale de cercetător, Dan C. Mihăilescu este un spirit constructiv, are gîndire pozitivă şi simţ istoric, adept al lecturilor formatoare, susţinător al tradiţiei, dar deschis inovaţiei, pledează pentru asumarea fertilă a trecutului şi apreciază creativitatea drept singurul criteriu infailibil de evaluare. Îl entuziasmează apetitul pentru cercetare al tinerilor critici (Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Antonio Patraş, Alexandra Tomiţă ş.a.) şi aşteaptă febril istoriile literare anunţate de Nicolae Manolescu, Eugen Negrici sau Cornel Ungureanu. Dan C. Mihăilescu amendează, în repetate rînduri, relativismul şi legitimarea exclusiv prin antiteză, mania contradicţiei, a minimalizării şi a negării, precum şi „critica torţionară“, tezismul neodoctrinarilor sau mimetismul autenticist-biografist (detectează corect „obsesia exportului“, iar „domnia ororilor“ şi „dictatura apocalipticului“ în arte îl exasperează). Radicalitatea o găseşte contraproductivă, teribilismul iconoclast e reducţionist, tinerii sînt pîndiţi de „rasismul vîrstei“, fragmentarismul e steril & sterilizant, iar contestaţia din principiu, fie veleitară, fie resentimentară. Se întreabă retoric Dan C. Mihăilescu: „Cîtă energie consumă acceptarea şi cîtă contestarea?“.
(...)

(cititi totul la...)

 

 

Un an şi jumătate de viaţă literară

Alexandru Matei, TIMEOUT, nr.85, 12-18 septembrie 2008 (pg. 52)

 

Cele mai pasionante şuete culturale se găsesc în fiecare lună, în revista “Idei în dialog”. Pasionant n-are aici semnificaţia politicoasă pe care desigur că i-aţi atribuit-o deja. Dan C. Mihăilescu nu e nici eseist, nici gânditor, nici inocent, nici drept, nici bun. Este un om cu – iar un cuvânt oribil! – idiosincrazii. Pe de o parte, e un om de modă veche.

Lui îi plac pathosul, carisma; îi place să simtă energia cuvintelor rostite sau scrise şi se angajează cu toată fiinţa în direcţia indicată de ea. Om cu vorba mustoasă, istoric literar, convivial, cu urile lui personale, purtător al unui respect faţă de putere şi al unei aversiuni faţă de “anormalitate” care-l fac adesea antipatic (şi-l limitează uneori), Dan C. Mihăilescu rămâne, prin verva lui, cel mai bun comentator de “viaţă culturală” românească. Aşadar, când spun “pasionant”, amintesc un adverb fiziologic, aşa-zicând. Cu cronicile lui culturale adunate în
volumul “Idei cu zimţi” poţi să fii sau să nu fii de acord, dar ele nu te lasă indiferent.
(...)

Avem acum cel de-al treilea volum. (...) Fie că e vorba despre cearta cu tinerii jurnalişti culturali, fie că e vorba despre film şi, mai ales, teatru, fie, mai ales, că e vorba de noi interpretări ale generaţiei interbelice, cea care-l fascinează pe autor în cel mai înalt grad, personajele lui sunt vii, frazele palpită, e ca-ntr-un film horror în care obiectele se transformă în fiinţe (malefice) care te ţintuiesc.

De altfel, cam aşa se vede domnia-sa ca intelectual: “suntem fie bufonii circului, fie dresori ideologici, fie rândaşi la cuşca fiarelor, asta când nu suntem sălbăticiuni domesticite, funambuli sau trapezişti cu sau fără plasă de siguranţă. Tulburăm, vindecăm, cicatrizăm, cauţionăm, revoltăm, amuzăm, punem pe gânduri sau scoatem din minţi. Buturuga mică poate răsturna carul mare... atunci când nu sfârşeşte înglodată sub roţi ori sub copitele boilor.”

Unii, ce-i drept, pot să nu fie de acord cu felul acesta de a “face” cultural. Eu, unul, nu-s de acord în multe puncte cu Dan C. Mihăilescu. Dar domnia-sa ştie să construiască pretutindeni ringuri de luptă şi să arbitreze. Acum, desigur, poţi alege un arbitru-jucător sau unul imparţial, nu mă pronunţ neapărat. Când l-am întrebat ceva despre intelectualii alături de care se legitimează, autorul mi-a răspuns cu tact: “Păi de ce trebuie să te legitimezi în colectiv ? Eu ştiu că la vamă ieşi cu paşaportul personal, te legitimezi cu propria-ţi fiinţă. O singură poză la un ADN unic. Pot să spun cel mult care sunt meritele şi greşelile mele, deşi mi-e ruşine şi de unele şi de celelalte.

Mai păsuiţi-mă, vă rog, până la volumul patru.” Ei, da, dar toată lumea ştie că una-i să ai paşaport englez, alta-i să-l ai albanez. Asta e de fapt singura întrebare la care istoricul, criticul, volubilul om de litere, omul care aduce cartea, nu mi-a răspuns. De ce, de pildă, e normal ca oameni dintr-o oarecare editură să fie creditabili atunci când scriu în anumite reviste despre titluri apărute în propria curte (asta, ŕ propos de ultimul volum al “Orbitor”-ului cărtărescian). Dar nu-i pretindem lui Dan C. Mihăilescu ceea ce, la o adică, nu ne pretindem întotdeauna nici nouă.

Nu că n-ar fi bine, dar, zău, omul acesta merită citit indiferent ce spune, pentru simplul motiv că are talent. Motanul meu, de pildă, când ne batem casnic, mă muşcă, mă zgârie; deci mă doare. Dar în tot timpul ăsta el toarce. Ei, cam aşa e şi cu cititorul “Ideilor cu zimţi”: te enervează multe, dar nu poţi să nu torci un pic citindu-l pe Dan C. “Cam asta e, domnule Matei. Cu tot binele, vă mulţumesc, Dan C.” Asemenea.
 

Superba sinteză continuă...

Stefan Borbély, APOSTROF, nr.6, 2008 (pg. 7)

 

Prin volumul al treilea din Literatura romana in postceausism, dedicat Eseisticii si Pietii ideilor politico-literare (Iasi: Ed. Polirom, 2007), Dan C. Mihailescu pare sa fi atins culmea calitatilot sale de excelenta dovedite cu prilejul inventarierii de sinteza a literaturii romane de dupa 1989, pe simplul motiv ca sectiunea tematica de fata reprezinta - dintre toate cele trei publicate pina acum (cele doua anterioare sunt dedicate memorialisticii si prozei) - spatiul confrontational in care autorul se simte cel mai bine: are ce admira (si o face adesea, generos), are ce anume critica (si o face sigur, la obiect, cu senzationale frisoane stilistice  memorabile, de care numai el este in stare in critica noastra de intampinare de acum), dar dispune mai ales, de materia care-i slujeste cel mai bine pentru inscenarea unui superb spectacol al ideilor, din care cititorul nu are decat de castigat.

(...) 

Dan C. Mihailescu practica o critica existentiala participativa, implicata, intr-un perimetru public al libertatii dialogale a ideilor: in mod incontestabil, e cel mai bun si mai nuantat critic literar altruist pe care-l avem, un individualist superb, prodigios, spectacular, a carui calitate de exceptie este ca stie sa recunoasca existenta indivizilor superbi, prodigiosi si spectaculari din jurul sau. Nu simti in paginile sale nici invidie concurentiala, nici calcul tactic obscurizat, administrat partinic, cu priviri piezise. Critica literara e pentru Dan C. Mihailescu, o forma spectaculara de libertate proprie, exuberanta: putini ajung, cu talent si sincer, la o asemenea performata! La noi, e, oricum, fara egal!...

 

Sibiu, 29-30 septembrie 2007

 

"Colocviile Revistei Transilvania, editia a IV-a, 2007.

Pentru calitatea superlativa a prozei critice a Domniei Sale, se acorda Premiul pentru Opera critica domnului Dan C. Mihailescu".

 

 

"Chiar daca pleaca de la conturarea unei imagini de sine, site-ul lui Dan C. Mihailescu este plin de informatii despre literatura, opinii exprimate, atit de mustos, prin revistele culturale, anchete sau interviuri, dar si cronici critice la propriile sale carti de critica. Intrat in site, nu-ti ramine decit sa te molipsesti  de stilul pasional, deopotriva extensiv si scormonitor al criticului si sa-i cauti numele pe carti si prin reviste, bineinteles daca nu esti deja contaminat de “virusul” DCM. Site-ul se prezinta ca o actiune arheologica, cu sapaturi si delimitari in propriul sol, dar si ca una de sinteza, panoramind si extragind esentialul, insa e static datorita chiar substantei sale. Dupa Perspective si Dramaturgia lui Blaga, din anii ’80, dancmihailescu.ro este un exemplu de tranzitie spre zona spectacolului media, spre persuasiuni la hotarul dintre privirea etica si gratuitatea estetica. Dar si de trecere de la discursul stiintific la demonstratii de virtuozitate intuitiva, impresionista si logoreica. Criticul nu se mai satura de literatura, chiar daca intra si pe alte teritorii culturale antrenante. Acesta sa fie motivul pentru care nici cititorul nu se mai satura de DCM si asteapta un blog literar purtindu-i marca?” (Critici on-line, de Lucia Simona DINESCU, Observator Cultural, nr.109-110, 5-18aprilie 2007)

 

România liberă

CUVÂNTUL  

Evenimentul Zilei

Sâmbătă, 02 iunie 2007 

D.S.

Bookfest

(...) Acest al treilea volum  este cel mai mare ca dimensiuni fiindca si materia este ingrozitor de densa si ofera medii de explorat dintre cele mai riscante. "Binevoitorii" te asteapta la cotitura. Iti vaneaza fiecare interpretare ca sa te catalogheze. De aceea, pentru a le combate apetitul securistic, trebuie sa fii liber. Iar Dan C. Mihailescu este. Spune mereu ce gandeste, cultiva elegant paradoxul, nu ocoleste cartile controversate cum, ar fi bunaoara, Istoria literaturii a lui Marian Popa, stapaneste contrariile si evita conformismele placide. Intalnim in carte pagini solide atat despre Sorin Dumitrescu cat si despre Nicolae Manolescu. Nu lipsesc  Stefan Borbely,  Cristian Badilita, Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon si Dan Ciachir. Admira aplecarea Ioanei  Parvulescu spre interbelic si in general spre istorie, nu-l uita pe Iordan Chimet,  - acest nedrept uitat -, il are in vedere pe Cicerone Ionitoiu, se intoarce cu dragoste spre Mircea Vulcanescu, apreciaza  sagacitatea Martei Petreu si polivalenta Ruxandrei Cesereanu. Stilul are savoarea binecunoscuta si astfel nu am cum sa nu ma las cucerit de o formula ca eseul iasiot... "Cum de-a iesit din stufarisul baltit, din dulcegaria molcom idiotizanta, din abureala muscalo-viticola a Moldovei, din toata impaienjenirea paseismului cu alivenci si bisericism lenevos, atat spirit..." Iata un exemplu de ce inseamna stralucire stilistica si de umilire a eternei noastre limbi de lemn... (...)

(Mai mult in Romania libera, 2 iunie 2007)

COTIDIANUL

30 septembrie 2006

Cronica TV

Alin IONESCU

 

Dan Ce ne-aduce cartea

Am privit de fiecare data cu placere emisiunea "Omul care aduce cartea" a dlui Dan C. Mihailescu. E o bijuterie de format, o miniatura in care Dan C Mihailescu se exprima cu plenitudine si reuseste sa serveasca pe tava in cinci minute o invitatie suculenta la lectura. Saptamina asta, intr-o dimineata, m-a uimit complet atunci cind, cu o dexteritate nebanuita, ne-a trintit pe taraba o oferta cu totul spectaculoasa: un volum de Alexandru Dragomir. Desi frunzarisem cartea nu reusisem sa ma simt atras suficient de mult incit sa pun mina pe ea cu seriozitate si sa ma inham la lectura. (...) Oricit de pasionati am fi de marile teme ale filosofiei, de spatiu, de timp, Dasein si fenomenologie, scrisul lui Sanducu, cum il alinta Noica, este o provocare dureroasa pentru creier. Pe scurt, un suflet destins in cautarea unei lecturi facile, asa cum sint eu de exemplu, e foarte usor de abatut din drumul cititului. In orice caz, e vorba despre un autor extrem de putin comercial si aproape deloc pretabil unei recenzii televizate. Prin urmare, aflind catre cine vrea sa ne indrepte Dan C. Mihailescu am zimbit reticent. In citeva minute insa, in locul reticentei s-a instalat o curiozitate prudenta. In final am decis sa reiau lectura. Si-acum ma mir: sa topesti retinerea fata de un astfel de text printr-o aparitie tv mi se pare o arta aparte.

BOOKFEST 2006

15 iunie 2006

JURNALUL NATIONAL

 

Omul zilei - Dan C. Mihailescu

de Violeta Cristea, Mihai Stirbu

Astazi, la ora 15:00, in cadrul salonului de carte Bookfest, Dan C. Mihailescu isi lanseaza la Editura Humanitas volumul "Perspective eminesciene". (...) Lucrarea "Perspective eminesciene" reprezinta debutul sau editorial, din 1982, incarcat cu nu mai putin de trei premii literare, printre care Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. (...)

Pentru aceasta aparitie editoriala in zi de comemorare eminesciana, Jurnalul National il declara pe Dan C. Mihailescu "Omul zilei".

(Mai mult la...) 

Cuvantul

 

Prozatori romani de azi - de Tudorel Urian

Daca pana in 1989 romanul detinea pe langa functiile sale traditionale si pe cea de surogat al emisiunilor informative (prin soparlele introduse in textele de fictiune se sugera ceea ce nu se putea spune la radio si la televiziune), de divertisment (toti stim ce filme rulau la cinematograf), de revelator al adevarului istoric (cati nu au citit Delirul pentru referintele la maresalul Ion Antonescu), dupa Revolutie, el a revenit la rosturile sale firesti, iar tirajele au scazut drastic. Romanele publicate in primii ani dupa ‘89 au trecut neobservate (multi dintre criticii de notorietate descoperisera, cu infinita voluptate, calea mult mai comoda si mai de impact a comentariului politic - daca nu a politicii de-a dreptul), chiar daca unele productii ar fi trebuit sa fie de un real interes (sa amintesc doar publicarea romanului postum al lui Lucian Blaga, Luntrea lui Caron).
Cum s-au adaptat prozatorii romani la socul produs (si) in viata literara de prabusirea regimului comunist? Un posibil raspuns se poate afla prin consultarea volumului dedicat prozei, din sinteza lui Dan C. Mihailescu, Literatura romana in post­ceausism. Fireste, in fata unei astfel de carti situate in anticamera istoriei literaturii, prima tentatie (si cea mai comoda) este aceea de a vedea cine lipseste din sumarul lucrarii. Pe langa deja traditionalul Alexandru George (omis cu obstinata consecventa din cele mai multe sinteze literare aparute in anii din urma), dintre scriitorii recenzati de Dan C. Mihailescu lipsesc nume de care, in mod normal, nu se poate face abstractie: Dumitru Tepeneag, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Constantin Toiu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olareanu, Daniel Vighi, Alexandru Ecovoiu, Constantin Stan, Gheorghe Schwartz, Dumitru Radu Popa, Paul Goma, Pavel Chihaia, Nichita Danilov. Si lista ar putea continua. De altfel, autorul marturiseste ca nu a fost niciodata un foarte consecvent cititor de proza, cronicile publicate de el la astfel de carti, inainte de decembrie 1989, putand fi numarate pe degetele de la o singura mana.
Maniera lui Dan C. Mihailescu de a citi carti de fictiune este una foarte originala. Marturiseste autorul: „Critic de poezie fiind, impresionist incurabil si cu fobia teoriei literare, socotelile mele cu proza s-au rezumat intotdeauna la psihologia personajelor, si nu la fabulatie. La sociologie, nu la naratologie. La reflexivitatea scriiturii, si nu la tehnici de compozitie polifonica". 

(...)

(Mai mult, in Cuvantul, Nr.3 (345), Martie 2006)

 

 

 

Iunie 2007

Serban AXINTE

(...) „Cum eseistica este o specie generoasa si cameleonica, nu trebuie sa ne mire faptul ca, in aceeasi carte, putem gasi comentate scrierile de natura filosofica ale lui H.-R. Patapievici, Mircea Vulcanescu sau Mihail Sora, alaturi de «incercarile de psihoterapie sociala» ale Alinei Mungiu-Pipidi sau de «ironiile joviale» ale lui Emil Hurezeanu. Tabla de materii este, evident, foarte mare, complexitatea subiectelor asupra carora Dan C. Mihailescu isi orienteaza atentia fiind demna de o adevarata istorie a gindirii romanesti, redescoperita, pusa in circulatie sau implinita dupa ispravirea «timpului infinit al eternitatii» ceausiste. Desi eseistii comentati fac parte din generatii diferite, desi lucrarile lor nu interfereaza decit epidermic, efortul de sistematizare al lui Dan C. Mihailescu le induce acestora valente noi, transforma totul intr-un proiect unic, ca urmare fireasca a unui proces alchimic reusit.”

DILEMA VECHE

Simona Sora

puzzlecturi

Darts                     

Dan C. Mihailescu, Viata literara I, Editura Fundatia PRO, 2005

 

"N-am pierdut nici un articol semnat de Dan C. Mihailescu in Idei in Dialog. O data pentru ca citesc cam tot ce publica D.C.M. - plastic si memorabil, uimit si intransigent, generos si mefient. Apoi pentru ca autoritatea sa - de freelancer donquijotesc - este cea a unicului critic literar in functiune saptaminala de ani buni incoace. Iar in al treilea rind, pentru ca eseurile despre viata literara romaneasca la cald sint (din pacate) texte unice in peisajul publicistic autohton. Neputind fi scrise altfel  - ca amanunte, ton, anamneza si diagnostic - decit in foileton, ele isi gasesc adevarata miza abia in volum. Doar adunate intr-o carte (cu o exceptie!) darts-urile literare ale lui Dan C. Mihailescu tintesc in centrul medular viciile de fond ale vietii (noastre?) literare, bataliile pe fonduri deghizate in razboaie de idei, accidentele de parcurs ale diferitelor generatii in perspectiva proiectelor lor grandioase (...)

Credibil, tocmai fiindca este adesea incredibil, integru pina la limita (si ea sinucigasa) a intrarii in pielea adversarului (v. cazul Simion), dezarmant de generos pina in momentul unui declin moral sau de gust - Dan C. Mihailescu este azi oglinda vietii literare, cutia de rezonanta a palpitului din carti, dar si a comčdiei de fond din viata, paratrasnetul tuturor anotimpurilor "vrajbei noastre". Rol fascinant ca darts-ul, jocul la tinta cu sageti, dar la fel de periculos ca zborul melancolic in picaj, numit, nu degeaba, tot asa."

(Mai mult, in Dilema Veche, nr. 106, 3-9 februarie 2006)

 

COTIDIANUL                       

Cine ii ia locul lui Manolescu

Cind Nicolae Manolescu scria despre o carte ca e buna sau proasta, sentinta facea instantaneu inconjurul Romaniei. retragerea sa din linia intii a criticii literare de verdict a produs un gol de autoritate. Cine sint candidatii la fotoliul de critic de intimpinare nr.1 din Romania?(...)

Lista lui Manolescu: Pentru Nicolae Manolescu, criticul cu maxima audienta azie e Dan C. Mihailescu. "E un baiat destept, are un stil de cronica adecvat, care merge nu numai pe valoare, ci are si elemente care ii aduc succesul la public". Care sint criricii din fruntea plutonului? "Tinerii colaboratori le la Romania literara, in special Marius Chivu. Tania Radu tine o excelenta cronica la 22. O echipa puternica e grupata si in jurul revistei Orizont, dar inca nu s-au ales numele tari (...)

Eseista Adriana Babeti: "Nu exista un critic bubuitor, pe mina caruia sa se dea toti. Avem critici de intimpinare cu destin promitator: Marius Chivu si Luminita Marcu" (...)

Scriitorul Liviu Antonesei: "Gheorghe Grigurcu e singurul critic cu autoritate si fler" (...)

Romanierul Nicolae Breban crede in steaua critica a lui Dan C. Mihailescu, in care vede criticul cu maxima audienta la aceasta ora. Linga el il situeaza pe Alex Stefanescu (...)

 

Clasamentul primilor 5

1. Dan C. Mihailescu

2. Luminita Marcu

3. Daniel Cristea Enache

4. Marius Chivu

5. Paul Cernat

 

(Mai mult, in COTIDIANUL, Simbata 26/Duminica 27 noiembrie 2005)

 

Evenimentul Zilei

Despre cărţi

 

"(...) E inutil sa-l compari pe George Mihalcea cu Dan C. Mihailescu. Audienta si credibilitatea sporite ale celui de-al doilea au o explicatie simpla. Ea este un amestec de magnetism personal, complicitate pisichera, euforie locvace si arta a mesajului concis. Omul care aduce cartea la Pro TV stie de mult scurtatura spre inima publicului. Cel care ne conduce prin lumea cartilor la B1TV ne tarcoleste savant, ne invaluie scrobit si usor pretios, pentru ca pana la urma sa nu ne miste aproape deloc. Cartea trebuie descrisa printr-un limbaj simplu si viu, capabil sa te faca s-o cauti si s-o iubesti. Daca in loc de asta recurgi la solutii didacticiste, risti sa esuezi. Or, cu parere de rau, George Mihalcea asta face. Deocamdata."

 

(Mai mult in Ecranopolis, de Radu Paraschivescu in Evenimentul Zilei, 6 decembrie 2005)

4 iulie 2007

Scriitorincul

Daniel Cristea-Enache

 

Ce este scriitorincul? O structura-amfibie, precum aceea a ornitorincului, carnivorul cu cioc de rata si membrane inotatoare.  

Desi e un spirit conservator, aderent la ideea de traditie si la valorile tari din campul filosofic si literar, Dan C. Mihailescu inoata cu voluptate in oceanul mediatic al actualitatii, exploatand la maximum permisivitatile postmodernismului, pentru a i le reprosa in adanc. Situatia are farmecul ei.
La noi, toleranta postmoderna e clamata tocmai de fanatici docrinari care mai mult dauneaza, prin prestatia lor, conceptelor „aparate” (Ion Bogdan Lefter, Gabriel Andreescu sunt exemple semnificative), in timp ce criticii corectitudinii politice au un succes nebun, intrunind sufragiile specialistilor si cucerind, pe termen lung, publicul larg (Octavian Paler, Andrei Plesu, Dan C. Mihailescu).
Scriitorincul e barbat, alb si heterosexual, astfel ca il pretuim (sau nu) pentru ceea ce gandeste si il apreciem (ori ba) pentru ceea ce scrie - iar nu pentru elemente valorizante din evanghelia PC, combatand o discriminare pentru a impune o alta. Omul e credincios si familist, parolist intr-un timp cand tot mai multi isi dau cuvantul si tot mai putini si-l tin. Insul civic este atras de Dreapta si scarbit, efectiv, de Stanga.
(...)
Exceleaza in comentarea memorialisticii, a jurnalelor si a altor componente din sfera literaturii eului; e bun in metacritica si in critica prozei; mai ezitant insa in cea de poezie, care pretinde alte instrumente si o speciala frecventa de unda. In tot ce scrie (de la studiile caragialiene ori cioraniene la tabletele pe varii subiecte „la ordinea zilei”), are o amprenta stilistica inconfundabila.
De la un punct incolo, iti devine indiferent ce spune despre o carte, cum o valorizeaza, in ce compartiment axiologic si tematic o inscrie. Esti atras si cucerit de parcursul scriitorincului, de modul intotdeauna insolit in care stie sa comenteze literatura, vorbind totodata despre sine.

(Totul la...)

 

Romania literară

9 noiembrie 2005

Lecturi la zi - de Tudorel Urian - Aproape politice

 

Gurmand al cărţilor, la fel de în largul său în lumea lui Eminescu ca şi în universul spasmodic al noii generaţii a ,copiilor fierţi în mămăligă", mai degrabă conservator în gusturi, fără a-şi pierde însă ceva din locvacitate atunci când discută despre performanţele scriitoriceşti ale experimentaliştilor de ultimă oră, fascinat de ,Generaţia '27", dar şi de Beatles, mustos în stil şi precis în argumentaţie, mereu jovial şi plin de farmec, Dan C. Mihăilescu este, probabil, criticul literar al perioadei de tranziţie. Dacă s-ar face, la nivelul criticii literare româneşti de după 1989, un top al celor ,mai influenţi 10 comentatori literari ai momentului", cu siguranţă, ,omul care aduce cartea" ar ocupa primul loc la secţiunea cronicari activi. Altminteri ar putea fi întrecut eventual de Nicolae Manolescu, al cărui cuvânt cântăreşte în continuare greu, chiar dacă profesorul a renunţat de mult la foiletonistică. Prezenţă ubicuă în viaţa literară românească (emisiune zilnică la tv, până nu demult director de publicaţie literară, rubrică săptămânală la ,Ziarul de duminică" şi lunară la ,ID", membru în tot felul de jurii şi comisii, autor de cărţi şi prefeţe), Dan C. Mihăilescu este o instanţă de neevitat în stabilirea ierarhiei de valori literare a vremii noastre. De aceea, iniţiativa Editurii Humanitas de a publica seria de autor Dan C. Mihăilescu este mai mult decît lăudabilă (...)

 

(Mai mult in Romania literara nr 44, 9 noiembrie 2005)

Evenimentul Zilei

16 decembrie 2005

Cele mai bune cărţi

 

"Evenimentul zilei a alcatuit o lista a celor mai reprezentative carti, scrise de autori romani, aparute in anul editorial  2005. Selectia noastra, prezentata in ordine alfabetica, a luat in considerare volume de poezie, proza, eseu, istorie, publicistica, memorialistica, dupa criteriul importantei lor culturale si mai putin dupa cel al succesului de piata.

 

Casanova in Boemia”, Andrei Codrescu, Polirom (roman) (...)

„Cruciada copiilor”, Florina Ilis, Cartea Romaneasca (roman)(..)

„Dex-ul si sexul”, Radu Pavel Gheo, Polirom (publicistica) (...)

„Este sau nu este Ion”, Herta Müller, Polirom (poezie) (...)

„Ghinga”, Dan Coman, Editura Vinea (poezie) (...)

„Istoria literaturii romane contemporane. 1941-2000”, Alex. Stefanescu, Editura Masina de scris (istorie literara) (...)

„Indreptari de stanga”, Dan C. Mihailescu, Humanitas (publicistica). Aduna articole si eseuri publicate de Dan C. Mihailescu, „omul care aduce cartea”, in diferite publicatii culturale. Eseurile insumeaza realitatea imediata, trecutul „riscant”, prezentul „gonflabil” sau opera lui Emil Cioran.

„Trimisul nostru special”, Florin Lazarescu, Polirom (roman) (...)

„Scurta si plictisitoarea viata a lui Kjus”, Silviu Gherman, Polirom (proza scurta) (...)

„Stalinism pentru eternitate”, Vladimir Tismaneanu, Polirom (istorie).

(Mai mult in Zece volume importante ale anului editorial 2005 de Bogdan Perdivara si Simona Chitan in Evenimentul Zilei, 16 decembrie 2005)