23 octombrie 2009, Dan C. Mihăilescu

Filocalia, o carte făăârşit

09 Octombrie 2009, Dan C. Mihailescu

Ca orice om al nemăsurii, livrat ispitelor şi excesului, am tânjit dintotdeauna la căile înţelepciunii, duhul cuminţeniei şi liniştea bunei cumpăniri. Din cât zgomotul biologic dinlăuntrul tău se face mai tare auzit şi din cât pare mai puternică abaterea în dauna dreptei credinţe, dintr-atâta setea de armonie, împăcare şi echilibru între contrarii îţi defineşte aşteptările.

Cu cât eram mai atras în adolescenţă de „literatura răului” şi arcanele daimoniei interioare, cu atât mai fascinat eram de Isichia vechilor Părinţi din Pateric şi Filocalia, de sufism ori de versetele tainice ale manuscriselor de la Marea Moartă, trecând de la Baudelaire şi Rimbaud către Pascal, Învăţăturile lui Neagoe şi Maxim Mărturisitorul cu o fervoare niciodată regăsită în anii maturităţii.

Dacă, în timp, lectura temperamentală cedează în faţa calmului reflexiv, iar participarea emoţională lasă locul ordinii spirituale, în schimb patima acumulărilor sufleteşti rămâne intactă. În plus, cum să nu te încânte sonoritatea aromitoare a limbii întru care lucra Dumitru Stăniloae ? Unde mai poţi citi în zilele urâciunilor şi netrebniciei noastre despre smerita cugetare şi tinereţea buiacă asemănată vinului nou, în plină fierbere („de lăsăm vinul cu cele născute din el, se face oţet”), despre darul lacrimilor, odihna ochilor şi boleşniţa trupului, despre stelele ce răsar pe cerul gurii şi deprinderea izbăvitoare a tăcerii, despre peştera sufletului, omul dinlăuntru, mirungere, diavolul ca răceală, negura păcatelor, rănile neascultării, dracul întristării care mănâncă inimile, despre cum „să te uiţi pe tine ca să te cunoşti pe tine”, „fă-te sare ţie însuţi, sărând şi secând putreziciunea şi omorând viermii, adică gândurile rele”, ori despre plânsul înţeles ca „pavăză care întoarce săgeţile diavolului şi alungă împrăştierea” ?

Am citit în vara aceasta volumele 11 şi 12 ale Filocaliei cu o bucurie nemaiîntâlnită de multă vreme. Cu acest al 12-lea tom se şi încheie minunata trudă, niciodată îndeajuns preţuită, a lui Dumitru Stăniloae : „Dumnezeu m-a ajutat, spune el, să închei Filocalia românească cu traducerea unei opere de cea mai mare forţă duhovnicească, o carte de forţa învăţăturilor Părinţilor pustnici din Pateric”.

Este vorba despre cuviosul Isaia Pustnicul, „care trăia pe la anul 370 în pustiurile Egiptului, şi a murit pe la anul 488. Textul acestor Douăzeci şi nouă de cuvinte nu l-am avut la îndemână când am publicat cele Douăzeci şi şapte de capete în vol. I din Filocalia românească la Sibiu, în 1947”.

Din toate sfaturile concrete pentru cei care aleg schimnicia (dar care, în esenţă, ca strategie a liniştirii de sine, sunt pilduitoare pentru fiecare dintre noi) se degajă imaginea unui om puternic, cu disciplină severă, sigur pe noimele învăţăturilor sale şi mai ales pe necesitatea înfrângerii egoismului, a trufiei şi impulsului dominator.

Încă de la prima pagină te întâmpină bunul, străvechiul memento mori : „În fiecare zi să aveţi înaintea ochilor moartea şi să vă gândiţi cum veţi ieşi din trup şi cum veţi trece peste puterile întunericului care vă vor întâmpina în văzduh şi cum îi veţi răspunde lui Dumnezeu”. Se ajunge la „nesfădirea şi neplăcuta pătimire şi smerenia şi tăierea voii tale de la toate în bună cunoştinţă”, la seminţele plăcerilor înşelătoare încolţite în trup, tăcerea cuvioasă, curăţenia chiliei, comunicarea cu fraţii şi cu mirenii, abstinenţă („când va fi să doarmă, să aibă grijă să nu-şi ducă mâinile înăuntru, căci trupul are multe patimi, hrănite din neştiinţă”) până la lupta cu „slava deşartă”. Ca vas umplut cu vinul Domnului, omul bun cuvine-se să se pună la adăpost şi să-şi economisească fiinţa „pentru a nu fi luat de vânt şi a se pierde. De va lăsa gura butoiului deschisă, vierii lacomi vor consuma vinul. Aşa, şi multa vorbire, uşurătatea şi deşertăciunea”.

„Să-ţi fii preot lăuntric”, să nu ţii minte răul, să arăţi tuturor „o faţă veselă şi bună”, să preferi întotdeauna surâsul blând şi nu râsul isteric, „să te deprinzi cu tăcerea”, să lupţi cu demonii lenevirii...ne mustră şi ne sfătuieşte Isaia Pustnicul.

Oricum, conchide el, „cu adevărat mare este negura pe pământ” !

De la Ghiţă plăpumarul la Nicu cizmarul

30 Ianuarie 2009, Dan C. Mihailescu

„La împliniria vârsti de 50 ani iam trimes lui tov. N. Ceauşescu următoarea felicitare de mai jos.”

„Stimate tovarăşe Ceauşescu, Plăpumarul Ghiţă Cristescu, care prin jertfe a scris o pagină istorică în viaţa statului nostru, împingând carul socializmului înainte, urează la împlinirea vârstei de 50 de ani cizmarului Niculae Ceauşescu să ducă mai departe barca socializmului-comunist, deschizând poarta libertăţii de gândire şi exprimare către împlinirea destinului sortit de legile fireşti ale evoluţiei, fără zguduiri.

Căci lupta noastră din trecut ca şi în prezent trebuie să ţintească binele şi fericirea întregului popor Român. Trimeasă 8 Ianuare 1968.” De zeci de ani îl ştiu doar ca notă de subsol în cărţile de istorie. Gheorghe Cristescu „Plăpumarul” (nume conspirativ Crilenco, născut la Ghimpaţi- Vlaşca în 1882, mort în 1973 şi depus la mausoleul din Parcul Carol), primul secretar general al PCR.

Om cu numai patru clase, intrat la 15 ani în PSDMR, vecin de idealuri conspirative cu Jumanca, Flueraş, David Fabian, Iancu Ludwig, Sami Steinberg, Marcus Iancu, Marcel Blumfeld, Ilie Moscovici, I.C. Frimu, Al.D. Gherea, Marcel Pauker, Solomon Schein, Vasia Vasilescu ş.cl., singurul român ajuns în această funcţie între 1921-1944 şi unicul supravieţuitor (alături de Boris Stefanov) al epocii care i-a văzut exterminaţi pe Foriş, Köblös, Holostenco şi Stefanski.

Omul lui Rakovski, arestat în 1909 împreună cu Panait Istrati. Omul care s-a întâlnit cu Lenin în decembrie 1921, votând la congres împotriva tezelor acestuia, exclus din partid în 1928 şi intrat în PSD. Omul care, din 1947 avea să treacă prin închisorile dejiste, rearestat în 1952 (Piteşti, Peninsula etc.), participant strict urmărit de Securitate la înmormântarea lui Titel Petrescu în 1956 şi a Anei Pauker în 1960. Plăpumar „căzut la partid”, după formula lui Belu Silber, comunist „de suşă” cu agenţie de plasare a şomerilor în 1904, concesionar de restaurante în Bucureşti şi Călimăneşti.

În fine, omul care a refuzat decoraţiile partidului şi care îndrăznea să-i scrie „cizmarului” Ceauşescu telegrame precum cea de mai sus, texte agramate, dar pline de tâlc (vezi „libertatea de gândire”, formula „fără zguduiri” şi sublinierea din final privind fericirea „întregului popor”, nu doar a nomenclaturii...) Iată că nota de subsol prinde viaţă acum, graţie cărţii publicate de Oana şi Cornel Constantin Ilie la Editura Semne, cu prefaţa lui Florin Constantiniu, cel care îl defineşte pe Ghiţă Cristescu drept „un fanatic al consecvenţei”. Din culisele istoriei mici, ştiam până acum despre Ghiţă că a fost tatăl frumoasei Tita Cristescu, actriţă, miss România, otrăvită în decembrie 1935, dar nu de inginerul Liviu Ciuley (tatăl marelui regizor), aşa cum au fost orchestrate scandalul şi procesul la vremea respectivă, ci - aşa cum s-a descoperit mai târziu - de servitoarea Maria Suciu, care i-a furat bijuteriile.

Aflăm acum că „Tita a fost înmormântată la Bellu în acordurile Internaţionalei”! Volumul („corespondenţă, documente, imagini”) este savuros pe de o parte prin pitorescul figurii Plăpumarului, iar pe de alta prin scrisorile urzicate ale confraţilor şi congenerilor comunişti, care-i incriminau fostului secretar general principialitatea, rezistenţa la ceauşism, refuzul medaliilor şi onorurilor prin care se putea accede la măriri de pensii şi alte avantaje.

Astfel de documente (delicioase, amare, groteşti, agresive, aluzive, lamentabile) ale foştilor ilegalişti fanatici, umiliţi deopotrivă în dejism şi ceauşism, găsiţi la paginile 59, 71-76, 82, 126-130. Cât despre Cristescu, pentru care Hristos a fost „primul socialist al vremii”, el îi scrie mamei despre cei şase curcani cumpăraţi în decembrie 1939 („2 îi dau Ministrului, 2 administratorului, iar 2 pentru noi, voi căuta să cumpăr şi ouă şi ce miai scris”), cumpără „un grătar în tovărăşie” la Călimăneşti, îşi mustră fiul în 1950 că nu a ocupat „un loc în câmpul muncei, ca să ne fii şi nouă de ajutor”, se vaită tot atunci că a pierdut „o lucrare de saltele” pentru un hotel, ne relatează alegerile de la vârful „mişcării” din 1920 („toţi evrei au fost invitaţi la casa lui Simonide Segal lângă Templu. Erau 38 persoane”), ca să se vadă ofilit în 1967 de propria-i fiică: „Ai fost un violent şi un apucat şi o ai victimă pe mama. Ai fost sclavul partidului şi ai o victimă pe Mişu de care nu te-ai ocupat şi strunit. Ţi-a năpădit casa şi sufletul şacalii şi văd că nu mai ai scăpare”.

Roşia Montană: oamenii şi aurul trec. Otrava rămâne!

Dan C. Mihăilescu, Evenimentul Zilei, sâmbătă 11 iulie 2009

 ÎNTRE PARADIS ŞI IAD. Ruinele jalnice din Roşia Montană arată adevărata faţă a promisiunilor în materie de conservare şi reconstrucţie făcute de compania canadiană Gabriel Resources.

În urmă cu câteva săptămâni am avut fericit-întristătoarea ocazie de a sta două zile la Roşia Montană. O localitate devenită - din fost simbol al aurului imperial şi al mândriei moţilor - un copleşitor exemplu al nimicniciei româneşti.

În ciuda stufărişului drăcesc al aparenţelor sociale, economice, financiare şi administrative de la faţa locului, nu este absolut nimic complicat aici. Singura dilemă e dacă ne aflăm în faţa unei crime sau a unei tentative de sinucidere.

O resemnare vecină cu moartea

Ca şi dumneavoastră, tot ce ştiam până acum despre situaţia acelui paradis la un pas de infern ţinea de aceeaşi familiaritate cu dezastrul ce caracterizează România post-’89 : cum că „Roşia Montană Gold Corporation”, o Societate canadiană fără pedigree pe piaţa respectivă, a obţinut la un preţ derizoriu nu doar documentaţia cu starea zăcământului, dar şi concesionarea pe 17-20 de ani a întregului perimetru minier exploatat intens deopotrivă în vremea îm păratului Traian ca şi a împărătesei Maria Theresa.

La început, cumpărătorii se lăudau că vor face 25.000 de locuri de muncă. După un timp, cifra s-a redus la 6.000, apoi la 341, acum bate la 550. Mai ştiam de grotescul tragic al „câştigului” românesc, oscilând între 12 şi 20 la sută din aurul extras. Un procent şi acesta iluzoriu, de vreme ce contractul s-a făcut prin procedeul „carried interest”, unde statul român participă la capitalul unei investiţii private, fără nicio contribuţie financiară, drept pentru care partea română va ridica un eventual beneficiu numai după ce se vor fi îndestulat toţi creditorii, investitorul canadian etc. Asta dacă nu cumva şantierul se va închide după câţiva ani, dacă nu cumva un faliment neaşteptat îi va face dispăruţi peste noapte pe investitorii care ar trebui căutaţi prin insulele Caiman, Kurile ş.a.m.d.

În sfârşit, auzisem de preţul înspăimântător şi alienant al întregii isprăvi întinse pe două mii de hectare: strămutarea a vreo două mii de persoane, distrugerea a nouă biserici (ordodoxe, greco-catolice, romano-catolice şi reformate), cimitire, şcoli, grădiniţe, plus decopertarea a patru munţi şi construirea unui iaz de decantare prin care valea superbă de azi, peste 600 de hectare de pădure, se va încărca de 14 milioane de tone de cianuri. Cianuri ţinute, cică, departe de un dig înalt de 180 metri... la un kilometru de Abrud-ul cu chip deja de Cernobâl în coşmarele localnicilor!

Din ediţia a doua, 2009, a cărţii „Aurul şi argintul Roşiei Montane”, de Aurel Sântimbrean, Aura şi Horea Bedelean, am extras cu scrâşnet de furie neputincioasă verdictul academicianului Dan Berindei din decembrie 2002: „Nu văd utilitatea pentru umanitate să lichidăm în câţiva ani opera unor popoare succesive care au lucrat acolo. Mi se pare absurd să punem interesele economice mai presus de conservarea patrimoniului naţional. Economia are diverse căi de înflorire, distrugerea patrimoniului este definitivă. În plus, vom pierde tot aurul ţării, aşa cum am pierdut fără voia noastră uraniul pe care l-au luat sovieticii”.

Mă resemnasem şi eu, ca mai toţi prietenii mei, convinşi fiind că, într-o ţară sinucigaşă - care alege sistematic fărădelegea, trădarea de sine, dezbinarea, inconsistenţa şi inconştienţa, în locul legalităţii, al conştiinţei responsabile şi coagulării ethosului naţional - era de la sine înţeles că distrugerea şi înstrăinarea ce vor altera şi nimici Roşia Montană ţin de un destin implacabil. 

LA MINA ALBURNUS MAIOR
Februarie 131 după Hristos

Ei bine, odată ajuns acolo, indignarea a luat dintr-o dată locul acceptării fataliste. Totul s-a întâmplat violent, în câteva minute, când mi-a fost dat să pătrund în mina auriferă Alburnus Maior, construită de romani pe urmele agatârşilor, în februarie 131 d.H., cum stă scris la intrare. Coborând cele vreo 150 de trepte ce te duc îndărăt cu două mii de ani, la şaptezeci de metri sub pământ, am dat de o structură minerală şi arhitecturală absolut intactă, perfect valabilă, unică în Europa, pe cât de ameninţătoare, pe atâta de fermecător-excitantă.

Tot strecurându-ne aiuriţi de-a lungul celor câţiva kilometri subterani, am înţeles brusc grozăvia: această mină - şi altele de genul ei - or să dispară pur şi simplu odată ce se va pune în fapt proiectul Gold Corporation-Gabriel Resources.

În orice ţară normală, astfel de comori sunt preţuite uriaş. La noi - după un entuziast examen întreprins de arheologii francezi - s-a spus cu o criminală suavitate că se va face mulajul galeriilor, iar acesta va fi expus în mărime naturală la Toulouse, întru încântarea ochilor europeni!

Exact cum auzisem acum câteva decenii că americanii erau dispuşi să ne cumpere Voroneţul, să salte bine-mersi biserica, plătindu-ne cu o parte din „clauza naţiunii favorizate”, ceea ce, totuşi, Ceauşescu nu a îndrăznit să facă.

Fie şi numai eventualitatea dispariţiei unui astfel de sit istoric ar fi cu asupră de măsură de ajuns, într-un stat civilizat, pentru a stopa orice alt demers în perimetrul cu pricina.

Însă odată ajunşi la lumina zilei, aberaţia, simultan cu indignarea, aveau să curgă avalanşă. Am dat peste o comunitate umană complet scindată, cu oameni care se duşmănesc de moarte de peste zece ani. Un soi de Montague şi Capulet pe Valea Cornei şi-n faţa masivului Cârnic.

Cu familii ai căror membri s-au despărţit iremediabil, frate cu frate, copil cu părinte, conform intereselor băneşti (cei care au acceptat strămutarea versus cei care o refuză şi azi cu eroică demnitate).

Multe au rămas zidurile pe care scrie cu zdravănă voinţă „această casă nu e de vânzare”, dar multe sunt şi cele depopulate, pustii şi dărăpănate, cumpărate de investitori, majoritatea clădiri de patrimoniu, aflate acum în plin curs de delabrare. Numai ruine jalnice au rămas din promisiunile paradisiace făcute de firma canadiană în materie de conservare şi reconstrucţie.

Am urcat apoi pe Piatra Corbului, un „afloriment de andezit bazaltic de culoare neagră”, din care am înţeles că se va păstra trunchiul, de parcă specificul exploziv al mineritului, odată începută exploatarea, nu ar distruge întregul ansamblu, acolo, ca şi în masivul Orlea, la Cetate, Cârnic, Jig ş.a.m.d. Oare de ce numai noi, din toată Europa, vom fi ajuns să acceptăm aşa o grozăvie?

Am vorbit şi cu cei care susţin că mineritul este unica şansă a moţilor. Lasă că aurul locului e menit cu voioşie expatrierii, sau că puzderia locurilor de muncă se va rezuma la câteva santinele mercenare, dar însăşi natura teribil de atrăgătoare, liniştitoare, sănătoasă a locului cheamă turismul montan şi cultural din toţi rărunchii, aşa cum o arată cartea de oaspeţi a punctului de documentare construit de Fundaţia Soros, cu foile pline de nemţi, francezi, belgieni, americani etc. Nu există străin care să nu amuţească încruntat când îi spui că peste sutele de hectare de păduri se vor întinde cianurile sau pustiul.

Zona are un potenţial turistic extraordinar, numai că, mai nou, tocmai pentru a zăgăzui elanurile în domeniu - care ar spulbera teoria mineritului ca unic factor de supravieţuire - forurile locale au interzis orice construcţie pe perioada litigiului.

Mai multe nu am nici locul, nici căderea sau priceperea să spun.

Destul mi-e că Academia Română s-a înscris ferm şi documentat împotriva proiectului şi că lumea ONG-urilor noastre, în frunte cu Fundaţia pentru o Societate Deschisă, sprijină conservarea zonei.

Între sinucidere inconştientă, crimă cu premeditare şi supravieţuire cu orice preţ, cred că a venit vremea să optăm pentru o vieţuire normală în armonia tradiţiei şi bogăţia geografiei.

Oamenii şi aurul se duc precum apa. Transformarea Roşiei Montane într-o enormă pubelă de deşeuri toxice, sau într-un pretext de inginerii financiare ucigătoare, ar fi pur şi simplu otravă pentru posteritate.

Radicalismul utopic 

30 Ianuarie 2009, Dan C. Mihailescu

România profundă e România care nu se vede la televizor decât în chip de victimă.

 E România pe care au căutat să o distrugă comuniştii vechi şi eurosocialiştii noi. Uneori, România profundă e un ţăran. Sau o stradă. Sau un episcop. Sau un nuc. România profundă e România împotriva căreia încă se mai duce război. (...) E România născută din confluenţa nostalgiei pentru ce a fost, cu revolta faţă de ceea ce se distruge zilnic. (...) Nu mai avem internaţionalism proletar, ci globalism corporatist. Dar tehnica de expropriere a realităţii a rămas aceeaşi.“

„Am avut şi avem o dreaptă de stânga (liberalii) şi una de foşti comunişti nereformaţi. Avem stângişti de salon finanţaţi de miliardari occidentali. Avem o economie de piaţă în care marii magnaţi de extracţie comunistă au pus mâna pe monopolurile statului şi sufocă micul întreprinzător. (...) După modelul Securităţii care a infiltrat exilul pentru ca apoi să clameze că exilul nu e unit, s-a spulberat şi în ţară orice posibilitate de asociere cu rost. Viaţa românilor e sărăcăcioasă, nevrozată, hăituită şi scurtă. Şi asta pentru că guvernanţii României, în loc să ne ajute să ieşim din starea naturală de război al tuturor împotriva tuturor, nu fac decât să ne forţeze a rămâne în afara civilizaţiei. Nu avem în România actuală nici tradiţie, nici modernitate. Nu beneficiem nici de tradiţia modernităţii, nici de modernitatea tradiţiilor.“

„Conservatorismul e predispoziţia spre a-ţi vedea de treabă. Să ne vedem de familiile, de casele, de satele, de oraşele, de bisericile noastre. Conservatorismul e dinamica liberă a responsabilităţii. (...) Această înrădăcinare în propria realitate stă şi la baza relevanţei Ortodoxiei pentru mesajul conservator.“

Mai bine câteva citate zdravene, decât o glosare anostă, nu credeţi? Am extras dintr-un manifest de patriotism curat, de tradiţionalism bine moderat şi ortodoxie temeinică. Un manifest al exasperării de România, pe cât de nobil în radicalismul său, pe atâta de înduioşător în fibra sa utopică: „A treia forţă: România profundă“, de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, Editura Logos, carte lansată cu participarea lui Dan Puric la ultimul târg „Gaudeamus.“

Câtă vreme Ideea românească încă mai dispune de astfel de energii în stare să-şi etaleze crud, fără sfială şi cruţare, credinţa în ethosul naţional, duhul tradiţiei, rânduiala creştină, cultul familiei şi al muncii bine închegate, având în acelaşi timp un bun dialog cu valorile occidentale (economice, religioase, politice) - încă sunt speranţe de recuperare a substanţei morale în cuprinsul „neantului valah.“

Ieşeanul Mircea Platon are 34 de ani şi este doctorand în istorie la Ohio State University. Conservator tare, polemist cu armură, stilul tăios al ideilor îndelung rumegate, excelent documentat în perimetrul istoriografiei şi politologiei americane şi vest-europene de azi, a tipărit, între altele, în 2007 volumul „Cine ne scrie istoria?“. El reprezintă gândirea rece, sticloasă, nucleul doctrinar al cărţii de faţă, bine meşterit retoric şi, prin urmare, ataşant, convingător. Capitolul „Ce-a mai rămas de apărat“ îi aparţine şi este placa turnantă a cărţii.

Ovidiu Hurduzeu - cel care, în 2005, a şocat corectitudinea politică dâmboviţeană cu volumul „Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley“ - este componenta efervescentă, irepresibil bătăioasă, a manifestului. Născut la Bucureşti în 1957, absolvent de Filologie în 1988, Hurduzeu e stabilit tot în SUA, cu doctorat „in French and Humanities“ la Stanford.

Lovind la stânga şi disociind nervos la dreapta (nu o dată pripit, nedreptăţindu-şi aproape toţi marii şi potenţialii aliaţi!), cartea nu agreează eurosocialismul, ia distanţă faţă de liberalism, dar şi de neoconservatorismul american, de corporatism, legionarism, discriminarea pozitivă sau dreapta născătoare de stânga (sic!) în România de azi, totul în numele „tradiţiei vii“, ceea ce i-ar fi încântat, presupun, astăzi pe Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea sau Dumitru Cristian Amzăr.

Un manifest care poate fi la fel de lesne exaltat sau, dimpotrivă, executat, dar care, orice ar fi, nu trebuie ignorat

Memoria plopului aprins
12 decembrie 2008, Dan C. Mihailescu

Acum doi ani am avut onoarea să prefaţez o nouă ediţie (apărută în seria de Opere de la Editura Limes) a mustosului volum de evocări „Rotonda plopilor aprinşi“, de Valeriu Anania, numele de scriitor şi „haiduc“ al ÎPS Bartolomeu, mitropolitul Clujului.

La puţină vreme după aceea, am avut plăcerea de-a sălăşlui câteva zile în acel urdiniş de bărbăţie duhovnicească şi rânduială ortodoxă care este Mănăstirea Nicula. Acolo, într-o seară de taclale literare, „înaltul“ Anania a extras cu grijă şi taină dintr-un dulap metalic o legătură de foi, manuscrisul memoriilor sale. Încheiate în timpul stagiului din SUA, în 1974, ele au fost depozitate acolo într-un seif de doamna Patricia Pâslaru şi aduse în ţară în 2001 de episcopul Vasile Fluieraş, urmând a fi tipărite, spunea autorul, numai după moartea sa.

Lucrul mi s-a părut nepotrivit şi am cârtit în consecinţă. În ce mă priveşte, întotdeauna am fost de partea celor care-şi publică amintirile în timpul vieţii, precum, să zicem, Eugen Lovinescu sau Mircea Zaciu, tocmai pentru a putea răspunde atacurilor celor traşi prin aqua forte, a-şi înfrunta martorii, a se disculpa, contextualiza ş.a.m.d. Când ai un destin care te poartă din adolescenţa Frăţiilor de Cruce până în vecinătatea Patriarhului Justinian Marina şi la parohia din Detroit, trecând prin beciurile de tortură din Rahova, lagărul de la Tg.-Jiu, subteranele Ministerului de Interne, hrubele Jilavei şi Aiudului, fiind hărţuit toată viaţa nu doar în arcanele ierarhiilor ecleziale, ci şi de lumea literară obişnuită să diabolizeze patriotismul, identificându-l exclusiv cu legionarismul şi colaboraţionismul -, e nu doar limpede, ci şi imperios necesar să te aperi cu cartea pe masa prezentului, nu sub cifrul posterităţii.

Nu ştiu cât va fi contat mica mea revoltă de atunci, fapt este că Valeriu Anania îşi publică „Memoriile“ la Polirom (volumul de 700 de pagini a fost lansat cu succes la Târgul Gaudeamus), deopotrivă document sufletesc şi eveniment literar, biografie exemplară şi reconstituire istorică aproape romanescă (mai cu seamă în capitolele ardent dedicate manifestaţiilor şi grevei studenţeşti din Clujul lui mai-iunie 1946). Nu ezit deloc şi aşez memoriile lui Valeriu Anania, ca forţă narativă, strălucire stilistică şi aluviune umană, alături de „Jurnalul fericirii“ lui Nicolae Steinhardt, „Închisoarea noastră cea de toate zilele“, de Ion Ioanid, şi „Jurnalul“ lui Mihail Sebastian. Aici, pe acest raft le este locul, împreună cu mărturiile unor Alice Voinescu, Adriana Georgescu, Ion Gavrilă Ogoranu, Lena Constante.

Cinci sunt zonele fierbinţi ale cărţii.

Întâi, atracţia firească a băieţanului de 15 ani către Frăţiile de Cruce, care îmbibau cu mister conspirativ, participare la destinul naţional şi solidaritate virilă ispitele anarhice ale unui temperament sangvin, hiperactiv şi ultraresponsabil. Făcut, adică, în egală măsură pentru meditaţie şi pentru exercitarea din plin a puterii. „Sentimentul libertăţii nu m-a părăsit niciodată în viaţă. Odată cu intrarea în adolescenţă, fugeam din internat, nu refuzam perspectiva unui chef la o cârciumă, gustam aventura erotică, îmi permiteam lecturi abuzive, scriam poezii străjereşti, obţineam premii şi burse de la duşmanii Gărzii de Fier“.
 
Urmează studenţia viforoasă, la Teologie şi Medicină, cu năvalnicele mişcări studenţeşti din vara lui 1946, despre care istoricul Petre Ţurlea a scris o carte prefaţată chiar de Valeriu Anania, participant, organizator, purtător de cuvânt, negociator cu autorităţile de atunci. Peste un deceniu (se salvează „de justesse“ în 1948-’49, de la arestare-închisoare) avea să fie condamnat la 25 de ani, din care a executat şase (1958-1964) în ceea ce constituie al treilea volet al cărţii, capitolele detenţiei fiind de o forţă percutantă unică în peisajul livresc al temei, la noi.

În sfârşit, capitolul Justinian Marina şi cea de-a doua jumătate a cărţii, anii americani, vor interesa din plin nu doar lumea bisericească, dar şi curiozitatea laică, prin jungla intereselor, cabalelor, a lucrăturilor la două capete, între presiunile politice şi dibăcia eclezială, printre invidii, delaţiuni, comploturi, încercări de racolare şi lovituri de palat, prin etalarea dihoniei structurale a exilului românesc şi amestecul (dizolvant, coagulant, frontal sau pieziş, după caz şi interese) al serviciilor speciale în tot ce mişcă româneşte afară.

Un document excepţional.

Lãsati criza în pace!
Dan C. Mihailescu, pentru "Celebritati in vremuri de criza", 11 octombrie 2008

„Lăsaţi criza în pace! Ea nu ne vrea răul! În ţara lui Păcală şi Tândală, unde nu există cultul economisirii, al muncii temeinice, al disciplinei şi al echilibrului în toate, o ţară care adoră improvizaţia, fentarea legii şi delirul consumismului până la autoanulare, orice criză e benefică. Criza ne responsabilizează, ne solidarizează, ne recalibrează. Pe noi, abia răul ne face conştienţi. Ca unul care nu are puşi de-o parte nici măcar toţi banii de înmormântare - sper ca, în familie, să murim în rate, nu la grămadă! - zona de încruntare în care ne pregătim să intrăm nu înseamnă nimic deosebit. Mai tăiem de ici, de colo, ne cenzurăm micile capricii - ca să ni le ocrotim pe cele mari - şi mergem pe înţelepciunea strămoşească: sănătate şi frăţie!“

"Bucuresti, dragostea mea"
10 august 2007, Dan C. Mihailescu

Nenumarate carti sunt marturie a frumusetii "Micului Paris" de odinioara.

O ametitoare sinteza a contrariilor - acesta este numitorul comun al scrierilor despre Bucuresti, fie ca-i vorba de notele de drum ale calatorilor straini de vreo trei veacuri incoace, fie ca ajungem in zilele noastre, la Dominique Fernandez sau Catherine Durandin, la cercetarile Constantei Ghitulescu („In salvari si cu islic”) ori la incitantele supozitii ale Danei Harhoiu („Bucuresti, un oras intre Orient si Occident”).

Toata lumea se arata, rand pe rand, incantata sau, deopotriva, oripilata de aiureala arhitecturala, labirintul ucigator (sau hipnotizant) al ulitelor, de abundenta manifestarilor religioase paralel cu desfraul, domnia faradelegii si hedonismul atoatenepasator, de amestecul halucinant al cersetorimii omniprezente cu aristocratia cea mai fina, mozaicul etnic, moral si stilistic, amestecul de mentalitati antinomice, de faptul ca, pur si simplu, de-a lungul a o suta de metri treci din Karaci in Place des Vosges, din medievalitate in postmodernism si din ruralitatea indoeuropeana in plin fast hollywoodian, cu cartiere sarbo-bulgare, turco-armenesti, grecesti, evreiesti, cu colturi italiene, albaneze si arhitecturi tipic frantuzesti, dar si cu biserici anglicane, temple masonice, moschei, cartiere (astazi) chinezesti s.a.m.d.

„Orasul contrastelor”

Gandit belaliu si croit alandala, menit a fi o simpla halta, de schimbat caii si alimentat echipajul, intre Giurgiu si Targoviste, Brasov sau Curtea de Arges, Bucurestiul - oras al placerilor, bisericilor, berariilor si gradinilor (verzi sau... de vara) - s-a dezvoltat invariabil intre blestem si binecuvantare. Ceea ce i-a facut blazonul i-a facut si nimicnicia, ceea ce l-a salvat l-a si condamnat.

De aici si marea schisma dintre perspectiva euforica si cea sulfuroasa asupra orasului. Dintre paseismul viziunii patriarhale si, la antipod, viziunea patologica, daca mi se accepta termenul.

Sigur, cea dintai predomina la modul absolut, Bucurestii insemnand intai de toate farmecul cafenelelor „istorice”, al hanurilor si chiolhanurilor grandioase cu tarafuri de pomina, al rafinamentului gastro-etilico-vestimentar, al inconstientei ludice, care „trece fluierand prin istorie”, orasul spriturilor sirotate la umbra nucului batran, cu femei iubarete, viata ieftina, belsug in toate, administratie corupta si arnautime apriga.

Dar nu e mai putin adevarat ca valului placut aromitor de pagini semnate in ultimii ani, in acest sens, de nume precum Andrei Plesu, Andrei Pippidi, Ioana Parvulescu, Irina Nicolau si Ioana Popescu, Ioan Bulei, Radu Anton Roman, Sergiu Singer, Silvia Kerim, Constantin Olariu si multi altii, ca si suitei de albume superbe precum cele editate la NOI Media Print (Matei Cazacu, „Romania interbelica”, Ioana Nicolaie si Ovidiu Morar, „Bucuresti metropola europeana”), la Tritonic (Narcis Dorin Ion, „Bucuresti. In cautarea micului Paris”) sau Fundatia Pro (Emanuel Badescu, „Bucurestii in imagini in vremea lui Carol I”) ori de Veolia (Sorin Toma, „Bucuresti, dragostea mea”) li se opun in chip dramatic, as spune, un album devastator cum este „Lectorul de imagini”, de Bujor Nedelcovici („Vandalism arhitectural in Bucuresti, 1980-1987”), dar in special cartile scrise sau coordonate de Adrian Majuru.

Biblioteca pentru edili

M-am gandit adeseori ce frumos ar sta in birourile de protocol ale edililor Capitalei, de nu si prin ambasadele noastre, o colectie de - cat sa zic: 50? 100? - carti despre Bucuresti.

In fond, alcatuirea acestei minibiblioteci cred ca nu ar costa nici cat un kilometru  din aberanta inflatie de borduri menite in chip absurd a suplini vizual gropile din carosabilul acestui „oras neiubit”, cum l-a numit Andrei Plesu, capitala improvizata, hartanita, violata la infinit si care astazi sta cu maruntaiele-n soare intr-o „vesela” asteptare apocaliptica.
 
Mahalaua de ieri si azi, cu doua fete

In urma cu cativa ani, pe cand aveam in „Ziarul de duminica” o rubrica dedicata minunatelor moravuri ale urbei noastre, m-am impotrivit manierei reductioniste prin care Adrian Majuru (39 de ani, coordonatorul Muzeului de Arta Populara Dr. Nicolae Minovici si care debuta in 2003 cu „Bucurestii mahalalelor sau periferia ca mod de existenta”) inchinga orasul exclusiv in aburii pestilentiali ai mizeriei, saraciei endemice si degradarii biologic-edilitare, ai prostitutiei, alcoolismului, dementei suicidare, pe scurt: ai patologiei si degenerarii.

Cu timpul, severitatea mi s-a domolit, ba chiar a dat in admiratie, pe de o parte in fata harniciei editoriale a lui Adrian Majuru (care detine rubrici in mai multe reviste, coordoneaza seria „Bucurestiul subteran” la Paralela 45, a facut istoria familiei Minovici, o carte despre Bucurestii albanezilor s.a.m.d.), iar de cealalta - din pricina strictei realitati: ca orice intreg urban cumsecade, Bucurestii au deopotriva solaritatea si intunecimile, splendorile si mizeriile, sanatatea si bolile care-i definesc normalitatea inclusiv in contexte morbide.

Expozeurile dedicate cersetoriei, delincventei etc. in cartile coordonate de Adrian Majuru ajung, astfel, sa faca pereche cat se poate de natural cu destinele cuprinse in „Povestea caselor”, tulburatoarea antologie alcatuita in 1999 de Andreea Deciu si prefatata de Alexandru Paleologu, la Editura Simetria, volumelor de istorii orale realizate de Zoltan Rostas („Chipurile orasului”), admirabilei suite de „povesti ale doamnelor si domnilor din Bucuresti” inregistrate de Victoria Dragu Dimitriu, la Editura Paideia, toate stand sub semnul „neointerbelic” al boieriei nostalgice si bunei resemnari.

Evolutia geografica a unui oras

Am invatat, prin urmare, in ultimii ani, ca nu doar savoarea flanarii prin vechi colturi ale orasului (v. recentul succes de la Humanitas, Alexandru Ofrim, „Strazi vechi din Bucurestii de azi”) sau ratacirile pline de invataminte prin Cimitirul Bellu pe urmele fotografiilor lui Paul Filip sunt prilejuri de folos si placere, dar si lectura unor cercetari istorico-stiintifice (Nicolae St. Noica, „Banca Nationala a Romaniei”, Petre Oprea, „Sculpturi decorative pe cladiri bucurestene”, Vintila M. Mihailescu, „Evolutia geografica a unui oras”, Adrian Rezeanu, „Toponomie bucuresteana”, ca sa nu mai spun de extrem de folositoarea lucrare a lui Radu Olteanu, incorporand o munca uriasa, „Bucurestii in date si intamplari”, Paideia, 2002).

Iar daca se va indemna cineva sa realizeze echivalentul actualizat al antologiei lui Radu Albala din 1962, „Bucurestii in literatura”, apoi, cum se spune, mai venim de-acasa.

2. JURNALUL NATIONAL

JN - 26 august 2007, 

Lecturi la tava: "Cuvantul din cuvinte",   Monica Lovinescu, Ed. Humanitas

Vorbe fãrã cuvânt 

Dan C. Mihãilescu

“Eram o ţărişoară liniştită. Cum e mai rău. O ţară nepretenţioasă. Trăiam, ne descurcam. Nu aveam pretenţii. Ne mulţumeam cu strictul necesar. Străinii când veneau la noi se mirau. Cum, nici o răzmeriţă? Nici un vulcan? La noi femeile au avut mai multă ambiţie decât bărbaţii, întotdeauna.”  Monica Lovinescu

    În 1955, pe când la Bucureşti minidezgheţul de după moartea lui Stalin făcea adevărate minuni editoriale (Moromeţii, Cronică de familie, Străinul), iar în Europa adia “spiritul Genevei”, editura pariziană Denoël primea spre publicare romanul unei debutante din exilul românesc.

    În vârstă atunci de 32 de ani, Monica Lovinescu încheia “parabola unei lumi totalitare, în care azi se poate recunoaşte România dintre 1948 şi 1989. Ar fi putut contura o utopie neagră, dacă n-ar fi, în fond, un roman realist ascuns în limbaj esopic. Este, probabil, primul roman politic esopic scris în literatura română modernă”.

    Am citat din prefaţa Ioanei Pârvulescu la “Cuvântul din cuvinte”, acel roman din 1955 apărut abia acum, la Humanitas, în suculent-rafinata traducere a lui Emanoil Marcu. La Paris avea să fie considerat ca o excentricitate neavenită ideologic în atmosfera Cafenelei marxizante din La Rive Gauche.

    Strict estetic, cartea nu este decât o sumă de exerciţii de digitaţie narativă, animate de apetitul teatral (regizoral şi scenaristic) al autoarei, dublat de conture orwelliene, tuşe suprarealiste şi din galeria literaturii absurdului. Dar pentru biografia literară a Monicăi Lovinescu – şi, fireşte, pentru dinamica literaturii române în exil, de la Mircea Eliade, Mihail Fărcăşanu şi Vintilă Horia la Petru Dumitriu, N.I. Herescu, Paul Goma ş.a.m.d. – Mots à mot se dovedeşte un subcapitol rotund şi convingător. Abia acum se exfoliază natura profund ionesciană a tinerei Monica Lovinescu, cea care i-a admirat o viaţă pe Eliade şi Cioran fără a-şi cenzura vreodată luciditatea şi rezervele faţă de orgoliul primului şi patosul dictatorial al celuilalt. În schimb, avea să traducă împreună cu Eugène Ionesco toate comediile caragialiene...!

    Tonuri de “brave new world” şi situaţii urmuziene, scheciuri ionesciene în replici fulgurante, alături de verdictele de un realism coroziv care copleşesc lumea învinsă, definitiv umilită, de aici, ş totul se adună în pagina Scribului “din brigada a cincea, secţia a treia, de urmărire penală a literelor”, duplicitarul cronicar implicat el însuşi în acest “jeu du massacre” pentru care alterarea, manipularea şi, în final, asasinarea limbajului devin esenţa alienării generale. Ne aflăm într-o ţară a Nimănui, de fapt a unei omnipotenţe absurde, lent decimante, unde nu mai există medicamente, ci numai reţete, unde dispar rând pe rând categoriile sociale şi profesionale apte să gândească şi, deci, să se opună (sunt pagini tulburătoare despre ştergerea oamenilor din peisaj, un proces antinomic, dar la fel de pregnant, rinocerizării din piesa lui Ionesco), unde se dau decrete privitoare la alfabet (“fiecare literă era inculpată separat, şi toate laolaltă în cadrul alfabetului”), oamenii comunicând exclusiv prin semne, zgomote şi alfabetul Morse, unde nu mai există bani (“nimeni nu are. De unde bani, dacă nu muncim? Supravieţuim cu ajutorul altor ţări. Doar n-or să ne lase să murim de foame”), unde “în fiecare construcţie trebuia zidită o piatră vie, o fiinţă umană”, conform poruncii naţionale a noii puteri : “Zidiţi-vă unii pe ceilalţi”. (Ce altă definiţie mai convingătoare a comunismului ne-am dori?).

    “Nouă, în ţara noastră, ne plac două lucruri. Să definim şi să ne obişnuim. Avem obiceiul să transformăm totul în obişnuinţă. O naţiune de moderaţi. O naţiune disimulată. Preţul e că am devenit nişte ecorşee ambulante”. În final, se decretează “legea marţială a cuvintelor”. După ce dispar toate verbele şi substantivele neconvenabile doctrinei, “fiecare viitor defunct avea nu numai dreptul, ci şi datoria să aleagă un cuvânt şi să-l închidă în sicriul lui”. Ultimul cuvânt al scribului este: “niciodată”.

JN - 19 august 2007, 

Lecturi la tava: "Complexul Romania",   Mihaela Michailov, Ed. Unitex

Complexul România

Dan C. Mihãilescu

Mihaela Michailov are 30 de ani, e filolog, scrie cronici de teatru şi dans în România liberă, Suplimentul de cultură, 7 Seri, aLtitudini, Tabu, urmează cursuri de masterat la UNATC, fiind, mai nou, autorul premiat la concursul UNITER pentru "cea mai bună piesă a anului" 2006.

Textul piesei (Complexul România) a apărut recent la Editura Unitext. Am deschis cu spaimă cartea, convins că voi găsi ceva în linia macabră, pretutindeni la modă acum, a corectitudinii politico-morbide, cu copii "fierţi în mămăligă", cu tineri agresivi şi inutili, aburiţi de droguri, alcool, impulsuri homosexuale etc. Citind articolele Mihaelei Michailov dădeam frecvent peste atracţia (ciudată şi întristătoare pentru conservatorii moralişti) faţă de "bube, mucigaiuri şi noroi", provocări trecute prin sosul brechtian şi mizofilia postmodernităţii nu atât pentru a vindeca spaimele şi furiile "prezentului alienant", cât pentru a le exalta o dată mai mult şi a le propune drept "ideologie".

Spre pildă, într-un interviu din Noua literatură, martie 2007, Mihaela rezumă empatic o piesă  cu "un puşti care dă foc lumii din jurul lui, îşi arde faţa, iar apoi, împreună cu sora lui, îşi omoară părinţii?! Evident că se miră că încă mai "există oameni care se duc la teatru cu ideea că trebuie să plece cu un pattern moralizator, comportamental" (vezi bine că generaţia lui Radu Afrim trăieşte febril cu convingerea că... ăştia ar trebui eliminaţi din sălile de teatru). Recent (v. Suplimentul de cultură din 14-20 iulie), mergând la festivalul de la Avignon, Mihaela ne prezintă cu fervoare un spectacol célinian regizat de Frank Castorf: "o lume în ruine, haotică, subzistenţă crispantă, material apocaliptic pe care Castorf, un regizor al boxului cu imagini dement-copleşitoare, îl pune să explodeze?".

Ei bine, citind Complexul România m-am liniştit. Cuminţenie, sensibilitate şi previzibil. Textul (minimalism, sarcasmul subminat de puseuri patetice, dramatismul final cu deschidere ambiguă spre niciunde) vine foarte bine în suita "Româniilor" din noul val al cinematografiei noastre, ca şi a ipostazierii temei în amestecul de deriziune, tragic grotesc şi sociopatologie ludică din piesele unor Valentin Nicolau, Saviana Stănescu, Petre Barbu, Alina Nelega, Ion Mircea, Peca Ştefan ş.a., unde România este fie o gară delabrată, cu oameni putrezind vârtos, fie un depozit alterat de furtişaguri, o arcă a lui Noe într-un potop perpetuu, o televiziune cu sinucideri în direct, o ratare istorică în lanţ, un computerism narcomaniacal, o familie multiplu degradată ş.a.m.d.

    Ţin morţiş să fac abstracţie acum de tezismul compoziţiei. De "ideologia" găunoasă a demonstraţiei. Pentru că marea calitate a autoarei este replica. Precizia, substanţa şi forţa ei sugestivă. De aici dinamismul, ritmica ofertantă regizoral. În 50 de pagini ("piesa este gândită ca o succesiune de clipuri dramatice?) trecem de la ultimul deceniu ceauşist la 2007. O familie standard, în care bunica îi ordonă cu amar nepotului "întâi coada, apoi şcoala", tatăl este ucis în bătăie la Securitate, pionierul Georgică e fericit că i se va mai da o tresă ("te caci pe ea", suspină tatăl), dar la fel de fericit că prietenul său Mircică l-a desenat pe Ceauşescu cu o "pulicică cât o căpşunică". Pricină pentru care Mircică ajunge la şcoala de corecţie şi va muri împuşcat absurd în decembrie ’89. Copleşit în timp de aberaţia naţională, Georgică va pleca să lucreze în străinătate, moare bunica, mama face Alzheimer şi se cam alege praful de toate.

Nu şi de proiecţia într-un viitor nemărginit a supremului "Romanian dream" postintegrare: "milioane de decapotabile zboară pe Autostrada Soarelui (...) spălătoria de maşini e viitorul".

Aşa s-o vedea de la ei

JN - 05 august 2007, 

Lecturi la tava: "Arta conversatiei civilizate",   Margaret Shepherd, Sharin Hogan, Ed. Humanitas

Vorbirea la patru ace

Dan C. Mihãilescu

Primul impuls pe care-l încerci când iei din librărie "Arta conversaţiei civilizate" (ghid de exprimare elegantă) de Margaret Shepherd şi Sharon Hogan (traducere de Adina Cobuz la Humanitas) este de a surâde cu amar scepticism: oare cine, cum şi când mai stă la vorbiri cu ştaif, la subtile conversaţii salonarde şi reciproce alintări intelectuale prin străluciri retorice – tocmai în zilele noastre sleite sub duhorile argoului de mahala, cu accent lăutăresc şi vocabularul despuiat?

            Aşa de mult ne-am obişnuit cu urletele, injuriile, agramatismul, grohăitul imbecil şi interjecţia birjărească pe post de... pledoarie, încât sfaturile acestor două doamne  (specializate în arta caligrafică, rafinamentul îmbătrânirii, ştiinţa comunicării sau, ei da, dresajul câinilor) ni se par mesaje din altă lume, dinspre saloanele franţuzeşti ale veacului 18 sau cluburile londoneze din epoca dandysmului.

            Dar dacă gândeşti ceva mai departe, îţi dai seama că, în ciuda vulgarizării şi inculturii omnipotente, există un high-life în plină formare, cu o sumedenie de ocazii simandicos-filantropic-conversaţionale, cu o puzderie de localuri selecte, baruri exclusiviste, locante "de fitze" hot, cool, super, trendy, inclusiv numeroase reviste glossy şi, în general, o viaţă mondenă trepidantă. Una jalnică, desigur, în ochii obosiţi ai moralistului, dar nu mai puţin utilă prin tradiţionala evoluţie a snobismului şi kitschului înspre substanţă şi normalitatea estetică. Nu strică, prin urmare, deloc acestei lumi în (sper) continuă rafinare să treacă, fie şi à vol d’oiseau, prin elementele de bază ale conversaţiei elegante (formule de salut şi de încheiere, timbrul vocal, mimica, ţinuta, alegerea subiectului, etapele dialogale, limbajul nonverbal), prin cele zece reguli de bază ale conversaţiei (spuneţi adevărul, nu bateţi câmpii, nu vă întrerupeţi interlocutorul, puneţi întrebări şi fiţi atent la răspunsuri, nu vă folosiţi de oameni, nu insistaţi pe aspectul fizic, nu abordaţi subiecte tabu, exprimaţi-vă cât mai politicos eventualul dezacord, nu bârfiţi şi evitaţi să deveniţi plictisitor), prin tehnicile de evitare a gafelor, prin tipicul dialogurilor cu tineri insurgenţi sau bătrâni aristocraţi, cu o cunoştinţă întâmplătoare sau cu viitoarele rude, prin specificul conversaţiei în autobuz sau la petreceri, pe holurile instituţiilor sau la o înmormântare, epistolar sau telefonic, la o cafea, la spital, pe stadion, pentru afaceri, începând un flirt ş.a.m.d. 

            În ce mă priveşte, m-a uns la inimă regula nr. unu: păstrează o distanţă de-o lungime de braţ faţă de interlocutor. Nu i te băga în suflet, suflându-i în nas, ţinându-l de cravată sau pigulindu-i scame imaginare de pe rever. Nu vorbi despre necazurile de acasă, despre boli, suferinţe, sărăcie, datorii, şicanele pe care ţi le produc soţia sau copiii şi, în general, caută să vii în lume cu o faţă senină, fără a-i spori patologia şi urâţeniile. Când vorbeşte celălalt, fii atent la ce spune, nu-ţi fugări privirile-n şapte părţi şi dă din când în când afirmativ din cap. În plus, chiar dacă ţi se pare importantă o rectificare, nu-l întrerupe, ci reţine-o pentru momentul replicii.

Foarte utile se arată "jumătăţile de adevăr" (p. 67), când eşti provocat la verdicte nete de genul "Îmi stă bine haina (sau tunsoarea) asta?" sau "Cum ţi-a plăcut cartea mea?". Aici este nevoie de-o adevărată coregrafie retorică, iar dezinvoltura nu se învaţă uşor. Tot aşa, evitarea gafelor ("Aoleu, ce palid eşti", "Eşti cumva însărcinată?", "Cum poţi mânca aşa ceva?", "Cum de nu aveţi copii?" etc.), ca şi repararea lor ("Cine-i urâtul ăla?" – "logodnicul meu...") compun capitole de tot hazul şi utilitatea.

JN - 29 iulie 2007, 

Lecturi la tava: "Despre miresme si duhori",   Mãdãlina Diaconu, Ed. Humanitas

Imperiul nãrilor

Dan C. Mihãilescu

    "Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii, dulci ca un ton de flaut, verzi ca nişte câmpii. Iar altele bogate, trufaşe, prihănite, purtând în ele avânturi de lucruri infinite, ca moscul, ambra, smirna, tămâia, care cântă, tot ce vrăjeşte mintea şi simţurile-ncântă..." Charles  Baudelaire

   Acum 25 de ani, când debutam cu o carte despre senzitivitatea eminesciană, nu mă gândisem că simţurile pot fi superioare şi inferioare.

    Că, adică, văzul şi auzul, respectiv pictura şi muzica, sunt stăpânii faţă de care mirosul, gustul şi pipăitul fac figură de paji supuşi. Observasem că estetica este "oculocentrică", privind cu dispreţ magnanim ezitările tactile sau nesigurele testări papilare, dar nu ştiam că Aristotel împărţea mirosurile în şase categorii (înţepător, dulce, amar, acru, uleios, putred), în vreme ce pentru Kant olfacţia şi gustul sunt simţuri chimice şi  subiective, ale plăcerii individuale, pe când văzul şi auzul sunt mecanice şi obiective, axate, deci, pe cuprinderea exteriorului. Tot aşa, nu mă gândisem că "la Curtea înmiresmată a lui Ludovic al XV-lea curtenii foloseau zilnic alt parfum", pentru ca aristocraţia de azi să cultive, nu doar insipidul şi asepticul, dar şi inodorul: "Idealul nu îl mai constituie monarhul cu miros dulce, aşa cum fusese supranumit Regele Soare, ci omul de afaceri elegant, curat şi fără miros, personificarea însăşi a lumii abstracte şi inodore a banilor".

     ATLAS OLFACTIV. Sigur, ne dăm seama că "omul este un atlas olfactiv datorită emanaţiilor sale trupeşti, provenite din regiunea capilară, axilară şi sexuală", dar ne gândim mai rar că "lumea umană însăşi se deosebeşte în anumite mitologii, pe de o parte, de infernul htonian al demonilor, pe de alta, de cerul populat de zei, prin mirosurile sale sau prin absenţa lor". Dar v-aţi gândit că, pentru vestici, văzul este simţul distanţei prin excelenţă, în timp ce "pentru populaţiile ce locuiesc în junglă sau în regiuni cu vegetaţie abundentă, nasul bate mult mai departe decât ochii, iar mirosul joacă un rol mult mai important în ce priveşte orientarea decât la noi"?

    ORIENTARE. Mai departe: "dacă este adevărat că simţul mirosului serveşte la orientare, atunci omul occidental s-a orientat întotdeauna după Orient. Grecii au inventat toposul imaginar al unei Arabia felix parfumate. Luxul şi depravarea ar fi aşadar de provenienţă orientală".

    În sfârşit, detalii din istoria parfumurilor (corespondenţele cromaticii cu miresmele, legăturile subtile dintre flacon, culoare, miros, temperament), existenţa "olmotecilor" precum a vinotecilor, etimologia deochiat franţuzescului "putain" şi a italianului "puta" în legătură cu "putoarea" noastră şi, deci, cu mirosul viciului, faptul că Baudelaire reprezintă un moment de cumpănă ("momentul în care se întretaie două stiluri ale parfumeriei şi două epoci ale sensibilităţii olfactive: mirosurile florale delicate şi proaspete ale femeii-copil şi parfumurile grele ale voluptăţii senzuale"), ori existenţa – la Versailles, fireşte – a unui Institut Superior Internaţional al Parfumului, unde anual sunt admişi 50 de parfumieri de vârf din lumea întreagă, başca International Fragrance Association... – toate acestea, şi încă multe altele asemenea, sunt cuprinse în cartea Mădălinei Diaconu, Despre miresme şi duhori. O interpretare fenomenologică a olfacţiei, apărută la Humanitas, editura care a şi retipărit nu demult acea splendoare sălbatică şi subtilă care este Parfumul lui Patrick Süskind.

    BIOGRAFIE. Născută în 1970, cu doctorate în filosofie la Bucureşti (1996) şi Viena (1998), cu stagii de cercetare în Berlin, Freiburg, Paris, Potsdam, Grasse şi Praga, Mădălina Diaconu face ştiinţă şi metafizică din simplele noastre plăceri, ne preumblă prin istoria şi teoriile mirosului ori prin dicţionarele parfumurilor, trecând cu savantă dezinvoltură de la duhorile animalic-excitante la Ernest Beaux şi Chanel No. 5 şi de la "izotopii ideali ai feminităţii" la Edmond Roudnitska şi Diorissimo.

JN - 15 iulie 2007, 

Lecturi la tava: "Jurnalul lui Carol I",   editie si traducere Vasile Docea, Ed. Polirom

Regele şi igrasia

Dan C. Mihãilescu

,,Sîmbătă, 3 septembrie. Vreme întunecată, furtună, ceva ploaie. Cură. Ora 11 plecat cu trenul special la Cocorăşti, dincolo de Câmpina. Nori frumoşi pe cer, care se îndreaptă spre Sinaia. Dejun cu ofiţerii. Izbucneşte furtuna. După aceea vreme minunată. Manevre, foarte cald. Ora 5 din nou spre Sinaia, acolo foarte rece. Seara scris." 

Carol I al României, 1881

    Ce frumos le rezolvă timpul pe toate! La începutul anilor ’90, pe când regele Mihai era întors de la Otopeni ca un intrus infernal, iar bruma de octogenari vlăguiţi care strigau cu diverse ocazii "monarhia salvează România" (la tristă paritate cu mulţimile scandatoare de "IMGB face ordine") erau priviţi ca nişte ciumaţi fatalmente eliminabili, orice apariţie editorială legată de istoria monarhiei româneşti era receptată ca o adevărată victorie.

     Cărţile-dialog ale regelui Mihai cu Mircea Ciobanu, albumele regale apărute la Humanitas o dată cu memoriile reginei Maria, ale Reginei Ana şi Principesei Ileana ori cărţile lui Arthur Gould Lee, Guy Gauthier, Paul Lindenberg, Eugen Wolbe, apoi suita de monografii semnate de Ioan Scurtu ş.a.m.d. – fiecare a însemnat o breşă în zidul ignoranţei, indiferenţei şi relei credinţe cvasigenerale.

    Astfel încât acum, după ce la "Mari români" Carol I era la un pas să-i câştige locul de frunte lui Ştefan cel Mare, iar Peleşul şi Săvârşinul au revenit familiei regale cu un firesc stupefiant în ochii celui familiarizat cu fobia fesenistă la monarhie din deceniul trecut, apariţia primului volum (1881-1887) din Jurnalul  lui Carol I la Polirom (ediţie şi traducere de Vasile Docea) a prilejuit un eveniment de-o reconfortantă naturaleţe.

    O carte interesantă întâi de toate pentru istorici – plină cu inventarul audienţelor, proiectelor de lege, aniversărilor, deplasărilor, onorurilor, vizitelor, inspecţiilor, petrecerilor, bolilor, febrelor şi intrigilor preelectorale parlamentare şi guvernamentale etc. – dar din care şi cititorul obişnuit are de tras varii foloase.

    Mai întâi, detalii picante de istorie mică, de la suferinţele periodice ale Reginei Elisabeta, notate cu scrupulozitate medicală (nu doar durerile de dinţi şi tradiţionalele migrene ale high life-ului de pretutindeni, dar Carol îi înregistrează o dată chiar şi... menstruaţia), până la constatarea "descompunerii" în care se afla, rezultă de aici, încă de prin 1882 Partidul Conservator, de unde şi conlucrarea eficientă cu Ion Brătianu, un om preţuit la fel de vizibil şi intens precum Mitiţă Sturdza, trecând prin semnalarea intrigilor ruseşti, a tribulaţiilor sentimentale de la Curte, a preocupărilor pentru statutul domeniilor regale, prin înregistrarea sobră a deceselor, ori prin surprinzător de desele partide de biliard, seara, la Peleş, în compania... bardului Vasile Alecsandri.

     Dar mai apoi este vorba de, cum să-i spun, meteodependenţa regelui. Nu este parte din zi căreia autorul să nu-i noteze cu, aş zice, maniacală fidelitate specificul şi evoluţia, în aşa fel încât, la urmă, rămâi cu impresia că regatul României n-o ducea decât din arşiţă în furtună, din secetă în inundaţii, din nămeţi cât bradul în puhoaie cât casa, cu recolta invariabil compromisă etc. Dincolo de disciplina nativă şi cultivarea asiduă a alurii teuton-milităroase, fascinaţia meteorologică a lui Carol I denotă o halucinantă preocupare pentru detalii, dar şi un ascuţit simţ estetic prin care este filtrat inclusiv peisajul (contextul domestic, habitatul, ţesutul urban în genere). Ce personaj princiar, sau, mai rău, ce politician de astăzi ne-ar mai îndulci cu atari notaţii: "enorm de umed. Mestecenii nu au înverzit încă", "...plecat cu Elisabeta la Mitropolie. Durat trei sferturi de oră. Biserica pătrunsă de igrasie", "...seară minunată, stele căzătoare"! Dar şi: "inspectat trupele din Focşani, mânuire şi defilare, enorm de murdar". Sau: "plimbare cu trăsura până dincolo de Băneasa, patru cai, cald, dar foarte murdar..."

    Un personaj de (re)descoperit.

JN - 08 iulie 2007, 

Lecturi la tava: "Scris si de scris",   Iolanda Malamen, Ed. Muzeului Literaturii Romane

Întrebãri cu dichis

Dan C. Mihãilescu

Am scris cu plăcere acum câţiva ani despre primele două volume din seria de interviuri cu scriitori a Iolandei Malamen.

            O fac şi acum, când au apărut volumele 3 şi 4 (“Scris şi de scris”, Editura Muzeului Literaturii Române, aflăm că urmează încă patru!), ba poate chiar cu ceva mai multă empatie: atât de agasante au ajuns în breasla literară umorile acide, ura, invidia, ranchiuna, bârfa disolutivă, megalomania agresivă, dependenţa resentimentară, pe scurt, determinarea de a face rău fără rost şi cu orice preţ, încât generozitatea cuiva de a-şi efasa propria personalitate şi a pune în evidenţă confraţii stârneşte deopotrivă admiraţia şi stupefacţia. Mai cu seamă că Iolanda Malamen (precum George Arion “odinioară”) nu este nicidecum un reporter limfatic, un întrebător formal, simplu gazetăresc, ci un om din interiorul lumii literare, format în spiritul de boemă îmbibată livresc de hedonism underground specific anilor ’70, dar care se pliază comprehensiv, răbdător, şi pe tipicul euforiei egocentrice a şaizeciştilor, şi pe ludicul sarcastic al optzeciştilor, şi chiar, cu ceva eforturi, pe monomania provocator-sulfuroasă a douămiismului.

        Aşa se face că urcăm şi coborâm de-a lungul acestor peste 80 de convorbiri pe o scară ce merge de la nonagenarul Mihai Şora până la Miruna Vlada şi de la Nicolae Manolescu, Buzura, Bălăiţă, Paler, Gabriela Melinescu sau Constanţa Buzea la Mircea Cărtărescu, Ştefan Agopian, Alexandru Muşina şi Claudiu Komartin. Revin semnificativ întrebările despre solidaritate, sărăcie, destin, demnitatea scrisului, singurătate, bovarism, succes, despre cum poate (dacă poate!) talentul să cauţioneze egoismul, compromisurile, amoralitatea, despre gerontofobia tinerilor, nevoia de mentori şi repere morale, plăcerea textului în economia de piaţă (ei, da) şi statutul actual al Uniunii Scriitorilor.

        Tudor Ţopa consideră Târgoviştea ca “adevărata capitală a ţării” şi “Bucureştii o capitală turcească”. Augustin Frăţilă sesizează o nouă sensibilitate, “româhnirea: mă româhnesc pe zi ce trece şi nu cred că numai din cauza vârstei”. Pentru Alexandru Paleologu, “Război şi pace este cartea cea mai completă şi mai vastă a umanului autentic”. “Credeţi în Dumnezeu?” este întrebat Mircea Horia Simionescu : “Din nefericire am o invaliditate. Nu am convingeri religioase. Cred că sunt infirm”. Ion Mureşan, stâlp al optzecismului poetic transilvan: “La fel cum îmi plăcea să beau, începuse să-mi placă şi să mă las de băut. Am ajuns ca lăsatul de băut să-mi devină un viciu”. Spre bucuria mea (care n-aş fi cutezat s-o afirm), văd că (şi) Ştefan Agopian consideră Fram, ursul polar “o capodoperă, o carte superbă... Cezar Petrescu era ce se cheamă (noi am cam pierdut această noţiune) scriitor profesionist”. Pentru Claudiu Komartin, “Ruxandra Novac, Dan Sociu sau Răzvan Ţupa scriu o poezie cum nu s-a mai făcut în literatura noastră”. Da, dar “s-a mai făcut în literatura americană”, şopteşte cu maliţie bonomă Iolanda Malamen. Sigur, vine răspunsul, “ei recuperează pe cont propriu experienţe poetice ale literaturii americane dintre 1945 şi 1970, (generaţia beat, şcoala de la New York, Black Mountain) care la noi nu au pătruns în timp. Şi, când au făcut-o (cu optzeciştii), au făcut-o până la un punct”.

În fine, consun cu Alexandru Muşina: “Noi azi avem o mare problemă: ne-am pierdut (în bună parte) cititorii români. Când vindem 500, 1.000 de exemplare dintr-o carte, toată lumea e fericită. Ar trebui să nu mai visăm – gâsculiţe bovarice – la junii primi din Vest, gen Gallimard, ci să ne preocupe cititorii români. Treaba asta cu exportul ţine de marketingul simbolic, nu mă interesează ca scriitor.”

JN - 01 iulie 2007, 

Lecturi la tava: "Amurg senin. Jurnal din exilul parizian, 1997-2001",   Sanda Stolojan, Ed. Humanitas

Senin, prea senin

Dan C. Mihãilescu

    “După scrisoarea lui Ion Vianu, m-am hotărât să-i trimit o scrisoare criticului Dan C. Mihăilescu. Asta după multă ezitare. Dar nu m-am îndoit oare întotdeauna de mine însămi?” Ce păcat că Sanda Stolojan (1919-2005) nu mi-a trimis niciodată acea scrisoare plănuită în Normandia la 20 august 1999!

    Citesc acum, la doi ani de la moartea autoarei, în acest Amurg senin. Jurnal din exilul parizian, 1997-2001 (Ed. Humanitas) că Dan C. Mihăilescu, “personaj rabelaisian à la roumaine, spirit coroziv, plăcându-i picanteriile, a scris o cronică despre Jurnal II, care nu este decât în parte exactă. N-a înţeles – sau a preferat să nu înţeleagă – partea afectivă, privirea mea la înapoierea în aceste locuri, regretele... Sunt poate genul de persoană al  cărei stil îi scapă, în ciuda minţii sale deschise şi a inteligenţei înnăscute. S-ar putea să fie insensibil la sentimentele mele...”

    Aşa era, aşa este, dar ce păcat că n-am avut răgazul să ne desluşim! I-am apreciat Sandei Stolojan  echilibrul melancolic, discreţia sceptică, sobrietatea pufos căptuşită cu o ironie tandră, comprehensivă, însă recunosc, nu meditativul l-am căutat cu precădere în Jurnalul autoarei, ci dezvăluirile, atitudinile, y compris “picanteriile”. Prea puţine, cel puţin atunci, după gustul meu. Ca interpret, Sanda Stolojan i-a însoţit la Bucureşti, din 1968 încoace, pe toţi cei cinci preşedinţi ai Franţei, de Gaulle, Pompidou, Giscard, Mitterrand, Chirac. A fost un om apreciat de Noica, apropiat de Cioran, Ionesco şi cercurile lor. Era nepoata lui Duiliu Zamfirescu (fiica diplomatului “carioca” Al. Duiliu) şi captase în 1997-1998 zvonul că i s-ar putea propune postul de ambasador al României la Paris. A fost condamnată în 1949 cu soţul ei, Vlad Stolojan Filipescu, pentru “acte pregătitoare de trecere frauduloasă a frontierei” şi răscumpărată de rudele din Franţa. Un tumult exagerat alchimizat în paginile Jurnalului mi s-a părut atunci, faţă de admirabila directeţe a discuţiilor pe care le-am purtat la Bucureşti şi Sibiu, înainte şi după moartea lui Emil şi Aurel Cioran. Adăugaţi la toate acestea prezenţa în caruselul demenţial al intrigilor din comunitatea valahă pariziană (Sanda Stolojan fiind apropiată de Antonia Constantinescu, dar şi de Monica Lovinescu), şi veţi înţelege ce orizont (cvasifrustrat) de aşteptare i se îmbia unuia ca mine în urmă cu un deceniu, când apărea, tot la Humanitas, volumul Nori peste balcoane.

     Fără a-şi pierde ceva din măsura diplomatică dobândită şi din fineţea nativă, scrisul Sandei Stolojan din volumul de faţă câştigă din trecerea anilor – aşa cum se întâmplă îndeobşte cu jurnalele derulate în timp – acea ascuţire a notaţiei datorată vârstei, mai precis faptului că,  îmbătrânind, omul are din ce în ce mai puţin de pierdut. Nu ştiu dacă, în urmă cu mai mulţi ani, am fi putut citi aici că MAE român este “un bunker impenetrabil, rezervat cu prioritate nomenclaturiştilor”, echivalarea corectitudinii politice cu “terorismul intelectual”, faptul că (apud Stéphane Courtois) Ana Pauker şi-a conceput fiica nu cu Maurice Thorez şi nici cu Marcel Pauker, ci cu Fried, “agentul genial trimis de Moscova pentru a organiza partidele comuniste occidentale din anii ’30”, sau că Le Monde “indică linia urmată de teoreticienii care vor să salveze comunismul”.

    În sfârşit, cu gândul la seara sibiană petrecută cu Sanda Stolojan, Relu Cioran şi Ilinca Zarifopol, rămân cu nostalgia de la pagina 36: “Visez la petrecerile telurice al căror secret îl deţine România. Circulă acolo curenţi între omenescul de altădată şi omul de azi. În Occident s-a pierdut sensul sărbătorii. Această societate hibridă a păstrat o căldură primară, o vitalitate apropiată de instincte. Instinctul supravieţuirii”.

JN - 24 iunie 2007, 

Lecturi la tava: "Convorbiri cu Octavian Paler",   Daniel Cristea -Enache, Ed. Corint

Scrisul din urmã

Dan C. Mihãilescu

“Am avut timp să fiu egoist şi superficial, am avut timp să fac din regrete o boală incurabilă. Am avut timp să descopăr că lumea în care mă aflu nu e lumea în care mi-aş fi dorit să trăiesc, fără să fiu sigur că există vreuna cu care să fi fost compatibil” , Octavian Paler

    Convorbiri cu Octavian Paler (Editura Corint) – o carte cu adevărat testamentară, pentru a cărei idee Daniel Cristea-Enache nu poate fi felicitat îndeajuns.

    Paler şi-ar fi dorit s-o intituleze “convorbiri cu un bătrân reacţionar”, dar pesemne că termenul din urmă sună încă prea tare în auzul corectitudinii politice, chit că în rezonanţa lui eminescian-cioraniană este cât se poate de legitim şi natural înrădăcinat în tot ce ţine de bunul conservatism.

      Daniel Cristea-Enache a perceput bine şi generos năvalnicul impuls confesiv care l-a dominat irepresibil dintotdeauna pe Octavian Paler, dar cu o acuitate aproape dureroasă, aş zice, în ultimii ani. Chiar dacă toate cărţile sale, de la Apărarea lui Galilei (1978) la Aventuri solitare (1996), au structură de automărturie, Deşertul pentru totdeauna (2001) şi Autoportret într-o oglindă spartă (2004) aproape că au ridicat ultimele bariere din faţa ispitelor spovedaniei ca desăvârşire şi – chiar – penitenţă. (Mă gândesc mai ales la spinii regretului de-a nu fi “trecut niciodată Rubiconul”, recte opoziţia făţişă, nu doar piezişă, la ceauşism).

     Astfel încât în 2005, când Daniel Cristea-Enache şi-a început suita întrebărilor, Paler era deja robul maşinii de scris, ca şi, ceva mai târziu, al patului de spital, gata să-şi reverse monologal dilemele şi reveriile, puseurile acide, sceptice sau melancolice, în răspunsuri suspendate, radicale, ţepoase ori vulnerabile.

     PARABOLĂ MORALĂ. Noutăţi, pentru cititorul familiarizat cu subiectul, nu există. Însă totul e trecut din registrul cronic în cel acut. Dinspre mustul parabolei morale înspre directeţea crudă a dezvăluirii. “Principalele mele calităţi sunt defectele mele.” “Trăiesc de ani de zile cu ideea sinuciderii.” Noi, românii, “avem, se pare, nefericita capacitate de a pune un grătar cu mititei pe orice golgotă”. “N-am ştiut niciodată ce vreau, în ciuda aerului meu temeinic, cum au zis unii. Şansa mea în viaţă a fost că am ştiut din ce în ce mai bine ce nu vreau, ce nu pot face, ce nu pot accepta. Asta m-a ferit de multe şi mi-a ţinut loc de «morală». Mi-a adus şi necazuri, ce-i drept, dar mai ales nu m-a apărat de defectele mele.” “Există, poate, ceva prea mediocru în mine care nu-mi permite să am acces la misticism. Nu pricep, între altele, pe ce se bazează sfinţenia”…

     MĂGIRE A DEZGHEŢULUI CEAUŞIST. Totul şi toate sună altfel în faţa morţii. Până şi anecdoticul care face deliciul istoricilor (literari şi nu numai) se încarcă în context testamentar de-o gravitate ce desfide replica. Aşa este cazul paginilor 185-189, cu marea amăgire a dezgheţului ceauşist, al paginilor 194-195, unde ni se reaminteşte că junele Corneliu Vadim Tudor a năvălit în gazetărie ca meschin plagiator (“… fusese în redacţia României libere, apoi la revista Magazin. Mi-l aduseseră de mână Radu Popescu şi Aurel Baranga. Vadim avusese nefericita idee să copieze un articol din revista ambasadei americane Sinteze, semnându-l cu numele lui…”) sau concluzia de la 266: “Nu sunt deloc convins că solidaritatea intelectuală de care se face atâta caz când e amintită viaţa literară a anilor 70 şi 80 se baza realmente pe acelaşi mod de a gândi. Ne simţeam (şi chiar eram) extrem de vulnerabili în faţa presiunilor sistemului comunist, iar faptul că eram mai mulţi de aceeaşi parte ne dădea curaj. Eram solidari din egoism”.

     ARISTOCRAŢIE RURALĂ. Scriind până în preziua morţii, Octavian Paler ne-a făcut părtaşi la străvechea măsură a ceea ce Mircea Vulcănescu numea: rânduiala aristocraţiei rurale, cea care ştie din instinct lecţia singurătăţii lucrătoare, a deşertăciunii generale şi a tăcerii finale. “Mă gândesc la cărţile pe care nu voi apuca să le citesc (…) Chiar dacă aş striga ajutor nu m-ar auzi nimeni. Aşa că prefer să tac şi să cred că alunec printr-un vis. Spre ce? Habar n-am.”

JN - 17 iunie 2007, 

Lecturi la tava: "Cartea vietii mele",   Eugen Istodor, Ed. Polirom

Descoperindu-te

Dan C. Mihãilescu

    Cui nu-i vine să exclame la 60 sau 80 de ani “viaţa mea e un roman”? Dar câţi dintre noi au curajul să coboare în propria biografie ca într-o peşteră cu nestemate sau ca-ntr-un infern de umilinţe, vinovăţii şi ispitiri inavuabile?

    Cine-şi află răgazul şi plăcerea de a-şi colinda ADN-ul, căutând în amalgam numitorul comun care i-a determinat eşecul sau triumfurile, împlinirea sau ratarea?

     Explorator temerar, campion al ambiguităţii şi narcis paradoxal (pentru că la el ludicul autospecular este dublat subtil, aproape pervers, de impulsuri masochiste, autodistructive, eviscerante), Eugen Istodor face din istoricul unui bloc din Balta Albă (Cartea vieţii mele, Editura Polirom) o sumă ad-hoc de toposuri literare ale Călătoriei iniţiatice, de la questa Graalului, iter perfectionis şi coborârea dantescă în infernuri, la forfota romanelor picareşti, pogorârea poescă în Maëlstrom şi cea novalisiană în metaforele sinelui, pentru a ajunge la Alain Fournier, la Proust, Ion Creangă sau ionescianul “voyage chez les morts”. Asta ca să nu mai spun de binecuvântatul îndemn adresat de Teodor Mazilu tânărului Radu Cosaşu, care funcţionează extrem de eficient şi aici: “Cosaşule, dacă vrei să scrii proză, descrie-ţi mătuşile!...”.

     MĂRTURISIRI După ce ne-a şocat fermecător şi “contondent” cu mărturisirile unor condamnaţi la închisoare pe viaţă (Vieţaşii de pe Rahova, 2005) şi ne topeşte săptămânal de râs amar în interviurile pe care le publică în Academia Caţavencu, Dilema veche şi Cotidianul (v. şi  volumele “Interviuri contra naturii”, 1997 şi “Oameni cu care aş muri de gât”, 2000) Eugen Istodor s-a hotărât să-şi (re)scrie viaţa, familia şi eul dialogând cu părinţii, vecinii, mătuşile, unchii, prietenii, foşti colegi de şcoală, foste iubite, cu administratorul de bloc şi foştii stăpâni ai cărţii de imobil. Pars pro toto, desigur că o scară de bloc este o Românie în mic, cu ierarhia, petrecerile, hoţiile, beţiile, adulterele, transfugii, delatorii, activiştii, securiştii, proletariatul, duplicitatea, complicitatea, cozile, jocurile, bârfele, tramvaiele, alimentarele, copacii, cumetriile, înmormântările, spargerile şi chiar crimele din cartier, inclusiv Cerbul de aur, filmele lui Sergiu Nicolaescu, cutare măcelărie de pe Dudeşti, repartiţia de după facultate, demolările, absurdul, ororile, deriziunea şi tot ce ştim deja din cărţi precum “O lume dispărută” (Cernat-Manolescu-Mitchievici-Stanomir), “Cartea roz a comunismului” (Gabriel H. Decuble), “Derapaj-ul” lui Ion Manolescu, din istoriile orale culese de Irina Nicolau, Zoltan Rostaş, Sorin Stoica, din autobiografismul anilor 2000 ş.a.m.d.

    PERSONAJ. Până spre jumătate, naraţiunea, evocările şi interviurile curg precum “ozana cea frumos curgătoare”, personajul reieşit din puzzle fiind cât se poate de pitoresc, înduioşător şi ataşant (chiar şi când ne relatează întâlnirile cu... ofiţerul recrutor de suflete ingenue), mai ales când conturează imaginea mitică, psihanalizabilă a camerei de Dincolo, Empireul, spaţiul interzis, al părinţilor, vizitelor şi convorbirilor de taină. De la un punct încolo însă, râsul îngheaţă şi ludicul se tulbură irevocabil. Coborând în trecut şi descoperindu-se cu fervoare, călătorul află cu groază nu doar o sumă de adevăruri inconfortabile despre ai săi (înclinaţii mitomane, colaborări paterne cu Securitatea etc.), ori despre familia lor în ansamblu, ci şi că este, în fapt, un copil înfiat, că şi mama sa fusese la rându-i înfiată... şi altele.

    “Bun, se oftează la capătul drumului. Asta a fost viaţa. Au trăit alţii pentru mine chiar tot timpul? În timpul ăsta am fost vreodată fericit?”

    Cine şi unde este Păpuşarul? Cuminte, în ceaţă, puţin speriat, captivul unei identităţi definitiv incerte, autorul nu poate răspunde.

JN - 10 iunie 2007, 

Lecturi la tava: "Intalniri cu Mircea Eliade",   Ed. Humanitas

Intâlniri cu Mircea Eliade

Dan C. Mihãilescu

    Un reconfortant volum de evocări – Întâlniri cu Mircea Eliade – coordonat de Mihaela Gligor şi de Mac Linscott Ricketts a apărut zilele acestea la Humanitas.

     Parţial este reeditarea unei cărţi publicate în 2005 la Cluj, din care s-au eliminat abordările ştiinţifice în favoarea textelor pur memorialistice (Douglas Allen, Gregory D. Alles, David Brent, Matei Călinescu, Fred W. Clothey, Dennis Doeing, Nancy Auer Falk, Norman J. Girardot, Jerome H. Long, Martin . Marty, W.W. Quinn Jr, Mac Linscott Ricketts, Mircea Handoca), adăugându-se alte mărturii din partea lui Mihai ½ora, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu, Florin Ţurcanu, Andrei Oişteanu.

    Prezenţa masivă a cercetătorilor americani, fiecare îndatorat într-o măsură sau alta profesorului Mircea Eliade, dă şi nota deosebită a cărţii, ferind paginile de orice accent penibil specific encomiasticii nude ori de stufărişul sufocant al ipocriziei, flagorneriei narcisiace şi partizanatelor regăţene cu damf patriotard.

     Nimic butaforic, despletit, lăcrimos aici. Impresionează înainte de orice imaginea Profesorului Eliade, deschiderea lui paideică, maxima generozitate, harul firesc al emulaţiei empatice, talentul de a detecta energiile tinere şi promiţătoare, de a le prefigura destinul profesional, stimulându-le evoluţia în numele străvechiului verdict biblic “nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja”. Un har educativ pe care Eliade, ca emul al lui Nae Ionescu, îl împarte numai cu Noica.

    EVOCARE. Din acest unghi, evocarea lui Norman J. Girardot (profesor la Leigh University din Bethlehem-Pennsylvania, studentul lui Eliade din 1968 în 1974, specialist în religiile chineze) este revelatoare pentru anvergura influenţei lui Eliade în cuprinsul mişcărilor tineretului american dinspre finele anilor ’60 ai veacului trecut. Bănuiam că în mişcările hippy, flower power, la Woodstock, Isle of Wight etc. teoriile despre yoga, tantrism şi, în genere, imaginea eliadescă asupra religiei vor fi fecundat masiv imaginarul stângist al junilor ispitiţi de LSD, dar acum avem o mărturie directă. “Voi recunoaşte şi simpatia mea de la distanţă pentru protestele politice ale vremii, precum şi inhalarea experimentală a ierburilor care alterează mintea”, spune sincer Girardot.

     “În acea perioadă, Eliade, împreună cu Jung, Joseph Campbell şi Alan Watts, a fost numit purtătorul de cuvânt al unei noi sensibilităţi religioase. Eliade avea 59 de ani în 1966, era în pragul celui mai mare succes al său ca savant şi pionier al disciplinei istoriei religiilor în învăţământul superior american. Purta raiaţi largi şi fuma zdravăn dintr-o pipă tutun dulce şi ieftin Cherry Blend. Mai mult decât oricine altcineva în acea perioadă în SUA, Eliade a fost salvatorul studiului istoriei religiilor.”

     MEMORII. În rest, îl vedem pe Eliade bând whisky numai după apusul soarelui, “conform unei meteorologii personale, zilnic pe la ora 18” (Sorin Alexandrescu), încremenind stupefiat când Girardot îi dăruieşte o veveriţă împăiată, refuzând “categoric marea majoritate a invitaţiilor pentru articole şi conferinţe”, dar niciodată solicitările studenţilor pentru referinţe bibliografice. Aflăm că lui Virgil Nemoianu romanele lui Eliade îi par “extrem de slăbuţe”, aflăm detalii picante despre sejurul bucureştean, în ceauşism, alextraordinarului Mac Linscott Ricketts, omul care a făcut enorm pentru Eliade în lumea occidentală, aflăm cum l-a angajat Tudor Vianu pe Sorin Alexandrescu (nepotul lui Eliade) taman în 1959 la Biblioteca Academiei, cum şi-a voalat anume Eliade atracţia faţă de Tradiţia lui Guenon, din considerente de tactică didactică, ori că Mihai ½ora este cel care i-a tradus pentru Gallimard Techniques du yoga şi, apoi, fragmente din Tratatul de istoria religiilor?

JN - 6 mai 2007, 

Lecturi la tavă: "Scrisori filozofice catre o doamna",  Piotr Ceaadaev, Ed. Humanitas

Rusia lui Ceaadaev

Dan C. Mihãilescu

"De trei sute de ani, Rusia năzuieşte să se contopească cu Occidentul, de trei sute de ani ea se recunoaşte inferioară Occidentului, îşi ia din Occident toate ideile, toate învăţămintele, toate plăcerile. Cel mai mare dintre regii noştri, gloria noastră, semizeul nostru, s-a dezis acum o sută de ani de vechea Rusie". Piotr Ceaadaev- 1837

    Tot mai multă lume bună din politică, administraţie, armată, economie sau religie, la noi şi aiurea, cultivă nostalgia forţei planetare bipolare de dinaintea căderii comunismului.

    Se redoreşte o Rusie puternică, în contrabalans nu doar la SUA, ci şi la China şi Asia, în general, ceea ce alimentează jubilaţia moscovită a şantajelor economice cu gaze şi petrol pe piaţa europeană, şi nu numai. Nu strică, în atari momente de periculoasă euforie – inclusiv în politica dâmboviţeană, care, cu sinucigaş avânt, se întoarce tot mai des şi mai iubitor cu faţa către străvechiul panslavism – să luăm un duş rece, chit că apa vine tocmai dinspre Răsărit şi încă de acum 170 de ani!

    În 1836-1837, la Moscova a făcut valuri teribile prima dintre cele opt Scrisori filozofice către o doamnă, de Piotr Ceaadaev (1794-1856), nobil ca blazon, însă reformist radical, occidentalizant în luptă cu slavofilii, acuzat de leznaţiune, declarat nebun, trecut la domiciliu forţat, temperat în cele din urmă, dar numai de formă şi vremelnic.

    "Noi nu suntem nici ai Occidentului, nici ai Orientului." "O cultură provenită în întregime din import şi imitaţie. Noi creştem, dar nu ne maturizăm, avansăm, dar în linie oblică, într-o direcţie ce nu duce la ţel. Suntem ca nişte copii care n-au fost puşi să gândească ei înşişi. Deveniţi maturi, întreaga lor cunoaştere rămâne la suprafaţa fiinţei, întregul lor suflet este în afara lor." "Noi nu am vărsat nici o idee în ansamblul ideilor omeneşti, nimic de la noi n-a emanat întru binele oamenilor, nici un gând folositor n-a încolţit pe solul steril al patriei noastre şi din toate câte le-au imaginat ceilalţi n-am împrumutat decât aparenţele şi luxul inutil." Şi tot aşa (restul descoperiţi-l dumneavoastră în reeditarea de la Humanitas, traducere de Janina Ianoşi, prefaţă de Ion Ianoşi).

    Recunoaşteţi tonul? Eram fix cu una sută ani înainte de Schimbarea la faţă a României, biciuitoarea carte din 1936 a junelui Emil Cioran, cel fascinat de anarhismul rus al "posedaţilor" dostoievskieni şi îmbibat de ultrapatriotismul care cere furie profetică, pedeapsă şi sânge în numele afirmării adevărului de sine.

    "Minunat lucru dragostea de patrie – avea să scrie Ceaadaev puţin mai târziu în Apologia unui nebun. Dar există ceva şi mai bun decât ea: dragostea de adevăr. Dragostea de patrie naşte eroii, dragostea de adevăr făureşte înţelepţii. Dragostea de patrie divide popoarele, alimentează ura naţională, uneori îndoliază pământul. Dragostea de adevăr răspândeşte lumina care duce la desfătările sufleteşti, care apropie oamenii de dumnezeire. Nu pe calea patriei, ci pe calea adevărului se urcă la ceruri."

    CONVINGERI. "Recunosc, continuă el, nu împărtăşesc deloc acel patriotism bigot, acel patriotism leneş care se aranjează să vadă totul în roz, care se amăgeşte cu propriile sale iluzii şi care, din păcate, a contaminat în zilele noastre multe spirite valoroase. Cred că, dacă noi am venit după alţii, este pentru a face mai bine decât ei, a nu repeta greşelile lor, a nu mai cădea în admiraţia oarbă manifestată de ei." Sunt convingeri pe care le împărtăşise nu cu foarte multă vreme înainte şi Dimitrie Cantemir, în deschiderea Descrierii Moldovei, şi pe care le vom vedea reiterate în memoriile de călătorie ale marchizului De Custine, şi ele reeditate acum la Humanitas. La toate popoarele preocupate de propria identitate există astfel de texte autoflagelante, maximaliste etic şi reducţioniste faptic. Ele pot fi aşezate sub formula "aspra judecare de sine" şi dau seama de forţa etniei respective în a-şi recupera vitalitatea prin valorizarea potenţialului negativ.

JN - 29 aprilie 2007, 

Lecturi la tavă: "Vocile puterii",  Adriana Saftoiu

Purtatorul de cuvant

Dan C. Mihãilescu

"Oameni foarte diferiţi ne surprind prin inteligenţa şi fineţea retrospectivă cu care-şi scanează trecutul profesional şi relaţia cu puterea. Toţi aceşti familiari ai coridoarelor puterii par mult mai interesanţi, mai personali, mai ataşanţi acum, vorbind despre ce au făcut sau n-au făcut, decât în exerciţiul purtării de vorbe ale mai-marilor tranziţiei." Emil Hurezeanu

    Adriana Săftoiu, "cel mai longeviv şi mai tânăr purtător de cuvânt din România ultimilor ani ne oferă o probă redutabilă de istorie prezentă vorbită" – astfel califică Emil Hurezeanu, în prefaţă, Vocile puterii.

    Excelentă şi foarte bine venită ideea de a-i aduna (separat) la dialog pe toţi purtătorii de cuvânt, prezidenţiali sau guvernamentali, ai României postceauşiste. 16 personaje (dintre care nu mai puţin de 11 proveneau din mass-media!) de toate calibrele, vârstele şi culorile politice: Bogdan Bagdasar, Alexandru Mironov, Mihnea Constantinescu, Iolanda Stăniloiu, Traian Chebeleu, Virginia Gheorghiu, Doina Jalea, Ioan Mihai Roşca, Eugen Şerbănescu, Răsvan Popescu, Radu Vasile, Ionuţ Popescu, Gabriela Vrânceanu Firea, Corina Creţu, Claudiu Lucaci, Despina Neagoe, plus, desigur, liantul tuturor, Adriana Săftoiu, cea care a realizat între 2003 şi 2006 aceste interviuri, publicându-le la două săptămâni după ce a demisionat de la Palatul Cotroceni. Şi unde? La Editura Trei, specializată în psihanaliză! Nu este puterea psihanalizabilă până la esenţă? Iar în relaţia cu ea cine pe cine domină, cine pe cine exprimă, explică, ascunde, truchează, minte, strică şi repară? Cine dă foc din greşeală sau cu intenţie şi cine-i pompierul? În vechime, marile adevăruri, adesea oribile şi chiar ucigaşe, le spunea întotdeauna pieziş, giumbuşlucar, bufonul regelui. Acum, cum observă Despina Neagoe, "purtătorul de cuvânt nu s-a inventat în lume pentru creşterea transparenţei. Purtătorul de cuvânt este un fel de sac de box al comunicării".

        Cartea Adrianei Săftoiu este nu doar un spectacol uman – de psihologii, convingeri, ambiţii, versatilitate, umori, ranchiune, regrete sau mici răzbunări tardive – ci şi o încercare de demontare a scenografiei şi descoasere a costumelor, de nu chiar, uneori, de dezvăluire a culiselor. Postfactum, oamenii se relaxează, devin concesivi, îşi relativizează opiniile, se "demarionetizează", sunt mult mai dispuşi la ezitări, nuanţe, edulcorări doctrinare, inclusiv "pocăinţă", decât erau (dacă erau) în exerciţiul funcţiunii. "Buldozerul" Bogdan Baltazar, virilitatea hărţuitoare, omul care-l împacheta, parcă, pe Petre Roman jucându-se uneori cu el şi cu gazetarii precum bila cu popicele, spune acum deschis ce se presupunea atunci, cum că greva feroviarilor din februarie 1991 "a fost instrumentată de KGB". Alexandru Mironov spune că Roman a căzut fiindcă nu l-au mai vrut consilierii prezidenţiali Iosif Boda şi Ioan Talpeş, după cum marea greşeală a lui Ion Iliescu a fost "când a pariat pe Adrian Năstase". Mihnea Constantinescu spune un adevăr usturător: că patronii mediilor româneşti supralicitează deliberat analitismul politic ultrasubiectiv, în defavoarea informaţiei strict obiective. Surpriza Virginiei Gheorghiu în faţa coaliţiei beton dintre Putere-Opoziţie, când venea vorba de dezgroparea trecutului via CNSAS. Observaţia hâtru-amară a Adrianei Săftoiu: "Dacă nu ploua la Helsinki, poate că debarcarea lui Radu Vasile ar fi fost amânată" (v. contextul la p.276). Ionuţ Popescu: "Eu cred şi acum că Lucian Croitoru este prototipul de prim-ministru de care are nevoie România" (iar ca purtător de cuvânt: Bogdan Gamaleţ). În fine, cel mai bine iese de aici Mugur Isărescu, cele mai nimerite prezenţe ca purtător de cuvânt rezultă că ar fi cele feminin-gazetăreşti, iar cel mai rău încondeiat este Răsvan Popescu, omul care a înnegrit postfestum tot ceea ce anterior s-a muncit să albească (oportunist, delator şi fără caracter, îl califică Eugen Şerbănescu, într-o acţiune "de total prost-gust şi în afara meseriei", adaugă Gabriela Vrânceanu Firea).

    Între ciocan şi nicovală – aşa rezumă Adriana Săftoiu condiţia purtătorului de cuvânt. Iar când fierăria mai şi arată ca la noi...

JN - 15 aprilie 2007, 

Lecturi la tavă: "Prima oară în Europa",  Ed. Niculescu

La rucsacul european

Dan C. Mihãilescu

"Se aşteaptă schimbări mari, acum când Ceauşescu a fost scos din scenă. România poate fi privită drept Vestul Sălbatic al Blocului Răsăritean. (...) Una din trăsăturile tradiţionale care continuă să se găsească pe toate drumurile e ospitalitatea. Românii te primesc în casele lor nepretenţioase şi te hrănesc până la refuz..." Doug Lansky

    Deşi se adresează în principal tinerilor, liceeni, studenţi, oameni ai rucsacului şi priciului, The Rough Guide-ul lui Doug Lansky poate fi citit cu folos de oricine.

    Prima oară în Europa (traducere de Maria-Ioana Zirra, Editura Niculescu), va să zică vreo 30 de ţări prezentate fiecare cu ce are mai important ca economie, climă, istorie, geografie, mentalităţi, atracţii, totul pe un ton deopotrivă ludic şi eficient, plăcut ironic şi pragmatic, împreună cu o sumedenie de sfaturi utile călătorului: planificarea excursiei, stabilirea bugetului şi a bagajului, documente şi asigurări, protecţia lucrurilor de valoare, şocul cultural la destinaţie, posibilităţi de cazare şi, eventual, angajare temporară, burse, distracţii etc.

    Pe de o parte, informaţii, multe informaţii de tipul: cele mai mari ţări europene (Franţa, Spania, Suedia), cele mai mici (Vatican, Monaco, San Marino), cea mai însorită regiune (Rhodos) şi cea mai îngheţată (Ust Schugor, Rusia, –55 grade C), cea mai dezvoltată economie (desigur, Germania), cel mai mare venit mediu pe cap de locuitor (Luxemburg, 45.000 de euro anual), cel mai mare consum de bere (Cehia) sau cel mai mare consum de cafea (culmea: Finlanda), inclusiv faptul că suedezii sunt nu doar cei mai mari utilizatori de internet, dar şi cei care beneficiază de cel mai lung concediu plătit (33 de zile pe an).

    De cealaltă parte, vin sfaturile. Musai să pui în bagaj dopuri pentru urechi: nu se poate ca, pe parcursul drumului, să nu dai de copii ţipăcioşi, camere de hotel aşezate deasupra liniilor de tramvai, manelişti cu ororile date la maximum, paranghelii de week-end care-ţi urcă adrenalina până-n pragul crimei sau suicidului. Socoteşte cam 50 de euro pe zi "ca buget tipic european", iar înainte de plecare "ar fi bine să-ţi faci un vaccin contra hepatitei A, în caz că mergi prin zonele rurale ale Turciei sau Europei de Est". Problema bacşişurilor: "Dacă nota de plată în urma unui prânz este de 5,60 euro, poţi lăsa 6 euro. La o notă de 9,80, poţi rotunji suma la 10. Dacă suma pe care o ai de plătit este exactă, poţi să nu-i laşi nimic taximetristului. Dacă însă ai de plătit 5,70, poţi să-i spui taximetristului să păstreze restul" (acuma înţeleg eu de ce a fugit ca disperatul după mine bietul şofer parizian căruia îi lăsasem 10 euro în loc de 8, cu o nepăsare de nabab valah, dându-mi înfiorat restul, cu o grijă jignit-paternă!). Nu uitaţi să vă luaţi vreo şase fotografii de paşaport în plus, pentru abonamente la diversele mijloace de transport ori pentru vize neaşteptate. Dar şi o pastilă antidiareică: "E foarte greu de prezis când vă va lovi dizenteria. Inevitabil se va întâmpla când vei hoinări prin oraş...".

    Tare mi-e teamă că bietul nostru ghid s-a fript cu WC-urile turceşti. La pagina 183 veţi da de o descriere demenţială a obiectului şi riscurilor asumate. Pe scurt, "şmecheria este să nu cazi atunci când le foloseşti" – şi urmează etalarea hohotitoare a circumstanţelor. Iar la urmă, atenţie că "foarte puţine dintre aceste closete au şi hârtie igienică, iar dacă au, e din cea de care până şi lui Rambo i-ar fi frică...". La restaurante suntem sfătuiţi să nu ne alegem mese lângă uşă, fiindcă le este uşor hoţilor să ne agaţe geanta şi s-o tulească iute. În plus, "când mănânci, ţine-ţi rucsacul sub masă, cu o baretă în jurul unuia dintre picioare". E clar ce experienţe va fi avut prin Europa ghidul nostru.

    Cât despre România ("poate cea mai ieftină ţară din Europa"), toate bune şi atrăgătoare: Dracula, Hagi, Sighişoara, Rusaliile la Szekely, păsăretul din Deltă, Palatul Parlamentului, lupii din Zărneşti, schiatul ieftin, "o reţea de căi ferate impresionantă, care acoperă absolut toată ţara" şi vin local sub 2 euro sticla. Drum bun!

JN - 1 aprilie 2007, 

Lecturi la tava: "Nomenclatura Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Roman", Nicoleta Ionescu-Gura, Ed. Humanitas

A fi sau nu

Dan C. Mihãilescu

"Medicamentele se vor procura numai prin Sectorul medical al CC sau farmacia Spitalului Elias, in nici un caz nu vor fi luate de la farmaciile din oras. Tovarasii vor fi controlati din punct de vedere medical o data la sase luni. Acest control va fi facut si familiei..." CC al PMR, 5 martie 1950

    Nicoleta Ionescu-Gura (38 de ani, doctor in istorie din 2003, cercetator la CNSAS) a debutat in 2005 cu o sinteza despre Stalinizarea Romaniei, 1948-1950, bine primita de specialisti. Acum publica la Humanitas o carte de 450 de pagini dedicata unui subiect rezervat pana acum doar barfelor "de salon", soptite acid, cu zambet sardonic sau, dimpotriva, cu acel soi de detasare sceptica prin care omul cu bun-simt isi recunoaste umilinta: nomenclatura de partid.

Mai precis, 75 de documente din arhivele CC, cu un studiu introductiv de 138 pagini, sub titlul Nomenclatura Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Roman.

    PARTIDUL. Ce stiam noi, muritorii de rand, ca inseamna sa faci parte din nomenclatura? Mai intai ca niciodata, orice ti s-ar intampla sau oricate prostii si faradelegi ai face, partidul nu te lasa sa cazi prea jos. Oricat de stramb ai fi calcat, erai sortit sa mori director, fie si de editura (v. Ion Iliescu) ori sa fii tras catre un "cimitir al elefantilor" de genul Academiei "Stefan Gheorghiu", precum Dumitru Popescu din 1981. In al doilea rand, integrarea in nucleul de aur al partidului iti asigura apartenenta la sfera esentiala a existentei (de fapt, a supravietuirii) in comunism: specialul. (Corolar mirific, hipnoza colectiva: Gospodaria de Partid). Formula magica, emblema a omnipotentei, cuvant fanatizant, nascator de fantasme, sforarii, lupte crancene pentru putere. Magazine speciale, spitale si policlinici speciale, ferme, aprozare, scoli si gradinite speciale, lefuri, indemnizatii, sporuri, premieri, avansuri, diurne si decontari speciale, frizerii, croitorii, restaurante, cantine, hoteluri, vile, case de vacanta sau vanatoare speciale, inclusiv servitori – pardon, personal administrativ special. Sigur, lozincile sunau bine – "Puterea clasei muncitoare", "totul cu poporul si pentru popor" s.a.m.d. –, insa cu obligatia de otel ca, la varf, totul sa fie rezervat, cu circuit inchis si tratament special, cu preturi speciale, tot mai mici din cat leafa era mai mare.

    Cam asta stiam noi la nivelul carcotelii de apartament. Uite ca acum avem parte si de documente. Din care reiese groaza celor care luptasera pentru "eliminarea exploatarii omului de catre om" de-a se aproviziona din aceleasi locuri si cu aceleasi marfuri cu "masele de oameni ai muncii". O formula precum "medicamentele se vor procura numai din Sectorul medical al CC, in nici un caz de la farmaciile din oras" deja stupefiaza prin alarma continuta in subtext. Din "regulile de igiena sanitara pentru sectoarele noastre care se ocupa cu aprovizionarea" rezulta amarnic ce se intampla de fapt in... celelalte sectoare: "Curtea trebuie pavata sau asfaltata, intreg terenul trebuie zilnic curatat, iar vara stropit. Lazile cu gunoi trebuie situate la cel putin 25 m de locul productiei, ermetic inchise. Vara se va dezinfecta zilnic cu solutie de var, geamurile vor fi prevazute cu site de metal. Nu este permisa folosirea vaselor cu smaltul sarit..." etc. (v. Doc. 23). Cat despre imposibilitatea de a cadea prea jos din ierarhie, elocvent (la modul hohotitor) este Doc. 21, din 29 mai 1952, unde, apropo de unele gafe ale tov. Vasilichi fata de sovietici, Gh. Gheorghiu-Dej rosteste magnanim: "Este un dusman? Este membru de partid, deci trebuie sa i se dea o sarcina. Este membru al CC, nu poate sa ramana fara o munca concreta, ca se descompune. Trebuie deci dat ceva. Il scoatem din Biroul Industriei Grele si trece la Industria usoara"!

    NUME. Nomenclatura continea 15.184 de nume in 1951 (din care 1570 in aparatul CC) si 8.598 de functii in 1965 (v. componenta la p. 69). In fine, in 1959 un profesor primea 725 lei lunar, iar un locotenent de Securitate – 1.400, deci aproape dublu. Cam asta era

JN - 25 martie 2007, 

Lecturi la tava: "Nae Ionescu. Scrisori si memorii", Ingrijire  Dora Mezdrea, Marin Diaconu, Ed. Muzeul Literaturii Romane si Ed. Roza Vanturilor

Nae Ionescu: scrisori si memorii

Dan C. Mihãilescu

"N-ai citit destul? Sa te fereasca Dumnezeu sa citesti «destul». Invata sa intelegi ca cititul nu e o operatie de adunare de material, ci doar de imbogatire sufleteasca. Niciodata nu vei izbuti sa cunosti toata literatura unei chestiuni. Sa nu citesti? Ba da, si foarte mult chiar. Dar nu asa cum se face astazi, ci intelepteste, pentru bucuria d-tale personala, pentru largirea orizontului, nu pentru informatie, ci pentru reflectie". Nae Ionescu, 1925

"Un om cu bucluc"

    Paradox. Nae Ionescu, un model printre alte nume ilustre precum Mircea Eliade, Emil Cioran, C. Noica, este totusi putin cunoscut publicului larg.

    Un parsiv si amar paradox face ca Nae Ionescu, idolul tinerei generatii interbelice, profesorul care si-a lasat definitiv amprenta in aluatul sufletesc, intelectual si profesional al unor oameni precum Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, Emil Cioran, C. Noica, Mihail Sebastian, Haig, Jeni si Arsavir Acterian, Vasile Bancila, Alice Botez, Dan si Emil Botta si cati altii (inclusiv din... scoala lui D. Gusti) sa fie totusi putin cunoscut – ca personalitate, formatie si destin – in randurile marelui public. Asta, in ciuda extraordinarei munci depuse de Dora Mezdrea in cele patru volume ale stufoasei Biografii naeionesciene, ori in editarea corespondentei sale cu sotia, lucrari tiparite intr-un regim aproape confidential si prea putin comentate din varii prejudecati si-o paguboasa obedienta fata de anumite tabuuri.

    SUBSTANTIALA. Corespondenta cu Elena Margareta Fotino a "domesticit" mult imaginea sulfuroasa, demonizata, infasurata in cabale, a Profesorului. Nu altceva se intampla cu acest volum "Nae Ionescu. Scrisori si memorii", ingrijit de Dora Mezdrea si Marin Diaconu in coeditare Muzeul Literaturii Romane – Editura Roza Vanturilor. Printre destinatari, Carol al II-lea, Martha Bibescu, Armand Calinescu, Nicolae Malaxa, Ion Petrovici, alaturi de Mircea Eliade, C. Radulescu-Motru, T. Vianu, V. Bancila, C. Beldie.

    Nu este o corespondenta spectaculoasa, somptuoasa ca stil sau imbibata de cancanuri si mici revelatii picante, ci una precisa, laconica, substantiala sub raportul atitudinii si al verdictului, nu al meditatiei si divagatiilor fermecatoare. Se detaseaza net, ca interes psiho-istoric, lotul epistolar Armand Calinescu, 1939, cand Nae Ionescu se afla in detentie, ca "mentor" al miscarii legionare, la Miercurea-Ciuc: "D-ta dispretuiesti oamenii si cauti sa-i injosesti. Eu ii iubesc si incerc sa-i ridic (...) De aceea am si cerut sa plec in strainatate, cu gandul sa nu ma mai intorc. Nu ai putea sa sugerezi sa fiu trimis ca ministru undeva, unde nimeni nu ar putea face si obtine ceea ce as putea face si obtine eu? (...) Solutia ? Una singura: statul totalitar, baza populara activa, dinamizata, fanatizata pentru orice gest de initiativa regala. Ofer, deci, Regelui meu, cu devotamentul incercat, munca mea..."

    De cealalta parte, scrisoarea din aprilie 1923 catre V. Bancila, cuprinzand o bibliografie de initiere filosofica (metafizica, logica, filosofia naturii, a dreptului, istoriei si religiei, psihologie s.a.) in vreo 200 de titluri, elocventa din multe puncte de vedere. Tot aici, intr-o scrisoare din dec. 1924, un pretext urias pentru inamicii lui Nae Ionescu, de executie publica pe motiv de plagiat: "Pentru un om care gandeste personal nu exista plagiat sau influenta. O idee pe care am gasit-o eu e a mea si e originala – chiar daca ar fi gandit-o si scris-o 300 de insi inaintea mea". Sic!

    In rest, multime de elemente incitante, de la afirmatii precum "eu sunt un om cu bucluc", "nenorocul meu e ca... nu ma las", "pe drum... nici o aventura galanta", "Martha Bibescu nu a imbatranit, doar picioarele i s-au mai ingrosat... daca se mai poate", pana la scrisoarea de "fitilire" (sa-i spunem capacitare?) din 1925 catre C.R. Motru ("Eu nu fac intrigi, dar nici nu sunt paralizat de frica de a nu fi banuit ca fac intrigi!") privitoare la componenta Catedrei de filosofie de la universitatea bucuresteana: "In universitate, Marin Stefanescu, Ghidionescu, Andrei, Ralea si Petrescu. In afara de universitate: Zeletin, Mircea Florian si eu. Exista comparatie?".

JN - 18 martie 2007, 

Lecturi la tava: "O istorie a privirii", Ion Cucu, Ed. Charmides

O istorie literara a privirii

Dan C. Mihãilescu

"Ion Cucu face cronica unei lumi pe care unii vor cu indarjire sa o uite, intrucat reprezinta un incomod termen de comparatie pentru frivolitatea practicata azi pe scara larga. Datorita lui ne amintim ca se poate trai frumos (cu sau fara bani), ca in tara noastra au existat si continua sa existe nu numai oameni incompleti, ci si oameni atat de oameni, incat au ceva zeiesc in ei." 

Alin Stefanescu

Muzeu in aer liber

    Gratie operei de mecenat a bistriteanului Gavril Tarmure, la Editura Charmides a aparut in sfarsit primul volum (O istorie a privirii) din "O istorie in imagini a literaturii romane postbelice", de Ion Cucu.

    O munca de aproape jumatate de veac (prima fotografie a unui scriitor, Ion Cucu a facut-o in 1959 – era Nichita Stanescu !), incorporata in vreo 20.000 de imagini. Pentru cei cat de cat familiarizati cu istoria si culisele breslei literare, cartea este, pe de o parte, o baie de nostalgii, reverii, prilejuri de barfa si malitie bonoma, iar pe de alta, o extraordinara iluzie a binelui: a solidaritatii si vitalitatii, a respectului reciproc, ba chiar a afectiunii. Adica o extrem de binevenita compensatie pentru istoria atat de contorsionata a lumii literare (o lume bantuita, ca, de altfel, toata suflarea artistica si stiintifica, de sciziuni, comploturi, puciuri, invidii, lucraturi, megalomanie vitriolata, resentimente, virulenta vindicativa, colaborationism etc.) in cautare de liniste, armonie, coeziune, buna resemnare si, mai ales, de senzatia utilitatii sociale.

    Volumul e flancat de doua ipostaze semnificative in absolut. Pe coperta, un Ioan Alexandru in superb extaz hibernal, surazand unui Dumnezeu numai de el intrevazut acolo, in vazduhuri, sugestie a evadarii pe verticala pe care au practicat-o sub dictatura toti artistii adevarati. La celalalt capat, alta privire in sus, a lui Alexandru Paleologu, care si-a scos ochelarii aburiti si isi mijeste, sceptic si contrariat, privirea catre o incertitudine suprema. Ea imi aminteste de acel cantec de nobila batranete interpretat de Jean Gabin si care se incheie, in buna traditie a lui Montaigne, cu "maintenant je sais: je sais qu’on sait jamais".

    Intre cele doua probe de privire in labirint, sumedenie de chipuri, situatii, evenimente, atitudini. Cupluri fermecatoare (Mircea si Masa Dinescu, Gabriela Melinescu si Nichita Stanescu, Ana Blandiana si Romulus Rusan, Nichita si Dora Stanescu), etajat graitoare (Constanta Buzea si Adrian Paunescu, Nina Cassian si Marin Preda, Ileana si Romulus Vulpescu) sau de analizat cu lupa istoricului literar (Crohmalniceanu si Ioan Alexandru, Nicolae Manolescu si Eugen Simion, D.R. Popescu si Marin Sorescu, Dana Dumitriu si Mircea Ciobanu). Instantanee care spun cat un capitol de evocari literare: Paul Georgescu in faimoasa-i pijama imbibata de norii de fum ai taclalelor de pe Strada Sf. Constantin, Zaharia Stancu boieros si misterios, Eugen Barbu privit malitios de Octavian Paler, Marin Sorescu premiindu-l pe Mircea Dinescu sub ochiul sever al lui Alexandru George, Buzura si D.R.P. plus Eugen Uricaru la o sampanie, dar si Doinas cu pipa, Jebeleanu cu trabuc, Geo Bogza pe bicicleta, Nichita in rol de nas de botez....

    Pretutindeni priviri. Sagace, tandre, acide, placide, parsive. Mircea Dinescu in plin exercitiu histrionic-locvace, tintuit rauvoitor de Eugen Jebeleanu, atent partinic de D.R. Popescu, exaltat de Geo Bogza si ludic de C. Toiu. Mircea Nedelciu intre Daniela Crasnaru si Liliana Ursu. Marin Preda flancat de Cezar Ivanescu si Mihai Ungheanu, dar si de Eugen Simion si Virgil Teodorescu... Si toata lumea, de la Noica la Denisa Comanescu, de la Al. Rosetti si G. Balaita la Mircea Cartarescu, Ioana Craciunescu, Madi Marin sau Ion Stratan, este tanara, bine dispusa, expansiv inconjurata de pahare, sticle, diplome, microfoane.

    Pentru volumul doi se impune in chip acut datarea fotografiilor. Si o imagine cu colonelul Victor Achim, a carui umbra pluteste peste multe chipuri de aici (Stiu dumnealor pentru ce).

JN - 11 martie 2007, 

Lecturi la tava: "Circul din fata casei", Adrian Sangeorzan, Ed. Curtea Veche

Circul din fata casei

Dan C. Mihãilescu

"Adrian Sangeorzan a scris un «Holden Caulfield», roman cu extra-dimensiune politica. Frumusetea si magicul copilariei se apara din toate puterile de lumea duplicitara a adultilor si creeaza un adevarat castel de protectie pentru inocenta."
Andrei Codrescu

Caligrafia inocentei

    Tocmai ce scriam nu demult aici ca, o data cu Derapaj-ul lui Ion Manolescu, se cam sleieste si la noi voga autobiografismului, un tronson foarte fecund in ultimul deceniu, slujit de nume cu diverse calibre, de la Mircea Cartarescu, Simona Popescu, Ovidiu Verdes, Sorin Stoica la Angelo Mitchievici, Paul Cernat, Ionut Chiva, Cezar Paul-Badescu si multi altii.

    Iata insa ca surprizele continua sa apara: si ca substanta biografica, si ca stil narativ. Nu stiam nimic pana acum despre Adrian Sangeorzan, 52 de ani, bistritean, medic specializat la Cluj in obstetrica si ginecologie, stabilit din 1990 la New York. Aud ca este sotul poetei Carmen Firan, impreuna cu care a si publicat un volum de poeme. Alaturi de poezie, a tiparit in 2003 la Craiova o carte de memorialistica, Intre doua lumi. Povestirile unui doctor de femei. Nu am citit-o, dar pot sa spun ca am trecut cu placere prin cele 200 de pagini egofictionale ce compun "Circul din fata casei" (Editura Curtea Veche).

    Nascut in 1954, Adrian Sangeorzan isi va forma personalitatea in anii dezghetului ceausist (inclusiv mandria de-a fi pionier, iute ironizata de anturaj si autopersiflata cu malitie bonoma), ceea ce nu-l scuteste de amintirile unchiului Vili ("de care nu mai stiuse nimic ani de zile, toti ai lui fusesera arestati si trimisi la Canal. Doar el scapase de acolo") sau de experienta amara a unei prietenii cazone cu final de Curte Martiala (v. Mizerabilii si Vova). Mai iute sau mai incet, cand putin picant, cand nostalgic, realizate cu o limpede calitate a inocentei, secventele copilariei si adolescentei se insereaza pufos, cu acuratete fie sagalnica, fie incercanat-evocativa, natura lirica a autorului resimtindu-se placut la lectura. Spatiul bistritean, cu zonele sale multietnice (nemti, unguri, evrei), cei patru frati Rosu, evrei din Sieu, si revelatia circumciziei acestora, urmata de plecarea in Palestina, apoi gasca de cartier, cu inevitabilul bizutaj si provocarile de rigoare, maiestria in manuirea prastiei, lecturile ca substitut erotic, figurile tutelare ale familiei ("bunicul se casatorise cand avea 16 ani, iar bunica inca nu implinise 15. Cand si-au inceput viata conjugala, au continuat sa se joace stangaci, ca doi copii nevrozati. Ea i-a aratat papusile de carpa, iar el a omorat din greseala cocosul din curte tragand in el cu arcul ca s-o impresioneze. Strabunicul meu i-a rupt arcul, i-a tras ultima bataie si i-a spus ca gata, s-a terminat cu joaca"), prima jertfa cumplita (baiatul care se ineaca sub gheata, sub ochii ingroziti si neputinta prietenilor), o moarte care-i infrateste prin sange pe cei ramasi in viata, si cate altele, se subtiaza incetul cu incetul, focalizandu-se, fireste, in initierea erotica.

    Iubirea pentru Nora, trapezista de la circul ambulant si stapana minunatului elefant Rajah, acea senzualitate aburoasa de la 14 ani, amestec indicibil de naivitate naravasa, jubilatie erectila, suavitati romantioase si nebuloase impulsuri perverse, se lasa caliografiata de – culmea – ginecologul nostru de profesie cu o certa, atasanta finete. Dincolo de reteta cvasihollywoodiana a scenariului (in ciuda iubirii, fata nu se lasa posedata, dispare mai bine de un an cu circul, paralizeaza in urma unui accident, dar isi recapata pozitia ortostatica dupa primele nopti de iubire patimasa, la sanatoriu, cu tanarul barbatus narator, odata regasit), calitatea scriiturii atrage prin simplitate si naturalete. Inclusiv (melo)dramatismul mortii batranului elefant Rajah este o dovada de incredere a autorului in bietele noastre resurse (sa le zic vestigii?) de buna simtire. Drum bun in literatura, domnule doctor!

JN - 4 martie 2007, 

Lecturi la tava: "Tur-retur. Convorbiri despre munca in strainatate", Zoltan Rostas, Sorin Stoica, Ed. Curtea Veche

E timpu' pentru munca adevãratã

Dan C. Mihãilescu

"România dusã cu pluta"

"Se poate, bã, si la noi. Da’ trebuie sa stii cum iti joci cartile. Se castiga, nu-ti face griji. Trebuie sa stii, atata tot. Acu’, prin ce mijloace, nu stiu. Nu, gata s-a terminat cu astea. E timpu’ pentru munca adevarata, sa ma asez aici, la mama Romanica. Fatã bunã, da’ cam dusã cu pluta!" M.M., 26 de ani, judetul Olt

    Zoltán Rostás, 60 de ani, sociolog specializat in istorii orale (cu precadere in resuscitarea "Scolii gustiene"), si Sorin Stoica (1978-2006), autobiografistul cu elanuri de antropologie culturala, au coordonat cativa ani un grup de studenti care au realizat o serie de dialoguri cu vreo treizeci de romani plecati la munca peste granita. Au rezultat doua volume – care entuziasmeaza pe cat exaspereaza – publicate la Curtea Veche sub titlul Tur-retur, convorbiri despre munca in strainatate. Oamenii sunt, desigur, cu totii in putere, intre 22 si 48 de ani, exclusiv din sudul si (nord) estul tarii (Bucuresti, Galati, Prahova, Valcea, Constanta, Buzau, Bacau, Neamt, Suceava, Tulcea, Olt) si au fost alesi pentru a compune un evantai ametitor de meserii, de la studentul plecat la facut bani pe vara in State pana la biata mama care-si lasa sotul si copiii acasa si pleaca la cules capsuni in Spania, trecand prin hoti, smenari, muzicanti si gigolo, prin hamali, ingineri, bucatari, lucratori la vie, vanzatori de seminte, constructori, cersetori, servitoare sau ingrijitoare de batrani cu Alzheimer (cei care-si fac nevoile oriunde, numai la baie nu).

    "Romanul e caracter complex, spirit latin, pregatit sa incerce orice, fara rusine", spune N.I., 30 de ani, din Bucuresti. Nu rezulta "o Romanie in delir", cum visa Cioran, ci una "dusa cu pluta", cum zice M.M., 26 de ani, judetul Olt.

    EXPERIENTE. De la migratia americana dinspre 1900 a maramuresenilor si pana azi, tragand cu ochiul in comunism la milioanele de sarbi si turci, deplasati pentru bani in Germania, Austria, Italia, si cu exodul actual de pe "piata internationala a muncii", presupun ca sociologia isi va fi forjat de mult teoriile, statisticile si pledoariile in domeniu. Noua – care stim cate miliarde de euro trimit in tara "capsunarii" – ne ramane socul trecerii prin atatea experiente dureroase, grotesti, umilitoare, lamentabile, revoltatoare, pitoresti, cu frica de vamesi, batai la granita, interogatorii violente si scuze tardive, cu cel care primeste 25 de euro pe patru zile de lucru la sapat via unui octogenar italian, cu "bufuri" ("intram in magazine cu o pereche de blugi pe noi si o geaca, si ieseam de acolo mai grei cu 15 kile de haine"), cu martori la crime si plata "dreptului de smecher" ca sa te lase pe mai departe sa muncesti ("romanii, ma, nene, ca sa vinzi seminte. Erau jupanii aia mari acolo, tiganosi, cicatrizati, care conduceau totul"), cu flacaul care intra intr-un bar german cu o nemtoaica trasnet si e acostat de o alta, nu pentru farmecul lui, ci al... partenerei, cu studentul care asteapta sa intre intr-o ferma americana gen Ewing family si care da pur si simplu peste o rulota-n plin camp ("adevarat, avea baie, bucatarie, paturi supraetajate"), cu fata care spala 66 de wc-uri pe zi la Cedar Lake.

    REFLECTII AMARE. Sau cei care observa ca "noi, romancele, macar cerem un pret cinstit, rusoaicele o faceau si pe biscuiti", ca strainii stiau "despre Marea Neagra, despre prostitutie si ca suntem foarte periculosi ca hoti", ca englezoaicele-s uratele, norvegienii n-au perdele, iar nonagenarii lor par mai tineri ca sexagenarii nostri etc., etc. Cel putin capitolul 2 din primul volum, dedicat capsunarelor, e de-o tristete dezarmanta, dar si de-o impresionanta incarcatura umana. Peste toate, reflectii amare despre dezbinarea romaneasca desfasurata bine mersi all over the world, despre marocani si mexicani, italieni fata de spanioli s.a.m.d. Plus morala fabulei: "Daca mai aud vreun roman ca se plange de cat munceste in Romania, il scuip in ochi! Noi suntem un popor care taie frunza la caini cu mare gratie! Nu stim sa muncim, dar avem pretentii financiare mari!".

JN - 25 februarie 2007, 

Lecturi la tava: "Intelectuali romani in arhivele comunismului", coordonator Dan Catanus, Ed. Nemira

Ruleta cu intelectuali

Dan C. Mihãilescu

    Ca in orice tragedie care isi respecta condita hegeliana, in relatia intelectualului cu Puterea toate fortele ce produc tensiunea dramatica sunt egal indreptatite.
Intelectualul e motivat sa construiasca utopii, sa revolutioneze, sa lumineze si, la rigoare, sa-si impuna vointa de putere.

    Politicul are dreptate, in cinismul lui, sa-si aleaga victima inteligenta, s-o amageasca, s-o umileasca, s-o compromita si s-o calce-n picioare dupa plac. Iar publicul are dreptate sa-i aclame sau, dimpotriva, sa-i huleasca separat sau simultan pe protagonistii scenei fermecate.

    Daca tot a revenit la moda statutul intelectualului in politica, cred ca veti citi cu interes volumul Intelectuali in arhivele comunismului, coordonat la Nemira de Dan Catanus (in colectiv: Mioara Anton, Ana-Maria Catanus, Alexandru Murad-Mironov, Nicoleta Raluca Spiridon, prefata Dan Berindei), lucrare de cercetare initiata in 2003 la Institutul National pentru Studiul Totalitarismului.

    STUDII. Dincolo de studiile de sinteza ce absorb convingator bibliografia dezvoltata in ultimii 17 ani in jurul subiectului, intalnim aici aproape saizeci de documente cu diverse teme, forme si calibre, care acopera viata culturala romaneasca din (deocamdata) intervalul 1948-1965, cu personaje de talia lui Lucian Blaga, Agarbiceanu, C. Noica, Marin Preda, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Paul Goma s.a. Inclusiv un vast si captivant raport prezentat de Mihai Ralea in 1955 "asupra atitudinii intelectualilor fata de regim si a calitatii productiei intelectuale". In micul dezghet hrusciovian de dupa moartea lui Stalin, lumea lui Dej isi permitea, iata – printr-un rasat boier de partid – sa-l critice sever pe M. Roller, sa deplanga destituirile din lumea universitara, sa se arate comprehensiva fata de natura creatorilor ("trebuie avuta in vedere psihologia speciala a artistului sau intelectualului de a se comporta anarhic sau prea individualist"), sa-i atentioneze pe Davidoglu si Baranga ca "n-au variatie in temele si mijloacele pe care le trateaza", vituperand impotriva "blocarii zece ani" a lui Arghezi, ori a etichetarii lui Gellu Naum si Virgil Teodorescu: "In loc sa fie reeducati catre realismul socialist, au fost ostracizati ca suprarealisti". Micile dezgheturi programate si iute reprimate.

    DELATIUNE. Detalii deochiate (v. nota M.A.I. Cluj din 20 ian. 1959 de recrutare si folosire a lui Leonida Neamtu si Alexandru Caprariu pentru supravegherea lui Aurel Rau si A. E. Baconsky) si sinteze utile sociologiei literare (ca de ex. lista cu cele 189 Ajutoare financiare acordate in 1960 membrilor Fondului Literar) se intersecteaza cu piese de dosar indelung speculabile. Dintre acestea va recomand doua. Mostra de abjectie pe care o constituie delatiunea lui N. Tertulian, p. 618, pentru eliminarea colectiei de icoane si tablouri religioase din casa lui Ion Minulescu (unde se organizeaza, spune viforos delatorul, reuniuni mondene, seri de bridge si dialoguri pe teme mistice!). Si mai ales jocul de ruleta de la p. 550 s.u., in care Zaharia Stancu e disputat de Gheorghiu-Dej, Maurer, Bodnaras, Leonte Rautu, Ceausescu, Al. Draghici, Moghioros, D. Coliu, daca si cat a fost agent al Sigurantei. Cel mai vehement acuzator e Ceausescu, Maurer il apara, Dej relativizeaza, Rautu conchide practic: "A facut multe prostii si ne-a facut greutati. Dar dupa 23 august a scris multe lucruri la sugestia noastra". Pe scurt, zice Draghici, "e tipul intelectualului oportunist". Istoria continua.

JN - 18 februarie 2007, 

Lecturi la tava: "Banchetul de litere", Aura Cristi

Bucuria mãrturisirii

Dan C. Mihãilescu

    Pe cat era de riguros limitat si cenzurat, de nu de-a dreptul ostracizat in ceausism, pe atat de alintat a devenit interviul in zilele noastre.

    In anii ’80 trageai cu tunul ca sa gasesti vreun volum de convorbiri precum cele realizate de Florin Mugur cu Marin Preda si Paul Georgescu. Acum, numai daca ne gandim – nu zic la cele din presa, o infinitate – ci numai la ce ar insemna transcrierea si publicarea dialogurilor tv purtate de Iosif Sava, H.R. Patapievici, Eugenia Voda, Catalin Stefanescu, Cristian Tabara, Marina Constantinescu, Ion Cristoiu sau, mai nou, Andrei Plesu – Gabriel Liiceanu –, deja alcatuim o biblioteca de idei, evocari si confesiuni!

    E limpede ca artistii, scriitorii, cel putin, cultiva cu placuta inversunare bucuria marturisirii, inclusiv in ramele interviului. O dovedeste si Banchetul de litere, volumul Aurei Christi aparut la Ideea Europeana: dialoguri cu Ana Blandiana, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Ion Ianosi, Gabriela Melinescu, Irina Petras, Dumitru Radu Popa, Alex Stefanescu si Ion Vianu.

    Nascuta in 1967 la Chisinau si indragostita de marea literatura rusa ("usile templului literaturii ruse mi le-au deschis bunica si matusa dinspre tatal meu, Semion. Am citit bulimic din rusi – Dostoievski, Tolstoi, Lermontov, Puskin, Gogol. Eu citesc tot timpul. Nu vreau sa traiesc, vreau sa citesc, sa visez si sa scriu"), Aura Christi a publicat peste 15 volume de poezie, proza, eseu, a tradus din Anna Ahmatova si Valeri Vorontov si este din 2002 redactor-sef la Contemporanul. Are stiinta si bunavointa de a se plia pe biografia, ideile, temperamentul si asteptarile interlocutorilor, flateaza si reteaza, provoaca si tulbura placut, reusind adesea sa determine dezvaluiri esentiale.

    DEZVALUIRI. Asa se intampla, bunaoara, aici cu Augustin Buzura, subminat de-o vulnerabilitate surprinzatoare pentru un scriitor de forta lui si cu un destin totusi implinit. Sau cu Nicolae Breban, autodefinit perfect in cateva fraze: "Sunt uneori bolnavicios de impresionabil. Dumnezeu insa m-a iubit si mi-a daruit un fel de vitalism debordant si genetic (...) N-am publicat pana acum nici macar 10.000 de pagini. La varsta mea, Balzac era mort si cred ca a publicat 20.000 de pagini. Pentru mine viata inseamna opera. N-am nici un respect pentru viata fara opera".

    La remarca Aurei Christi – "Stiu ca-l iubiti pe Blaga" – Ana Blandiana raspunde numai jumatate previzibil: "Cred mai curand ca-l admir si-l respect. De iubit il iubesc pe Eminescu si, poate, in mod ciudat, pe Caragiale".

    Ion Ianosi nu pare socat de intrebarea "in ce limba va rugati", in schimb socheaza prin sinceritatea intrucatva riscanta a raspunsului: "Ma surprind nu doar numarand in maghiara, dar si exclamand Istenem! Istenem!, adica Doamne, Doamne!", ca sa nu mai spun de pledoaria pro Marx: "Personal, refuz asertiuni de genul «e inca prea devreme pentru Marx». In Germania postnazista a functionat acelasi gen de inhibitie fata de Nietzsche. Au depasit-o ei, ar trebui s-o depasim si noi (fata de Marx – n.n.)".

Gabriela Melinescu ne reaminteste ca Nichita a compus cele 11 Elegii pe cand erau teribili si frumosi impreuna si da detalii de la debut, interesante pentru istoria literara (p. 188, cum s-a ajuns de la prefata lui M.R. Paraschivescu la cea semnata de G. Dimisianu), in vreme ce Alex Stefanescu raspunde sagalnic sau acid la obiectiile iscate de Istoria sa (ca de ex. "Ion Muresan si Stefan Agopian nu sunt doi mari absenti, sunt doar doi absenti"). Dupa cuvenita pauza e clar ca "banchetul de litere" trebuie sa continue.

JN - 11 februarie 2007, 

Lecturi la tava: "Moda si societate urbana", Adrian-Silvian Ionescu

Hai la modã!

Dan C. Mihãilescu

   "Toaleta unei femei prudente trebuie sa fie in armonie cu averea si pozitiunea ce ocupa in lume. Prea multa simplitate ar trece in ochii lumii de avaritie si prea mult lux s-ar lua drept vanitate si dezordini in echilibrul afacerilor familiei" Codul toaletei civile 1870

 Domniile voastre stiau ca, spre finele veacului al XIX-lea, "panglica palariei avea totdeauna nodul pe stanga la domni si pe dreapta la doamne"?

    Eu habar n-aveam de asa ceva, dupa cum niciodata nu mi-am pus intrebarea de unde vin redingota (riding coat, haina de calarie), sacoul (sack coat, haina sac, fara talie) sau trenciul (trench-coat, mantaua militara din transeele primului razboi mondial). Stiam ca jobenul bucurestean vine de la pravalia de palarii Jobin, dar ignoram senin competitia in domeniul etalarii vestimentare a avutiei dintre boieroaicele moldovence si doamnele valahe: "Boierimea moldava era mai bogata, mai occidentalizata si mai cultivata, implicit mai luxoasa si mai la moda decat cea munteana, mai arhaica si mai orientala aceasta, cu averi mai modeste si o mai slaba influenta apuseana".

    Stiati ca "distinctia rangurilor boieresti se putea face in functie de blanurile purtate, de forma si dimensiunea islicului, de nuanta giubelei" etc., astfel incat, de la samurul rezervat domnitorului si pana la blana de vulpe a boierilor de rang inferior, se trecea prin blana de cacom (hermina) si cea de sangeap (jder)? V-ati gandit vreodata ce teribila provocare profesionala va fi fost occidentalizarea pentru bietii croitori autohtoni – obligati cam peste noapte sa treaca de la giubele, anterie, contese, benisuri si salvari la surtuce, jiletci, redingote, fracuri si pantaloni stramti – si ce amarnica va fi fost concurenta "meseriasilor pamanteni cu jidovii, pe acest teren al modei"? Dar stiati ca, in materie de lenjerie de corp, la 1890 maioul se numea "indispensabil", iar chilotul – "inexprimabil"? In sfarsit, stiati ca "un factor decisiv pentru generalizarea hainelor nemtesti (adica apusene) l-a avut infiintarea, in 1830, a militiilor pamantene", la directa initiativa a rusilor, care "dupa ocupatiune" au impus uniforma europeana?

    Peste 600 de pagini, cu zeci de fotografii de epoca (1821-1880), care trec prin istoria modei si a mentalitatilor, prin moda copiilor si a militarilor, prin evolutia formelor de igiena corporala, istoria croitorilor, a modistelor si negustoriei vestimentare din Principate, obiceiurile legate de barba, mustata, marimea, forma si culoarea coafurii s.a.m.d. – cam asa ceva ni se imbie o data cu cartea lui Adrian-Silvan Ionescu, "Moda si societate urbana in Romania epocii moderne", aparuta la Paideia cu prefata lui Paul Cernovodeanu. Un deliciu nu doar pentru paseistii hedonisti ca mine, dar si pentru oamenii seriosi precum istoricii preocupati de rascrucile influentelor franco-anglo-germane in teritoriile romanesti, pentru cei interesati de tensiunile autohtone dintre traditionalism si modernizare, biserica-laicat, Orient-Occident etc.

     Si mai cu seama de mentalitati. De ce, de pilda, romancele nu prea tineau seama de sfatul specialistilor de a incuraja simplitatea si masura, in dauna opulentei si afisarii ostentative a costumatiei hiperincarcate si a bijuteriilor? Tocmai din pricina dezvoltarii economice in salturi spectaculoase, dar riscante, cu sincope uneori pitoresti, alteori desfigurante. "Pentru ca romancele aveau inclinatia spre prodigalitate, domnisoara Dunca incerca sa le tempereze dand exemplul pariziencelor, care, totdeauna bine imbracate, cheltuiau mult mai putin pe articole de moda, pentru ca stiau cum sa le combine pentru a da aparenta unei toalete noi."

    Noi, barbatii, avem a citi inventarul garderobei lui Toma Stelian de la p. 192, cu ale sale patru pardesie, trei paltoane, 17 sacouri, 20 veste, 52 pantaloni, 210 gulere, 145 cravate, cinci jachete, trei redingote, 40 camasi de noapte, patru halate de baie, basca frac, smoking si 124 camasi... ca sa ne vina inima la loc.

JN - 4 februarie 2007, 

Lecturi la tava: "Descrierea Moldovei", Dimitrie Cantemir

Principis moldaviae

Dan C. Mihãilescu

Cantemir si naravurile noastre

"...mai cu rost fi-va pentru patria noastra sa li se puna locuitorilor sub ochi, cu nevinovatie, viciile care colcaie pe la ei, decat sa fie inselati cu blanda lingusire, astfel incat sa creada ca bine le fac pe toate cele pe care intregul intins al lumii le mustra cu asprime" Dimitrie Cantemir    

    Nu credeam sa ajung, la 30 de ani de la terminarea facultatii, sa-l recitesc pe principele Dimitrie Cantemir cu fervoarea cu care rataceam pe atunci prin Istoria ieroglifica luptam sa ma inteleptesc din Divanul si ameteam in "sacrosancta stiinta" a Metafizicii dumnealui!

    Cum pregatesc o carte despre naravurile noastre in eternitate (cu un titlu ostentativ cioranian: Schimbarea la suflet a Romaniei), am deschis noua editie a Descrierii Moldovei, aparuta bilingv (Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae, Descrierea starii de odinioara si de astazi a Moldovei) la Institutul Cultural Roman in traducerea lui Dan Slusanschi (o talmacire foarte fidela, fluenta si frumos parfumata in aromele vechimii), cu gandul de a-i gasi un motto. L-am gasit (v. alaturi, randurile scoase in vedeta).

    Prin urmare, nu avem a ne supara de adevarurile incomode ale printului, ci, dimpotriva, cuvine-se a le medita, anestezia si extirpa... daca se poate.

    Si anume: "In moravurile moldovenilor (dar si ale romanilor in genere – n.n.), in afara de credinta ortodoxa si de ospitalitate, de abia mai gasim ceva ce-am putea lauda pe merit. Ingamfarea si trufia le sunt lor mama si sora. Le face mare placere sa intinda lungi chefuri de la al saselea ceas al zilei si pana la cel de-al treilea din noapte, ba uneori chiar si pana la ziua, si sa se infunde imbelsugat cu vin. Cumpatare de suflet nu cunosc nicicum: la noroc se umfla, la nenoroc isi pierd curajul. La prima vedere, nimic nu li se pare greu: daca apare insa cel mai mic neajuns, se tulbura si nu stiu ce hotarare sa mai ia. Nu numai ca nu-s iubitori de carte, ci, aproape toti, nici macar n-o pot suferi".

    Femeile, cele nobile, sunt "cu mult mai prejos in frumusete decat cele din popor". In schimb, "poporencele-s mai chipese, dar dezmatate, si le afli cel mai adesea pline de moravuri de rusine. Unele, intre peretii lor de acasa, trag la vin din belsug...". Pe de alta parte, "moldovenii au din nascare trufia ori lenea de a socoti nevrednic orice fel de negustorie, in afara de vanzarea acelor roade pe care le capata de pe proprietatile lor. Tocmai aceasta socotesc eu ca este pricina pentru care rar se gaseste in Moldova vreun cetatean bogat, iar patria noastra, cu toate ca trimite mult mai multe catre straini decat primeste de la ei, sufera totusi neincetat din lipsa de bani. Caci negutatorii straini – turci, iudei, armeni si greci – din lancezeala oamenilor nostri au pus mana pe toate negoatele Moldovei". Iata-l pe Cantemir prevestind, parca, suvoaiele xenofobe si altericide ale moldovenilor din veacurile 19-20, motivate in mare parte de monopolizarea alogena a comertului si finantelor.

    Ce-i drept, avem si a ne indulci cu capitolul dedicat multelor functii de la curtea domneasca, unele de un pitoresc indicibil, precum camarasul de-nauntru (cel care tine vesmintele si giuvaierurile principelui si stapaneste peste camarasii iatacului cel mic), camarasul de dulceti ("se ingrijeste sa puna la masa Principelui dulceturi si fructe si are in paza vasele de portelan"), camarasul de rafturi ("are sub mana sa seile, fraiele impodobite cu argint si tot ce tine de grajdul domnesc"), camarasul de catastife si cel de lumini – seful lampilor, opaitelor, lumanarilor.

    Peste tot dai de lucruri atractive, ca e vorba de geografie sau de domnie, de mazilire, inmormantari, alaiuri de nunta, organizarea vanatorilor, meselor sau impozitelor, de legislatie sau religie. Bine – iti spui – ca am avut si carturari, data fiind "lipsa de grija a stramosilor, carora le sta mai mult la suflet sa implineasca stralucite fapte, decat sa le astearna in scris".

JN - 28 ianuarie 2007, 

Lecturi la tava: "Strain prin Europa. Note de calatorie 1983-1992", Virgil Nemoianu

Exercitii de apropiere 

Dan C. Mihãilescu

"Despre italieni: sunt convins ca in adancul sufletului nu le prea place lumea moderna, n-au chef de ea. Dar in loc sa reactioneze stupid si primitiv, ca bietii romani, cu resentimente furioase, disperate, distrugator-autodistructive de tip Ceausescu, raspund cinic, destept. Se pupa prin parcuri, accepta economia de stat si-si fac afacerile pe alaturi, isi cresc familiile, isi fac datoria fata de biserica si isi vad de drum inainte. Pentru asta imi plac mult."  Virgil Nemoianu

Strain prin Europa. Dincolo de faptul ca, stabilit din 1975 in SUA, unde a predat la Berkeley Cincinnati, Washington, profesorul Virgil Nemoianu (n. 1940) este un nume in teoria literaturii si comparatistica.

    Membru in asociatii internationale, banatean forjat in descendenta si mentalul imperial austro-ungar, conferentiind despre Aureliu C. Popovici si ethosul Biedermeier, legat admirativ de Cercul literar de la Sibiu si nu de spiritul bucurestean de la Criterion. Conservator, om al echilibrului de centru dreapta, al moralei sanatoase si democratiei bine calibrate autoritar, la alegerile americane voteaza invariabil republican si are o buna priza la filosofia religiei, frecventandu-i constant pe autorii din linia Hans Urs von Balthasar, ca si pe Sainte-Beuve, Guizot, Menendez y Pelayo, Michael Oakeshoat. Semnificative afinitati spiritual-politice cu Alexandru Dutu. Conducatorii favoriti in istorie: Carol Magnul, Alfred cel Mare, Eugeniu de Savoia, Metternich, George Washington.

    Revenire. Reintrat dupa 1990 in circuitul romanesc de lectura (v. intre altele Imblanzirea romantismului, Arhipelag interior, O teorie a secundarului, Jocurile divinitatii), Nemoianu isi valorifica acum, la Institutul Cultural Roman, agendele de turism cultural: Strain prin Europa. Note de calatorie 1983-1992. Franta, Anglia, Italia, Spania, Austria, Portugalia, Germania, Belgia. Volum savuros ca redactare, galgaind de notatiile acide sau admirative ale unei subiectivitati doldora de informatii, mai ales din domeniul istoriei artelor.

    Se spune ca abia o buna distantare, geografica, temporala si afectiva, de obiectul iubit ofera perspectiva justa de evaluare – a lui si a ta. Plecat din Romania in SUA, Nemoianu si-a incarcat bateriile cu energia creativa de acolo, cu concurenta virila, de challenge perpetuu, gandirea pozitiva si statutul de invingator, pentru care obstacolul nu exista decat pentru a-l sfida si depasi, niciodata privit, ca la noi, cu fatalitatea inscrisa in ADN. Cu anii insa, blazonul fiintei isi cere dreptul la nostalgia mitteleuropenitatii si recunoasterea de sine prin intoarcerea periodica la valorile Lumii Vechi.

    Amalgam. Cartea, spuneam, este un deliciu prin directetea notatiilor, siguranta respingerilor, sinceritatea tonului, cand nevricos, hachitos, bombanitor, pus pe harta, cand ghidus, malitios, epicureu, jovial, fie cinic pragmatic, fie melancolic ori savant (mai ales in muzee, unde avem pagini uneori de-o substanta ametitoare). Observatiile pur turistice, cu glosarea lor din unghiul mentalitatilor si etnopsihologiei, fac farmecul cartii. Enorma functie sociala a monarhiei, aristocratiei si traditiei in Anglia. Franta "larga, rationala, zambitoare" in contrast cu "lumea murdara, atmosfera de tiganie" din cutare cartier spaniol ("femeile iberice, amestec de servilitate, pisalogeala si dulce camaraderie"). Brugges-ul admirat intens. Lisabona: "lipsa de gust, cosmopolitism mediocru. Nu sunt nici spaniolii prea harnici, dar barbatii portughezi stralucesc prin lenevie". "In Tirol nu stii ce sa admiri mai mult, creatia lui Dumnezeu sau felul in care oamenii au stiut sa o foloseasca". "Austriecii simpatici, contra nemtilor antipatici". Venetia: stilul oriental-crestin plus delabrarea generala. Franta, cu stangismul ei ("Jack Lang, figura distructiva si imbecila") iese hartanita bine. s.a.m.d.

    Impresii de verificat, fiecare pe cont propriu... ceea ce va doresc si Dvs.

JN - 21 ianuarie 2007, 

Lecturi la tava: "Manual de intelepciune pentru oameni de rand", Joseph-Maria Bochenski

Mici lectii de viata 

Dan C. Mihãilescu

“Pe cat posibil, in actiunea fizica fii independent. Libertatea completa nu apartine acestei lumi. Suntem ca niste caini tinuti in lant. Nu-l putem rupe. Dar inteleptul incearca macar sa prelungeasca acest lantsi sa castige cat mai multa independenta exterioara posibila”. Joseph-Maria Bochenski

     Mircea Petean reediteaza la editura Limes din Cluj Manualul de intelepciune pentru oamenii de rand, redactat de Joseph-Maria Bochenski pe cand avea 90 de ani.

    O viata bogata, dar simpla in esenta, rezumata in invataturile din aceasta carte contrarianta, aliaj de cinism si plezirism, malitie si resemnare, moralism si pragmatism machiavelic. Totul trait cu constiinta zadarniciei, dar pentru conservarea armoniei interioare. Cu moderatie in toate, dar si printr-o buna... ipocrizie.

    Nascut in 1902 la Czuszov (Polonia centrala) in familia contesei Dunin-Borkowska, Bochenski face studii juridice, economico- sociologice si teologice la Poznan, Fribourg, respectiv Roma, isi ia doctoratul in filosofie in SUA, traind din anii '40 pana la moarte (1995) in Elvetia, unde va deveni rectorul Universitatii din Fribourg. Ca teolog, a intrat in ordinul dominicanilor. A publicat peste 30 de carti de istoria filosofiei. Reputat sovietolog, a ingrijit o serie de lucrari de critica a comunismului, fiind directorul Ost-Kolleg din Köln.

    Manualul sau de intelepciune "a sedus o buna parte a intelighentiei poloneze, dar nu a fost acceptat de teologi", ne avertizeaza traducatorul. Ce-i drept, nu pe teologi cred ca trebuie sa-i castige. Acestora prea le vor fi (fost) de ajuns Iov, Ecleziastul, Patericul si Filocalia pentru a mai vibra in chip aparte la ideea ca prima concluzie a intelepciunii este "totul e desertaciune". In schimb, pentru oamenii de rand, face toti banii adaosul: "tocmai pentru ca totul este zadarnicie fara consistenta – trebuie sa ne bucuram de viata". Memento mori merge de minune cu carpe diem, nu-i asa? La fel, e bine sa "faci in asa fel incat viata ta sa aiba intotdeauna un sens", avand "mereu un scop de atins" – asta te motiveaza, cum se zice in limbajul zilei. Dar si mai bine sa te convingi de acest adevar cand iesi la pensie, ceea ce, la romani, este inca o arta mai deloc invatata: "sfatul care poate fi dat oamenilor care trebuie sa iasa la pensie este acela de a-si pregati retragerea gasind noi sarcini si fixandu-si noi obiective".

    Lectii de bun simt. "Pregatirea deciziei trebuie sa fie cat mai lenta, dar executia sa fie rapida si energica". "Gaseste in fiecare zi un moment pentru a reflecta la tine insuti." "Fii circumspect in relatiile cu ceilalti. Cata vreme nu-l cunosti bine, considera-l pe orice om intalnit in cale drept un imbecil rau." "In conditii aproape egale, da prioritate membrului din grupul tau in fata strainului."

    Alteori, povetele contrariaza prin cultivarea fatarniciei "necesare". Unele au logica lor si nu implica un substrat amoral: "Fa bucuros servicii care nu te costa nimic sau te costa putin. Fa astfel incat prezenta ta si discursul tau sa fie placute partenerului". Altele, desi au aparenta altruista – "Apropie-te de celalalt mereu cu surasul pe buze" sau "Flateaza-ti partenerul" – conduc la tartuferii pentru care etica se identifica negustoriei. Daca n-ai cum sa nu fii de acord cu sfatul: "Nu te certa cu politistul", in schimb vecinul sau de pagina te oripileaza: "Fii deosebit de amabil cu oamenii bogati".

    Oricare dintre dumneavoastra va gasi in Manualul lui Bochenski ceva de asimilat sau de obiectat, de la adevaruri stravechi precum "nu-ti fie frica de moarte" sau "prefera multele mici bucurii catorva mari placeri", pana la formele bunului egoism: "traieste pentru opera ta", "sterge-o in clipa in care o cearta periculoasa te ameninta inevitabil" s.a.m.d.

    "Fii independent fata de ceilalti in gandire si sentimente." De acord. Dar cum sa accepti ca "singuratatea e de preferat companiei"? Sa nu uitam ca autorul avea, totusi, 90 de ani. Va fi avut destul timp sa se convinga.

JN - 14 ianuarie 2007, 

Lecturi la tava: "Cartea gesturilor europene", Peter Collet

Traducand limba europeana 

Dan C. Mihãilescu

"Pe cap de locuitor, cheltuielile cu produsele de igienizare a closetului in Germania sunt aproape duble fata de cele din Franta, Italia si Regatul Unit. Aceasta arata ori ca WC-urile din casele nemtilor sunt mai curate, ori ca necesita de doua ori mai mult detergent. Oricum ramane valabil faptul ca nemtii cheltuiesc extrem de mult in incercarea de a-si mentine closetele curate." Peter Collet

    Sunt multe lucruri pe care abia acum observi ca le stiai, dar la care n-ai stat sa reflectezi cumsecade. Asa ar fi deosebirile radicale dintre nordicii si sudicii europeni la ritmul si cantitatea vorbirii: lentoare si laconism in Nord, iuteala logoreica ametitoare in Sud. Sau excesul de gestica si mimica intru complicitatea cu interlocutorul la meridionali, spre deosebire de aspra economie nordica a miscarilor si grimaselor semnificante. In conversatia stradala, nordicii mentin o distanta diplomatica, in vreme ce sudicii se vara cat mai agasant unii intr-altii.

    Sau tipurile de umor – cel negru, flegmatic, adeseori morbid sau coroziv, la britanici, fata de "istetimea galica" (si care are doua variante, cerebrala si fiziologic-aluziva) ori de "interesul nemtilor fata de umorul cu conotatii anale: temele scatologice apar in ghicitorile copiilor, in proverbe, blesteme, injuraturi, insulte, amenintari sau in glumele intre maturi". In general sunt captivante faliile comportamentale dintre latini si saxoni, dintre mentalitatile continentale si cele insulare, ca si deosebirile de nuanta ce-i individualizeaza pe italo-hispanici de balcanici, ori pe central-europeni de nordici si sudici.

    Dar cartea abunda in detalii de care nu stiam. De exemplu, ca gestul romanesc de "a da cu tifla" – cu clare conotatii sexuale – se numeste "mano fica" (semnul smochinei), dar in Portugalia nu are nimic obscen, fiind "intrebuintat doar ca forma de aparare impotriva deochiului". Sau ca gestul mitocanesc de a chema chelnerul plesnind din degete era "des folosit in Roma antica atunci cand un domn dorea oala de noapte. Faptul ca acest semn era asociat cu servitorii si mai ales cu mersul la toaleta poate explica de ce astazi este privit ca o impolitete".

    Si tot asa, dupa ce vezi cum devine cazul cu batutul prea familiar pe umeri, cu scosul palariei si cu plecaciunile, dupa ce vezi ca gestul din degete al incornorarii masculine si V-ul victoriei sunt universal acceptate, afli diferitele moduri de imbratisare a prietenilor in public, vezi cu intristata revolta ca numai in Romania se mai saruta mana femeilor pe strada si chiar in localuri, te intrebi de ce francezii se saruta "arabeste" de trei ori pe obraji cand se intalnesc, sau intelegi ca semnul cu degetele pentru OK va sa zica si ca totul e-n regula, dar si ca totul e zero. Cand spui Herr si Frau, cand spui direct John?

    Stiati ca "intr-un top al igienei, italienii sunt fruntasi, iar spaniolii codasi"? Dar ca, spre deosebire de Anglia si Germania, unde WC-urile sunt separate, in Franta "se obisnuieste ca barbatii si femeile sa foloseasca aceeasi toaleta", de unde tot soiul de situatii inconfortabile? Sunt redate injuraturile soferilor la volan din diferite tari europene, de unde vedem o data mai mult ca romanii sunt infinit mai inventivi in domeniu (aud ca ungurii ne concureaza si aici serios). Se spune cu dreptate ca "lumea este-atata cat o vezi".

    Dar din cat o vezi mai mult, din atata trebuie sa stii s-o traduci mai bine.

JN - 7 ianuarie 2007, 

Lecturi la tava: "Jurnal vol I (1952-1982)", George Macovescu

G. Macovescu, o semideceptie 

Dan C. Mihãilescu

" ... la 67 de ani de la revolutia socialista, toate tarile socialiste importa cereale din tarile capitaliste, deci, daca nu ar munci capitalismul, socialismul nu ar avea ce sa manance..."
George Macovescu, 1981

    Perioada de dublu colaborationism, cu regimul antonescian si cu cel stalinist, si care avea sa alimenteze decenii de-a randul spumegatiile partidei lui Eugen Barbu la adresa lui George Macovescu. Nu pot merge asa de departe ca Marian Popa, care, in Istoria literaturii romane de azi pe maine, il califica pe Macovescu drept "tipicul functionar supus, oportunist, agent al tuturor oficinelor de propaganda si spionaj, caruia i se creeaza dupa razboi o imagine de filocomunist deghizat in anticomunist interbelic", insa nici formula editoarei nu este de ajuns: "crezul sau a fost victoria ideii comuniste, nealterata insa de abuzurile si teroarea care au urmat punerii acesteia in practica".

    Macovescu (1913-2002) a fost, desigur, un comunist idealist format la scoala presei socialiste din Sarindar, colaborator la Adevarul si Dimineata (dar si la Timpul si Vremea!), si a lucrat in sectoare delicate, de la cenzura antonesciana (unde il va fi mandatat partidul ca agent sub acoperire) la Ministerul Propagandei, sub Petru Groza, si pana la conducerea Ministerului Afacerilor Externe, sub Ceausescu (1972-1978), trecand prin rolul de ambasador al Anei Pauker la Londra (1947-1949), exclus din corpul diplomatic in 1952, dar trimis ambasador in SUA (1959-1961), presedintele Uniunii Scriitorilor din 1972 in 1981, in bune relatii cu Maurer si Ralea, cu Valter Roman, Sasa Pana, Geo Bogza, G. Ivascu s.a.m.d. Este de ajuns astazi sa-i citesti cartea despre Al. Sahia, din 1950, sa stii ca el a lansat faimoasa formula poetica a ceausismului "mandra-i corabia, mester carmaciul", dar mai ales ca, in noiembrie 1979, cand C. Parvulescu l-a atacat pe Ceausescu in plenara, Macovescu a fost cel care a declansat nu aplauzele eliberatoare, ci invectivele si reprimarea insurgentului pentru a surprinde natura exacta a acestui "comunist de omenie". Nimic din toate acestea in corpul jurnalului!

    De ce este doar o semideceptie? Nu atat fiindca "duiosul" (cum il vedea Paul Georgescu) poet mediocru ne da totusi o serie de observatii interesante de la intalnirile diplomatice cu Nasser, Pompidou, Mao, Kissinger, Giscard d’Estaing, Karamanlis, Tito, Brejnev, Carter, Sadat, Regele Juan Carlos s.a., sau pentru cele cateva scene cu Sadoveanu si Arghezi in anii ’50, cu Stefan Andrei sau Dumitru Popescu in anii ’80. Dar in special fiindca, odata trecut de partid "pe linia moarta", odata spitalizat, operat si pensionat, vechiul aparatcik devine sceptic si liric, redescopera locurile copilariei si are revelatia naturii reale a comunismului. I se va ierta saracia datelor de culise (in acest sens, dialogul cu Nicolae Manolescu relatat la p. 279 s.u. merita o analiza riguroasa) in numele unor randuri precum acestea: "Suntem inca departe de ceea ce visam a fi societate comunista. Omul parcurge multe dureri. Dar eu vreau sa trec prin ele ca un om si nu ca un animal gata sa sfasie numai pentru ca el sa traiasca. Nu as face-o in numele nici unei ideologii. Daca am facut-o vreodata, am gresit. Si viata nu iarta pe nimeni si nimic". Sau: "Oh, daca am intelege si noi, comunistii, ca istoria nu incepe cu noi si nu sfarseste cu noi, ca societatea are un trecut, un prezent si un viitor, etape intre care nu se pot produce rupturi!". Ce scena doldora de semnificatii, ce razbunare tulburatoare a metafizicii interbelice pe ateismul marxist, cand, in martie 1979, Valter Roman ii trimite la spital lui Macovescu tocmai cartea lui Blaga. Elanul insulei!

JN - 17 decembrie 2006, 

Lecturi la tava: "Dictionar de argou al limbii romane", George Volceanov

La argoul inocent: mahalaua si blogul 

Dan C. Mihãilescu

"Actuala lucrare vine in intampinarea dezideratelor formulate de George Astalos in «Pe muche de suriu» si, mai recent, de Radu Pavel Gheo in Sexul si DEX-ul, acordand, poate in premiera, importanta cuvenita argoului erotic" George Volceanov

    Dictionar de argou al limbii romane". Nu se poate sa nu fiti de acord ca lingvistic suntem coplesiti in egala masura de argoul infractionalitatii si de cel computeristic. Sutii si IT-ul. Mahalaua si blogul. De-o parte emailari, downloadari, apdatari, chatuiri si brifinguri, iar de cealalta – "hai s-o punem", "te fac din vorbe", alba-neagra, mecla, manga, sulfa, teapa, lebadari, papagali.

    Avem badyguarzi, rockeri, depesari, oengisti, saituri, drogangioaice, cool, super, gay, dar si mate, naspa, profa, homelesi, racketi, party, ierburi, fagotist, piparas... Domniile voastre stiati ca abajur va sa zica minijupa si ca a ajunge la export inseamna a da ortu’ popii? Stiati ca alvitar inseamna profitor, ca a atinge la abataj este un pumn la stomac, ca aperitivele sunt numite "asternuturi", gingivita si balconar semnifica felatia, in vreme ce a da mana cu primarul conoteaza duios actul mictiunii virile? Suntem, oare, noi, depasitii, constienti ca o ciocnire la borcan echivaleaza o intalnire de amor, ca astazi, impaunarea se cheama "a te da lebada", homosexualul este "harpist", iar biblioteca nu-i altceva decat pachetul de carti de joc? Asta ca sa nu va mai spun de Harry Potter pe post de tableta de narcotice, trendy pentru a fi la moda, buboi pentru ghiul, mesada cu sensul de amanta, parai, paranghelie, gabori, gorobete, papadie (asta-i anchetatorul fara experienta), a pune botul, a pune batista pe tambal ori betia ca luarea ciocarlanului de coada!

    Ei bine, pentru noi, cei care am copilarit – cel mult – cu cantecele tiganesti ale lui Miron Radu Paraschivescu ("si cand a venit Salvarea, din el mai ardea tigarea"), Dictionarul de argou al limbii romane de George Volceanov (Editura Niculescu, aproximativ 25.000 de cuvinte si expresii familiare, populare, regionalisme etc.) este o lectura stupefianta. Cine s-ar fi gandit ca la romani omul naiv, inocentul, beneficiaza de peste 70 de expresii haioase, de la balamut, boblete, bulache, fazan si gioabla, la goglet, guster, popandau si utupan, in timp ce prostul este agarici, alifie, ciuflex, papleaca, pinguin glazurat, sapcalau sau tartan? Stiam pana acum de spaga, mita, spert, atentii si foloase necuvenite, dar nu si de blatescu, cacao, injectie, manga, manjeala sau pinca.

    Stiam ca un lucru formidabil poate fi catalogat de mama focului, demential, bestial si chiar dat in paste, ca sa numai zic de misto, dar nu ma gandisem ca reusita lui poate fi exprimata prin "cacarea lumii", bengos, mambo, marfa de marfa, muc si sfarc sau chiar sunca!

    Cat despre imaginatia argotica a romanului pentru tot ce se leaga de genitale (organe, act s.a.m.d.), apoi aici, inventarul dictionarului lui George Volceanov cred ca bate mia de... pozitii! Numai cateva exemple, cat se poate de benign-auditive, pentru penis (acadea, arcus, armatura, biberon, burghiu, catarg, flaut cu gusa, ghertoi, mierloi, trandafir, turican), vulva (amoc, bazdac, capusa, carburator, crizantema, Lolita, miorita, pricomigdala, punct fix, zambilica, pupaza) si actul sexual (a-l baga pe ala micu la serviciu, a-l baga pe mosul la beci, a trage ratonul la veverita, a descanta, a pritoci, a se da de-a dura, a o da la umplut, a scapara, ba chiar a naviga in stramtoarea Dardanele) si tot ne facem o idee de forta valahica in acest delicat domeniu, o forta perfect competitiva pe orice meridian cu sau fara "latin lovers".

    Nu va para lucru de saga: limbajul nostru se tiganizeaza irepresibil, devenind din zi in zi mai interlopic, hutupanit, mistocar sau internetic, asa incat e bine sa avem in biblioteca o astfel de scula (adica bijuterie, in vechea limba brancoveneasca). Iar pentru traducatori e de-a dreptul o comoara.

JN - 10 decembrie 2006, 

Lecturi la tava: "Bucurestii in imagini in vremea lui Carol I", Emanuel Badescu etc

Bucurestii lui Carol 

Dan C. Mihãilescu

"A trebuit sa vina pe tron un neamt ca, in sfarsit, cursul Dambovitei sa fie amenajat in conformitate nu numai cu standardele europene, ci si ale bunului-simt. Ceea ce parea o munca sisifica s-a concretizat in numai cinci ani, in 1885, pe o distanta apreciabila, de la Ciurel pana in Vitan...   Emanuel Badescu

Pana la urma, cea mai semnificativa implinire culturala intr-un an destinat a sarbatori din varii unghiuri cifrice monarhia in Romania si cu precadere pe Carol I n-a fost sa fie resuscitarea vizuala a Expozitiei de la 1906 in fostul Parc "al libertatii", nici reinaltarea statuii domnitorului din fata Fundatiilor Regale, nici macar castigarea locului intai la "Mari Romani", ci frumoasele trei volume aparute recent la Editura Fundatiei Pro: Bucurestii in imagini in vremea lui Carol I.

    O idee pe care Stelian Turlea, editorul Ziarului de duminica (unde apare de sase ani rubrica lui Emanuel Badescu), o coace de mult si pe care a reusit s-o concretizeze acum cu sprijinul BCR si al Ministerului Administratiei si Internelor. Ion Bulei semneaza "privirea istorica", Nicolae St. Noica a realizat al treilea volet, cel destinat Expozitiei din 1906, iar Cristina Turlea si Daniel Nicolescu au asigurat eleganta graficii si machetarii.

    De buna seama ca marele merit ii revine lui Emanuel Badescu, specialistul de la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei, un impatimit de Bucuresti pe urmele lui George Potra, pasionat de istoria si influenta francmasoneriei in Romania pre si post-pasoptista, atasat de reformismul liberal bratienist-rosettisto-caradist, dar fara a uita acele cutume de blazon ale conservatismului care au sprijinit modernizarea tarii in punctele nodale si la momentele esentiale.

    BUCURESTII DISPARUTI. Sutele de fotografii reproduse si comentate de Emanuel Badescu ne pun in fata unor personaje prea putin cunoscute si respectate de public – Ludwig Angerer, Carol Popp de Szathmary, Franz Duschek, Moritz Benedict Baer, Jean Marie, Franz Mandy, Eduard Pesky, Leon Wandelmann, Stelian Petrescu, Alexandru Antoniu s.a. – gratie carora putem admira astazi cu nostalgie si disperare Bucurestii disparuti, cu Dealul Spirii, Arsenalul si Scaricica, asezamintele brancovenesti, Casa Torok si Taica Lazar, Vacarestii, casele lui Marghiloman, Barcanescu, Ion Ghica sau C. A. Rosetti, salba hedonista de tipul Oppler-Bruzzessi-Pasajul Roman si cate altele! Comentariile sunt cand sobre, aplicate, reci in stricta insumare documentara, cand usor incercanate de melancolie, de nu picante sau acuzatoare la adresa oficialitatilor de ieri si de azi, a fatalitatii istoriei ori a netrebniciei si nepasarii valahe fata de traditie, monument, mostenire, durata.

Vezi asadar, de pilda, ca initial Targul Mosilor se desfasura pe locul Liceului "Iulia Hasdeu". Vezi splendoarea casei Hagi-Mosco, odinioara pe pajistea din fata actualului Teatru National. Vezi casa Lahovari in locul de azi al Hotelului Majestic si Monetaria pe locul Muzeului Taranului Roman. Vezi cum primarul Emanoil Protopopescu-Pache (oratorul Lojei Inteleptii de la Heliopolis) planuia ca pe magistrala est-vest sa insiruie statuile marilor liberali masoni, cealalta axa fiind rezervata conservatorilor, si te lasi excitat de presupunerea comentatorului cum ca Biserica Greceasca, din spatele statuii aceluiasi Pache, in stil de templu pagan, sugera impreuna cu Muzeul Simu si templul masonic de pe strada Campineanu un triunghi echilateral!

    Cat despre albumul ce reuneste iconografic edificiile Expozitiei de la 1906, de la santierele mocirloase pana la sveltetea arhitecturala si inaugurarile cu pompa –, sa tot privesti, bucurandu-te sau suferind in tacere. Pe scurt, o sarbatoare pentru paseisti.

JN - 3 decembrie 2006, 

Lecturi la tava: "Gustul eternitatii ", Mihai Gramatopol

"Razbunare" postuma 

Dan C. Mihãilescu    

Intru totul surprinzatoare, aparitia memoriilor lui Mihai Gramatopol (Gustul eternitatii,2 vol. Ed. Meridiane). Pentru noi, cititorii de rand, numele lui Mihai Gramatopol (1937-1998, neam de greci epiroti veniti in Valahia la sfarsitul domniei lui Cuza) va sa zica nu atat munca stiintifica a doctorului in stiinte istorice, specializat in numismatica, epigrafie, arte miniaturale, gliptica, istoria artei antice, sef de sectie la Muzeul de Arheologie din Constanta (1961-1962), apoi cercetator la Institutul de istoria artei "George Oprescu", autor al unor volume precum "Moira", mythos, drama, "Civilizatia elenistica", "Arta imperiala a epocii lui Traian", "Antichitate si modernitate" s.a.m.d., cat faptul ca a tradus in romaneste acel fabulos manual de jubilatie estetica, fervori senzoriale si buna resemnare, care este "Memoriile lui Hadrian" de Marguerite Yourcenar.

    O viata de om retras, familist cu norme etice severe, cu orgoliu legitim si ultragiat, cu sobrietate, decenta, profesionalism si pasiunea calatoriilor (dupa 1986 conferentiaza in peste 50 de orase din Grecia, Anglia, Spania, Suedia, Danemarca, Scotia, Olanda). Bacalaureat in 1954, absolvent al Limbilor Clasice, Bucuresti, 1959, anii formarii intelectual-morale coincid – aparent paradoxal – cu anii stalinismului romanesc, insa anii de educatie peripatetica prin Herastrau cu Tudor Vianu, Aram Frenkian, Ion Marin Sadoveanu si Valeriu Papahagi, invatacel fiind Gramatopol alaturi de Sorin Marculescu, Sorin Alexandrescu si Matei Calinescu. "Pot spune ca acolo si atunci a fost adevarata mea universitate, in mijlocul naturii, ascultand discutiile inalt-cuprinzatoare ale unor personalitati de veritabila talie europeana interbelica. Lui Frenkian si lui Vianu le-am inchinat cel mai pur amor intelectualiz, disciplina si idealul meu."

    "Din frageda copilarie am primit o educatie britanica, in vederea proiectatei plecari in Anglia. (...) Va inchipuiti cat de urias a fost impactul cu necrutatorul talaz al comunismului. De aceea am ramas pentru restul vietii un inadaptabil impenitent." Asa stand lucrurile, cartea poate fi citita deopotriva ca radiografia unei ratari si cartografierea unei impliniri prin resemnare. Iar memoriile, cum singur recunoaste, dac-ar fi fost dulcege, n-ar fi avut nici un haz. Iata de ce, dupa ce te lasi entuziasmat de scrisorile lui Sorin Marculescu si Mihai Sturdza, ori cucerit de scenele si verdictele afective acordate lui Vianu, Frenkian, Al. Rosetti, Al. Graur, E. Papu, Maria Tanase, pana la H.R. Patapievici, aluneci iute pe toboganul uns cu malitie si ironie coroziva. De la "hahalera Carol II, escroc, delapidator, paranoid" pana la hotia de carte a academicianului Emil Condurachi ("a furat copios carti vechi de la Biblioteca Academiei, mai ales din fondul celor venite de la Scoala Romana din Roma") si "abominabila colcaire de viermi intriganti", care era Biblioteca Academiei, cand i-a venit director Serban Cioculescu, trecem prin "infantilismul moral" al lui Iorga, "catastrofa de N.I. Barbu", grobianismul lui Aurel Baranga, oportunismul vanitos al lui Razvan Theodorescu, "Al. Piru urat ca un triton", "un Petru Cretia plat, un absolut inacceptabil Florea Fugariu, un abulic si incert Mihai Nasta", "rautatea senila a lui Iorgu Iordan", "vanitosul calomniator" D.M. Pippidi, pactul securistic al lui Remus Niculescu, "Gelu Ionescu, nefericit prin vocatie", dar si I.C. Dragan, Ion Coteanu, E. Jebeleanu, atmosfera de la Institutul de istoria artei, lumea de la Casa Oamenilor de stiinta, party-urile de la familia Berindei si cate altele. Plus idei captivante despre "filoxenia societatii burgheze romanesti precomuniste" si excelentul "portaltoi" care este romanitatea.
Coltos, piparat la limba si fara crutare, memorialistul are dreptate: ticalosia semenilor "te impinge la scris" aproape fara sa vrei

JN - 26 noiembrie 2006, 

Lecturi la tava: "Derapaj", Ion Manolescu

Lumea care nu dispare

Dan C. Mihãilescu

"Bucurestiul parea slab si arogant, timpul trecuse peste el cu sabii si flinte, dar mai ales cu buldozere, patandu-l de jeg si rusine. Orasul era specializat in tradari, schimba protectorii si intorcea armele dupa cum batea vantul, niciodata intelept sau cumpatat. De fiecare data sfarsea rau, injurand pe la spate. Unde intorceai capul intalneai numai viol, distrugere si cumintenie vicleana". Ion Manolescu

    Prin "Alexandru", romanul cu care debuta in 1998, Ion Manolescu devenea – dupa Mircea Cartarescu si Simona Popescu – un precursor al egofictiunilor in care aveau sa se exerseze apoi Ovidiu Verdes, Sorin Stoica, Dima Bicleanu, Cezar-Paul Badescu, Ionut Chiva, Ioana Baetica, Cosmin Manolache, Filip Florian si cati alti copii nazdravani ai ceausismului. 

    Nascut in 1968, Ion Manolescu a fost in 2004 coautor, alaturi de Paul Cernat, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir, al unei carti de mare impact in lumea intelectuala: "O lume disparuta", inregistrare de istorii personale de adolescenti formati in ultimul si cel mai crunt deceniu al dictaturii ceausiste, fiecare povestind umilintele, caznele, grotescul si macabrul epocii, intr-o maniera deopotriva acuzator-expiatoare, fatalmente autocompatimitoare, vag nostalgica, dar necrutatoare si, oricum, terapeutica.

    Iata ca din "Alexandru" si "O lume disparuta" se exfoliaza acum, acaparator si coplesitor, "Derapaj", un roman de peste 600 de pagini, cu un flux narativ hohotitor si profund atasant, adesea hipnotizant, dar logoreic pana la Dumnezeu (Editura Polirom, prefata de Luminita Marcu). Fostul student Alexandru (Robe), baiatul cuminte, cu ADN serios si CV exemplar, moderat in toate, de la setea de invatatura si afirmare pana la sexualitatea deprinsa oarecum pasiv-aseptic, este acum lector la Filologia bucuresteana, iubeste temeinic si monomaniacal. Este prieten fidel, cu mai multe etaje afective, traieste deopotriva senzual si livresc si este, brusc, sorbit irepresibil de-o bresa-n real cu sadomasochiste valente manipulatorii. Dintr-o data, evocativul depliat voluptuos, cu tandre inventare de stari, geografii sentimentale, lecturi, faze haioase, obiceiuri, placeri si intamplari, e lovit de fictiune si centrifuga narativa incepe sa aglomereze intr-o velocitate ametitoare sociologia cu blocatarii proletari si arhitectura alienanta, filologie, etnopsihologie, ironie si cinematografie, corporalitate si eruditie ghidusa, internetul si istoria familiei matern-paterne, cu bunici mitic-fabulosi cat o saga de altadata, impreuna cu primele jocuri erotice, scoala, un roman ludic de spionaj, fictiune politica si policier paseist, conspirativita si clisee de Ciresarii, Numele trandafirului, Liceenii, Pendulul lui Foucault si fractalii lui Culianu, computerismul, paranoia retelelor si realitatea virtuala consunand polifonic cu umorul sensibil, deriziunea, absurdul exacerbat si confesivul polimorfic. Jurnalul sentimental si livrescul labirintic devin hiperfictiune gratuita si levitatie morala.

    Dincolo de stufosenia fabulei, care, de la un punct incolo, nici nu mai intereseaza (ca si in cazul lui Orhan Pamuk, recentul Nobel pentru literatura, tradus acum la noi cu "Ma numesc Rosu", "Derapaj" se putea usor lipsi cam de jumatate din greutate), ce se retine numaidecat este figura Mariei si romanul cuplului, cu pagini de-o fermecatoare franchete si intensitate a trairilor si autoscopiei (v. de ex. 108-113, respectiv 358-364), ca si spectacolul digresiunilor mai mult sau mai putin intertextuale (cu Camil Petrescu, Eco, Holban, Borges, Cartarescu, Sabato s.a.m.d.) ale filologului care face din Biblioteca facultatii un soi de axis mundi invaluit intr-un feeling incantator.

JN -  19 noiembrie 2006, 

Lecturi la tava: "Scrisorile unui fazan", Alexandru Musina

Un fazan delicios

Dan C. Mihãilescu

"Ajuns aici, constat ca, in fond, in Scrisori, sunt un ratat perfect. Buna premisa pentru a deveni un model, idolul noilor generatii de romani. Macar semidoctismul meu, radicalismul meu au o urma de Flower-power: dorinta de a fi cinstit. Cred ca tinerii romani au nevoie nu de niste guru infailibili, omniscienti, ci de unii care sa recunoasca din start ca-s cam habauci, cam tampiti. Ca sunt niste fazani".Alexandru Musina

    Nume de vitrina al generatiei ’80, coleg de valori cu Mircea Cartarescu, T.T. Cosovei, Florin Iaru, Ion Stratan si Mariana Marin, Alexandru Musina (42 de ani, debut editorial in 1984) este, ca ferment cultural pentru Brasov, cam ce sunt Marta Petreu, Stefan Borbély si Ruxandra Cesereanu in Cluj ori Liviu Antonesei in Iasi.

    Autor al unui poem cvasilegendar pentru tanara generatie a deceniului al IX-lea – "Budila Expres" – Musina a publicat din 1984 pana acum vreo 15 carti de poezie si eseu, a infiintat revista Interval, conduce editura brasoveana Aula, unde, intre altele, a facilitat debutul mai multor tineri prozatori, este profesor de "scriere creatoare" (creative writing) la Facultatea de Litere a Universitatii Transilvania si se duce din cand in cand la Olanesti, de unde le trimite spre publicare lui Al. Cistelecan si Virgil Podoaba la revista Vatra din Targu-Mures niste scrisori pe cat de scandaloase pentru obstea literara (prin sinceritatea crunta, maximalismul etic si radicalismul ideatic), pe atat de savuroase pentru cititorul obisnuit. Reunite acum in volum (deocamdata numai cele dintre 1998 si 2003, la Editura Cartier), ele au fost intitulate "Scrisorile unui fazan". Tineti minte jocul din copilarie cu "fazan pe filme", in care fiecare greseala te costa o litera din cuvantul "fazan", la urma fiind eliminat? Ei bine, sagalnic suicidar, Musina s-a vazut iute probozit de breasla, mai cu seama de-o sumedenie de congeneri, o data ce: 1) a demisionat din generatia ’80, 2) nu accepta notiunea de postmodernism in Romania (cata vreme noi avem un ethos premodern), 3) e contra bovarismului care cariaza provincia literara, a obsesiei Centrului, cu complexele, frustrarile si ranchiunele adiacente, 4) e contra fixatiei scriitorului roman pentru cucerirea mapamondului, contra marotei cu Nobelul autohton si, in genere, contra forfotei paranoice declansate de premiile literare, 5) il denunta deschis pe prozatorul roman, indiferent de varsta si stil, ca-i un epigon, un colonizat al literaturii occidentale, ruse si americane ("cum sa le rupi gura occidentalilor in 2001 cu Ginsberg, Corso, Keruak, Burroughs reciclati si autohtonizati?")... si tot asa. Cinci fluieraturi in biserica: f-a-z-a-n! Iesi din joc?

    Nicidecum. Nu doar ca nu iese din joc, dar Musina abia de acum incepe sa se simta-n elementul lui: douamiismul nu este decat un optzecism excesiv, "bazdacul genialitatii provinciale nu-l paraseste pe scriitorele roman nici dupa 20 de ani de trai prin strainataturi", cultura romana de azi este una "jurnalistico-centrica", de second-hand, Observatorul cultural e un "harem fara sultan", "cel mai sinistru mi se pare ca nu mai ai cum sa te manifesti ca un macho in literele romane", "Marius Ianus e un arivist literar tipic", I.B. Lefter e "doar mediocru, suflet de aparatcik, care-ti zambeste in fata si te loveste pe la spate", Noica este asemanat mandatarilor ceausisti de la finele anilor ’60, Nae Ionescu este alaturat – ca fantoma a trecutului – de Marx, Lenin si Stalin, iar toata piata de idei romaneasca ii pare lui Musina la ora actuala o "colcaiala", un razboi a carui miza nu o reprezinta principiile si ideile, ci avem de-a face doar cu "eternul razboi pentru Sandvis"!

    "Incep sa ma simt singur, neprimind nici un raspuns, un fel de nebunul targului, care el vorbeste, el asculta", se lamenteaza ghidus Musina, dupa care ne spune ca Nicolae Manolescu (singurul care iese perfect din baia de acizi si bombaneli) il trateaza drept "Gica Contra... uitand ca primul Gica Contra din cultura romana a fost chiar Maiorescu..."

Orice s-ar zice, fazanul ramane un lux. A se consuma cu moderatie, ca orice delicatesa.

JN -  12 noiembrie 2006, 

Lecturi la tava: "Despre bucurie in est si in vest si alte povestiri", Andrei Plesu

Andrei Plesu povestitorul

Dan C. Mihãilescu

"Psihologia hetero are, in versiunea ei agresiva, ceva din suficienta nemiloasa a nazismului. Psihologia homo, cu combativitatea ei «revolutionara», are ceva din spiritul utopic si sectant al propagandei comuniste. Aceeasi ideologie poate fi de un fel sau altul in functie de cei care o practica"
Andrei Plesu

    In penultima duminica a lui octombrie l-am ascultat pe Andrei Plesu conferentiind despre inima la Teatrul National. Sala a fost practic dublata fata de necesarul obisnuit de locuri, dupa cum, in urma cu cativa ani, la conferintele Cuvantul, pentru acelasi vorbitor a fost nevoie sa se treaca din sala mica in sala mare de concerte a Radiodifuziunii.

    Au fost doua ceasuri de extaz mental si febril aflux emotional, in care cateva sute de ochi fermecati si rasuflari intretaiate urmareau in transa armonioasele serpuiri ale unei inteligente coplesitor carismatice. Intr-o coregrafie ideatica de funambul hipnotic, drapand mucalit si cu bonomie eruditia intr-o retorica ludica, dar penetranta, cu modestie paterna ("n-am venit sa spun lucruri inedite, ci doar sa reactualizez o serie de idei din vechime") si precizie de orfevru, Plesu a trecut cu siguranta de Prospero si ghidusii de Ariel de la inima ca organ supus infarctului la inima ca salas al lui Dumnezeu si alambic al gandirii, al cunoasterii adevarate, trecand prin budism, Pateric si inima romantica, de la Biblie si Coran la Augustin, yoga, Origene si Pascal, pana la decerebrarea si dezumanizarea postmodernitatii.

    Fiind la ora de fata cel mai cuceritor stilist al literaturii romane, Andrei Plesu este si un conferentiar stralucitor (de regula cele doua calitati se exclud reciproc: marii calofili sunt retractili si tacuti, in vreme ce histrionii locvaci fug de pagina alba ca alcoolicii de apa chioara). Volumul recent aparut la Humanitas (Despre bucurie in Est si in Vest) le-o demonstreaza din plin si celor care nu l-au auzit niciodata, chiar daca – vaduvita de vocea si, in genere, de prezenta fizica a autorului – pagina tiparita risca sa-si piarda destul din simfonia tonalitatilor piezis-semnificative, din umorul relativizant, din tot alaiul de complicitati tandru-educative cu auditoriul.

Este vorba de patru subiecte dezvoltate in fata publicului select din Berlin, in 2000 (Despre elite in Est si in Vest), Salzburg si Basel, in 2003 (Despre bucurie in Est si in Vest, respectiv Toleranta si intolerabilul) si Bayern, in 2005 (Ideologiile intre ridicol si subversiune). In esenta, patru paradoxuri.

    Paradoxul esticului sub comunism: de a-si trai cu maxima, disperata intensitate marile bucurii (dragostea, prietenia, cultura) in lipsa atroce a bucuriilor elementare ("esticul resimtea achizitia maslinelor ca pe o bucurie, in vreme ce vesticul care cumpara masline nu simte nimic"), ceea ce schimba radical ideea de normalitate: "unul din efectele paradoxale ale penuriei era monumentalizarea bucuriilor minimale", alaturi de legalizarea furtului de la stat, domnia legilor nescrise, coruptia ca lubrefiant vital etc. Alt paradox Est-Vest in privinta elitarismului: "programul cel mai caracteristic si efectul cel mai durabil al comunismului a fost suprimarea elitelor. Dificultatile cu care se confrunta Europa de Est in perioada postcomunista se explica in mare masura prin insuficienta numerica si calitativa a elitelor. Dar contextul global, ideologia dominanta la aceasta ora inclina mai curand spre relativizarea elitelor. Suntem in situatia de a propune un proiect de reconstructie elitara pe fondul unei retorici antielitiste". Si conflictul tolerantei cu intolerabilul in lumea corectitudinii politice se poticneste in paradoxul neintelegerii reale a alteritatii, dupa cum ideologiile "soft" invazive (feminismul, homosexualitatea, multiculturalismul, mondializarea) devin contraproductive tocmai prin natura lor totalitara: "individualul militant combate generalul. Reactia heterosexuala nu intarzie sa apara: pe masura ce ideologia gay e mai euforica, conformismul hetero e mai sumbru".
Un mare povestitor de idei

JN -  5 noiembrie 2006, 

Lecturi la tava: "Din psihologia poporului roman", D. Draghicescu

Romanii trasi la judecata

Dan C. Mihãilescu

 "Fatalismul, neincrederea in actele si puterile sale si credinta in noroc si soarta este filozofia practica cea mai raspandita in atmosfera morala a Orientului. Factorii cei mai insemnati ai acestei atmosfere morale: lenevia spiritului, nepasarea, trandavia corpului, pasiunile lascive, coruptia si taraganarea in afaceri, neincrederea in sine, pasivitatea, resemnarea…” D. Draghicescu

     (...) Chiar daca intre timp lumea subtire si crema specialistilor nu prea mai crediteaza "psihologia popoarelor" – considerand-o schematica, perimata, de un romantism patetic, pe cat de idealist pe atat de procustian –, etnopsihologia isi conserva ratiunile, vitalitatea, eficienta si forta de atractie. De acord, cum spune si Caragiale, toti oamenii sunt pretutindeni la fel, cu aceleasi virtuti si vicii, iar romanii nu sunt nici mai buni, nici mai rai, doar ca neamul e "netocmit" inca. Numai ca nimeni nu poate nega elementele specific locale, determinate de cadrul fizic si metafizic, de istoria, geografia si textura sufleteasca a locului. Atata vreme cat poti evita deopotriva absolutizarea si relativizarea, viziunea etnopsihologica isi conserva energiile revelatoare.

    Nascut in 1875, fiu de boiernas valcean cu vederi iluministe, Draghicescu va fi primul nostru doctor in sociologie la Paris (isi sustine in 1904 teza sub conducerea lui E. Durkheim). Prieten cu Titulescu, liberal de stanga cu afinitati socialiste, a figurat printre reprezentantii Romaniei la Liga Natiunilor, fiind ministru in Mexic (1934-1936), pentru a se sinucide in 1945.

(...)

    Cu un simt religios "foarte superficial, formalist si lipsit de orice fel de metafizica superioara", tarat de nepasare, neprevedere, improvizatie, discontinuitate, indisciplina, exces permisiv, sarcasm dizolvant si lehamite sceptic-joviala, cu "o rezistenta defensiva, resemnata, supusa, lipsita de energie ofensiva", dar inzestrati cu "vioiciunea mentalitatii, putere de patrundere si bogatia inchipuirii", romanii si-au dezvoltat un "spirit critic amar, sfasietor, distructiv. si era firesc. Cand ai toata luciditatea de a observa ca lucrurile merg rau, ca totul este neindestulator, fara sa ai energia de a incepe sa faci bine, nu-ti mai ramane decat sa critici si sa-ti arati nemultumirea".

    Si cand te gandesti ca exact peste trei decenii, Cioran avea sa-si publice Schimbarea la fata a Romaniei ! Aspra judecata de sine: forma suprem-exasperata a iubirii.

(Mai mult la: http://www.jurnalul.ro/articol_65533/lecturi_la_tava___din_psihologia_poporului_roman.html)

JN -  29 octombrie 2006, 

Lecturi la tava: "Ghidul lenesului. Mic tratat pentru lenesi rafinati", Tom Hodgkinson 

Lenea ca ritual

Dan C. Mihãilescu

                              „În budism, cerşetorul, vagabondul şi haimanaua nu devin subiecte de reformă ori compătimire,  

ci dimpotrivă, reprezintă idealuri de viaţă, de trăire pură a momentului, de preumblare

 fără destinaţie, de libertate fără nici o grijă lumească”. Tom Hodgkinson

A face elogiul lenei în România „posmagilor muieţi”şi-a lui Tândală, cel pentru care există peste 200 de zile „sfinte”, adică nelucrătoare, pe an, pentru care weekendul începe joia iar lunea e zi de odihnă după chiolhanul duminical, - sună a cinică inconştienţă. Numai că nu un elogiu al netrebniciei este cartea lui Tom Hodgkinson Ghidul leneşului. Mic tratat pentru leneşi rafinaţi, apărută la Nemira în traducerea lui Gabriel Stoian, ci mai degrabă o pledoarie pentru lenea trăită cu... hărnicie şi spor. Nu atât pentru pura destindere şi cu fantasma perelor mălăieţe, ci pentru lubrefierea fiinţei, căftănirea sufletului întru contemplaţie şi cunoaştere.

    Chiar dacă pe alocuri cartea gazetarului britanic supără prin puseurile anarhiste sau te agasează prin poza infatuată, persiflantă, a dandysmului flegmatic, dispreţuitor de cutume sociale şi canoane morale, jocul propus de el are cîteva reguli de mare interes şi acută actualitate pentru lumea noastră fără busolă.

    Chiar dacă uneori pare plebeian şi-n răspăr cu totul, autorul e conservator şi aristocrat cel puţin în intenţii. El vizează reîntronarea vechiului sistem al economisirii persoanei, recuperarea rostului profund al siestei, taclalei, ceaiului de la ora 5, înlocuirea sadic-stupidei fugăreli turistice cu flanarea fără ţintă, ghid şi ceas, pentru reevaluarea ritualului gastronomic al mesei în familie, a clubului şi chiar a bodegii, cu boemia lor hrănitoare şi, în genere, pentru tot ceea ce întoarce fiinţa spre sine, îmbogăţind-o prin farniente şi nu risipind-o în centrifuga furioasă a cotidianului.

    „Din nefericire, prânzul a devenit o treabă strict practică. Tradiţia prânzului tihnit a fost pusă la colţ de noua etică a muncii. De aici evoluţia sandvişului la poziţia de mijloc foarte eficient de a satisface foamea cu minimum de deranj.Această atitudine faţă de masă, care rămâne doar ceva care permite omului să muncească, a fost dusă mai departe de fascişti. Prânzul, credeau ei, era util pentru că sporea producţia” (lasă că nici cu comunismul nu ne-a fost ruşine, cu mâncatul pe ziar, pe marginea şanţului, sau în picioare, de la marmită). „Fie ca dozele adecvate de plăcere senzuală garantată şi bucurie domoală şi de durată să ne apere de molima celor care iau frenezia drept eficienţă. Acţiunea noastră trebuie să înceapă la masă, cu Slow Food. Să redescoperim aromele şi savoarea bucătăriei regionale şi să surghiunim efectele degradante ale fast food-ului”.În fine, o observaţie cât se poate de contrariantă felului nostru cvcasigeneral de a fi, alergători disperaţi din zori în noapte :”Sculatul târziu este rezervat celor cu mintea independentă, indivizilor care refuză să devină sclavi ai muncii, ai banilor, ai ambiţiilor. Dacă nu vrei nimic, nu este nevoie să munceşti. Dacă eşti animat de dorinţe, atunci trebuie să munceşti, ca să obţii banii necesari pentru satisfacerea lor.” Subtextul ludic, insolent şi ghiduş provocator, e îndeajuns de sonor pentru a te face atent să percepi esenţa, şi nu grosimea notaţiei.

    În definitiv, ce este lenea de nu starea prenatală, somnul din culcuşul amniotic al fătului, condiţia adamică a lenevirii paradisiace (vezi patul lui Oblomov) ? „Munca, spune Hodgkinson, este un blestem adus pe lume nu de Dumnezeu, ci de şarpele din grădina raiului. Trezind în ei dorinţe materiale, el i-a făcut pe Adam şi pe Eva să decadă din condiţia paradisiacă a vieţii fără muncă şi i-a condamnat astfel la trudă şi durere”. Serios vorbind, miezul cărţii este vieţuirea ca sărbătoare, nu ca îndobitocire. Un strop de ceremonializare în toate cele nu face decât bine, frăgezind simţurile, limpezind mintea şi dând strălucire cenuşiului zilei.

JN -  22 octombrie 2006, 

Lecturi la tava: "Diagnostic. Eseu de fiziologie sociala", Gustave Thibon 

Economia fiintei

Dan C. Mihãilescu

„Stigmatul esenţial al socialismului : refuză să recunoască şi distruge rezervele, lentele rezerve care dorm, răbdarea conservatoare a organelor profunde. Acolo unde se află fântânile vieţii – ale tradiţiei, ale autorităţii, ale experienţei din care se adapă caravana socială – el vede paraziţi şi obstacole. Tot ceea ce se păstrează în lumea trupului şi în cea a sufletului îi provoacă aversiunea : să fie oare întâmplător faptul că învăluie în aceeaşi ură proprietatea şi religia ?”

Gustave Thibon

 „Socialismul are fobia consistenţei” conchide, într-o laconică, extraordinară formulare Gustave Thibon. Şi continuă :”Instinctul degradator şi antivital care sălăşluieşte în el se revoltă împotriva forţelor substanţiale care acumulează, domină, temperează, împotriva densităţii puterilor interioare care reţin devenirea omenească într-un făgaş al armoniei. În aceste elemente de stabilitate şi de viaţă, ideologia marxistă nu vede decât masă moartă şi absurdă pierdere de vreme”. Un verdict vechi de aproape 70 de ani.

Aproape deloc frecventat de literatura noastră de specialitate (una, ce-i drept, preponderent de stânga, fanatizată de corectitudinea politică), Gustave Thibon – acest „filosof-ţăran” care a trăit toată viaţa în satul Saint-Marcel-d’Ardèche din sudul Franţei – oferă o lectură de-a dreptul terapeutică pentru conservatorii însetaţi de rânduială în duhul tradiţiei, de autoritate, solidaritate şi bun elitism. Aurelian Crăiuţu, cel care prefaţează la editura Echinox volumul Diagnostic. Eseu de fiziologie socială, mai citează două traduceri în româneşte din Thibon (1903-2001, „unul dintre marii scriitori şi gânditori catolici ai secolului XX”) : De la divin la politic. Convorbiri cu Chrtistian Chabanis, ed. Anastasia 1997, şi Ignoranţa înstelată, ed. Humanitas 2003.

Cu totul străin de lumea lui Sartre, Beauvoir, Derrida, Foucault et. comp., Gustave Thibon „aparţine, spune Crăiuţu, celeilalte Franţe : a lui Claudel, Simone Weil, Guitton, Bloy”. Autodidact (nu are alte diplome decât certificatul de studii primare, susţine Gabriel Marcel), şcolit în spiritul lui Pascal şi Nietzsche, Thibon pledează pentru „omul moral”, pentru spiritul – aristocratic -  de economie ca formă a solidarităţii şi autosacrificiului în numele comunităţii („burghezia secolului al XIX-lea a tins să substituie rezerva-bani rezervelor vitale şi spirituale ale secolelor precedente. Răsturnare primejdioasă : rezerva-bani devine sursă de decadenţă şi de catastrofe de îndată ce spiritul de prevedere se agaţă de ea în detrimentul rezervelor substanţiale”), pentru „redirecţionarea egoismului individual înspre serviciul binelui comun”, şi se declară ferm împotriva marxismului şi freudismului (două priviri „de jos” dinspre elementele inferioare – masele, respectiv instinctele - către realitate), dar mai ales împotriva egalitarismului : „în lumea Vechiului Regim fraternitatea profundă se năştea tocmai din acceptarea inegalităţii. Mesianismul egalitar generează, dimpotrivă, în sânul poporului revoltă şi neîncredere faţă de conducători, iar în cazul conducătorilor – grija de a păstra distanţa faţă de popor. Cum ar putea oare să subziste schimburi autentice în interiorul ierarhiei atunci când însăşi ierarhia este pusă sub semnul întrebării ? Schimbul social nu poate fi pur şi fecund decât într-o lume unde conducătorul se simte în siguranţă sus deoarece subordonatul se simte la locul său jos”.

În sfârşit, când vorbeşte despre „misiunea Franţei creştine” (o utopie încă posibil de conceput la 1938-1939 ), Thibon conchide că „societatea nu va scăpa de ascensiunea devorantă a materialismului decât dacă vom vedea renăscând instituţiile înrudite cu corporatismul la nivel economic şi cu spiritul cavaleresc şi al sacerdoţiului la nivel politic”. „Este o lege fatală : oamenii care îşi întorc faţa de la dragostea comună sunt meniţi urii reciproce”. Tot atâtea adevăruri valabile pentru Franţa de atunci şi România de astăzi.

JN - pag. 16,  8 octombrie 2006, 

Lecturi la tava: "Bucuresti, dezghetul", Mirel Bran 

Un altfel de Bucuresti

Dan C. Mihãilescu

    In contextul Sommet-ului Francofoniei, Mirel Bran, corespondentul lui Le Monde la Bucuresti, a publicat aproape simultan la Paris si Bucuresti o carte despre pitoresc-napastuita noastra capitala: Bucarest, le degel (Bucuresti, dezghetul), la editurile Autrement, respectiv Humanitas, cuprinzand 24 de portrete in dialog cu personalitati de varste, specializari si calibre diferite: Francis Ford Coppola, Cristi Puiu si Alexandru Solomon, Laurent Couderc (corespondent L’Express, La Croix, Le Soir s.a.), Alina Mungiu-Pippidi, Cristian Preda si Cristian Parvulescu, Mircea Cartarescu, Marcel Iures, Mihai Oroveanu, dar si Gabriel Liiceanu, Cosmin Manolescu, Mariana Celac, Mihaela Miroiu, Anca Ionita (Time-Out) si inca altii. La Paris, volumul a aparut (cu fotografiile lui Franck Hamel) in seria "Autrement" (Altfel, Altminteri) 

(...)

    In cazul Bucurestilor, "autrement" va sa zica fara aurolaci, caini vagabonzi, orfani traficati, cersetorime, prostitutie, gunoaie, tiganime, mineriade, legionarism, lebadari, SIDA, coruptie generalizata s.a.m.d., adica fara nimic din sabloanele in care ne-au infipt – parca de-a pururi – mass-media occidentale.

    DIMPOTRIVA. Ce reuseste Mirel Bran aici (omul este un model de echilibru, sobrietate, buna vointa si bune intentii, stie sa vada, sa intrebe, sa asculte si sa extraga esenta interlocutorului o data cu pozitivul din toate) este sa ilustreze admirabil (si convingator, sper, pentru cititorul francofon) motoul ales din Bucurestii lui Paul Morand: "Lectia pe care ne-o ofera Bucurestiul nu este o lectie de arta, ci o lectie de viata: te invata sa te adaptezi la orice, chiar si la imposibil". Daca pentru Cristian Preda cel mai frumos oras din lume ramane Parisul, Alain Kremeur (patronul restaurantului Heritage) le reaminteste investitorilor ca Romania inseamna o piata de desfacere cu peste 20 de milioane de cumparatori, dar si noua ca "marele defect al romanilor este autoflagelarea". Mariana Celac vede orasul nu prin formula ghilotina a lui Andrei Plesu ("Bucurestii, un pariu pierdut"), ci doar ca un "oras neincheiat", o "aglomerare de mici parohii construite in jurul unei biserici de talie mica", nu ca burgul occidental, al carui centru asociaza puterea politica (primaria) celei religioase (catedrala) si comerciale (marea piata a orasului)

 (...)

    Inarmati cu sperante se arata Gabriel Liiceanu ("am in prezent zece doctoranzi care vor fi in curand elita filozofiei romane"), Anca Ionita ("cunosc locuri la Paris, unde saracia este ca la Bucuresti. Acelasi lucru pot sa-l spun despre New York si despre multe alte mari capitale") sau Cristi Puiu ("cinematografia este pentru mine medicamentul care imi permite sa extrag din corp piatra care ma doare").

(...)

    Pacat ca (asa cum se intampla de obicei, cu dreptate, evident, din pricina ororilor istoriei) Miriam Bercovici, supravietuitoare a deportarilor antonesciene in Transnistria, se opreste exclusiv la epoca respectiva, astfel incat lectorul strain ramane doar cu imaginea pogromurilor, nu si cu ampla, benefica realitate care a generat prezenta, decenii de-a randul, a 800.000 de evrei in Romania.

    Sigur ca fata de cele 24 de nume, oricine poate amenda o prezenta sau, mai ales, reclama o absenta (eu unul ii vedeam neaparat in sumar, ca evidente "produse de export", pe Andrei Plesu, Patapievici, Maniutiu, Purcarete, Oana Pellea, Cristian Mandeal, Nae Caranfil), insa autorul ne asigura ca seria va continua din alte unghiuri si cu alta anvergura. Fie ca initiativele sa fie pe masura fantasmelor levantine si a nesatioaselor noastre asteptari!

(Mai mult la: http://www.jurnalul.ro/articol_63513/lecturi_la_tava______bucuresti__dezghetul_.html

JN -  18 septembrie 2006, Editie de Colectie

Ţoapa capitală

   Dan C. Mihãilescu

    Rareori mi-a cazut mai greu la suflet un verdict asa cum mi s-a intamplat in urma cu cateva saptamani, cand, in editorialul sau din "Dilema veche", Andrei Plesu (om dotat, cum se stie, cu geniul formulei) a calificat Bucurestii "un pariu pierdut"!

Chiar daca, in timp, ma obisnuisem cu ideea Bucurestilor deveniti, din oras al placerilor, gradinilor, bisericilor si birturilor – un oras blestemat, neiubit, isteric, demonizat, desfigurat si fara identitate, inca ma amageam in singuratatea inimii ca ingerul bun al "venitorelui Romaniei" va absolvi capitala de duhurile rele ale comunismului. (...)

    TRANSFORMARE. Din epicureicul dandy alchimist de contraste, Bucurestiul a ajuns o toapa agresiva, bortilita, duhnitoare, cu poalele-n cap si apucaturi de tata de tractir. Bruma de boierie conservata in ADN – corcita cu sirul de tiitoare din tiganie, marlania provinciala acumulata si revarsata de ceausism, plus ghiolbania tranzitiei, cu ghiuluri, parai si mertane – a desfigurat irepresibil si ireversibil orasul, punand cocul pudrat cu confeti ca sa nu se vada matreata la un loc cu talpile crapate si noroioase, chile de aur in jurul gatului jegos, "buboaie" de enspe carate pe deste galbene de tutun si cu unghii lasate intru excavarea pavilionului auditiv. (...)

    PARIU PIERDUT. Oricat am dat sa ma impotrivesc crudei sintagme lipite de Andrei Plesu pe fruntea Bucurestilor – "pariu pierdut" –, a trebuit in cele din urma sa ma declar infrant. Cu limuzina la poarta si scobitoare-ntre dinti, cu garderoba de sute de mii de euro, concedii in Baleare si Tahiti, gratar de friptane pe gazon de import, dar duhnind a sudoare si usturoi, cu mobilier IKEA, iaht la Snagov, 4x4, flori aduse par avion direct din Olanda, insa analfabet, ragaind la masa peste tacamurile din argint, cu vocabular guvernat de urdori, genitalii si excremente, cu saracia puturoasa si manelista a mahalalei travestindu-i delirul de grandoare in paranghelii sardanapalice, incult, risipitor, fara personalitate, destin si orizont, Bucurestii se refuza tot mai net ca destinatie si se propune tot mai urgent ca punct de plecare. Definitiva.

(Mai mult la: http://www.jurnalul.ro/articol_61867/toapa_capitala.html )

JN - pag. 16,  6 august 2006, 

Lecturi la tava: "Jurnal 1998-2000", Monica Lovinescu 

Caldura asprimii morale

Dan C. Mihãilescu

    Cele sase tomuri ale Jurnalului, publicate la Humanitas incepand din 2000, si care cuprind viata autoarei din 1981 pana in zilele noastre (recent a aparut volumul care acopera intervalul 1998-2000), exact asta inregistreaza pas cu pas de-a lungul anilor: epuizarea solutiilor politice, falimentul atitudinilor culturale, alienarea alternativelor, sleirea iluziilor, demisii morale in randul scriitorimii (la modul flagrant, grotesc, mercantil, inexplicabil), caderea generala a tonusului justitiar, restrangerea cercului de prieteni si aliati pana in pragul sufocarii. (...)

    De aici deci tonul tot mai trist, de nu chiar sumbru adeseori al Jurnalului. De-o parte , in volumul de fata, lupta cu "stilul pamfletar si primar" al lui Radu Ioanid, demontarea manevrelor de "denazificare inchipuita" prin care Norman Manea "spera sa dobandeasca premiul Nobel", "politele platite de Gabriela Adamesteanu lui Nicolae Manolescu si Dorin Tudoran", un Mircea Iorgulescu ininteligibil, Goma si Tepeneag - "paranoici", Marta Petreu si "antiromanismul aducator de aliante profitabile" etc. Iar de cealalta parte, in lume si la noi, "prea multi intelectuali proocidentali au invatat sa se poarte  corect politic, adica sa dea mereu dreptate minoritatii, oricare ar fi ea, de la femei la homosexuali, trecand prin negri sau unguri, dupa regiune (...) 

   Totul intr-o carte arhiplina de nume, date situatii, atitudini, culise sociopolitice si literare de prim-plan (...)

Cu acea caldura prudenta a bunei resemnari intelepte de care pacatele romanitatii... au avut intotdeauna nevoie.

(Mai mult la: http://www.jurnalul.ro/articol_58906/lecturi_la_tava___caldura_asprimii_morale.html)

JN - pag. 16, 11 iunie 2006, 

Lecturi la tava: "Filosofia inegalitatii", Nicolai Berdiaev

Fericirea de-a nu fi egal

Dan C. Mihãilescu

    "Orice miscare in profunzime sau inaltime nu poate fi nici de dreapta nici de stinga. De aceea eu nu sint nici de dreapta nici de stinga (...) In lume trebuie sa apara marea reactie spirituala impotriva hegemoniei politicii. Politica va trebui sa-si stie locul sau de subordonare, loc de rindul doi. Prioritatea politicii, ca si a economiei, este pervertirea temeiului ierarhic al vietii. Oamenii pot fi buni sau rai, dar asta nu pentru ca sint monarhisti sau liberali, aristrocati sau democrati, sustinatori ai sistemului burghez sau ai celui socialist. Criteriile cu adevarat spirituale vor trebui sa ocupe locul preponderent, sa dea la o parte criteriile politice de evaluare"

     In 1923, cind scria aceste cuvinte, Nicolai Berdiaev se afla deja la Berlin, departe de focul bolsevic ce mistuia Rusia si pe care-l slujise "mesianic" o vreme. Arestat de doua ori de Ohrana tarista si inca de doua ori de politia lui Lenin, Berdiaev (1874-1948), nepotul contesei Choiselle si fiul printesei Kudaseva, fusese redactor in 1904 impreuna cu Serghei Bulgakov la revista de filosofia religiei Novii Put, publicase in 1911 Filosofia libertatii si in 1916 Sensul creatiei, numele sau fiind citat in descendenta lui Kant, Hegel, Meister Eckhart, Jakob Böhme, alaturi de celelalte care compun panoplia renasterii gindirii filosofico-religioase ruse: Soloviov, Leontiev, Losski, Sestov, Florenski, Rozanov, S. Bulgakov s.a.

    In 1998 aparea la Humanitas, cu prefata lui Andrei Plesu, Cunoasterea de sine, dar lucrarea care il consacrase in interbelicul romanesc fusese Un nou Ev Mediu, tradusa in 1936, o carte in multe privinte de-o acuta actualitate. Filosofia inegalitatii (Scrisori catre adversarii mei intru filosofie sociala), tradusa acum de Florea Neagu la Andromeda Company, pune verticalitatea ierarhiei in locul uniformizarii inumane a orizontalitatii. Nu dreapta si stinga, ci de sus in jos, dintru divin intru uman, pe scara de aur a spiritului, nu prin subteranele fetide ale politicului. Scrisa in 1918, publicata in 1923 in Germania (Berdiaev paraseste Rusia in 1922, ingrozit de teroarea in care se transformase utopia tuturor), Filosofia inegalitatii tintuieste implacabil adevar dupa adevar. (...)

    "Socialismul este josnic si mercantil. El coboara rasa umana, este insufletit de rautate, invidie si razbunare"; "Nobletea oricarei culturi autentice incepe cu cultul strabunilor. Cultura este fondata pe traditie sacra. In cultura nu poate opera principiul revolutionar, al distrugerii. Numai din aristocratismului interior poate sa apara o noua viata, niciodata din sclavia razvratita, din negarea de lacheu a sacralitatii si din cerinta nulitatilor proletare privind justetea egalitarista"

(Mai mult la: http://www.jurnalul.ro/articol_54662/lecturi_la_tava____filosofia_inegalitatii___fericirea_de_a_nu_fi_egal.html)

3. Idei in Dialog

ID – nr. 8 (47) august 2008  

Acasã, la librãrie

Dan C. Mihăilescu  

Stati-asa ca-ncep abrupt, sa nu ma iau cu cele serioase si sa uit chestia care m-a intrigat adineaori la metrou, unde am vazut panoul publicitar cu Mircea Dinescu si reaparitia revistei Plai cu boi.

(...) Bun, mi-am zis, e cat se poate de normal, lui Dinescu nu-i poate refuza nimeni nimic, omul e un spectacol total si magnetizant cat incape, suta la suta regatean, cu bufonade triste si deriziune parsiva, opereaza totul cordial si dibaci pe cord deschis, cu corzi si coarde la vedere, pe tambal si sub masa, slujind falstaffian si penacorcodusic emploi-ul lui Pirgi la sfintele chiolhanuri ale lui Pantazi si Pasadia.

(...) Am inteles si am acceptat cu larghete totul. Andrei Plesu isi reia rubrica din nesmintita admiratie fata de Dinescu, prietenul caruia nu-i va putea refuza niciodata (presupun) nimic si care raspunde perfect jumatatii sale histrionic-funambulesti. Alex Stefanescu il admira neconditionat pe poet, Stelian Tanase isi face nestingherit si efervescent Bucurestii, Ioan Grosan il travesteste mai departe pe Rica Raducanu in Bernard Pivot, iar Silviu Purcarete isi regizeaza sobru si eficient promotion-ul y compris pe terenul neantului valah. 

(...)

De la NOI la Carturesti

(...) Eu am ajuns client fidel, adica in medie, saptamanal, al librariei Carturesti din casa lui Mitita Sturdza abia de un an si ceva. Pana atunci (nu mai spun de anii '90, cand eram cu totii fascinati si inghititi de modelul Humanitas), alintat de amabilitatea Alinei Calma si a colegelor sale de la libraria NOI (Dalles), ma sinteam acolo mai ceva ca acasa. Numai ce intrebai de un titlu - si cartea aparea. (...) De cand a disparut Alina, o raceala prafoasa si o atitudine usor belalie, afanisita, in orice caz, detasata de carte si agasata de clienti, s-a instaurat acolo. Inteleg acum, citind articolul din Target, ca libraria NOI a fost preluata de lantul Diverta, unde, pe scurt, papetaria domina copios carturaria si afacerea sufoca placerea.

Trecand mofluz cu arme si bagaje la Carturesti, am dat de o minune de om plutind imparateste peste CD-uri, carti, albume de arta, evenimente, noutati, vechituri cu schepsis si trufandale savuroase -Adrian (Ady) Olaru, tipul care stie totul despre oricare editura, a auzit toata muzica lumii, stie ce pregatesc editorii pentru sezonul urmator, comanda special carti, in functie de cerere, inclusiv de la editurile obscure cu care nu are contracte uzual, le ofera anume discounturi s.a.m.d.

(...)

Apropo de ICR

(...) Ma uit pe sirul cartilor aparute in cadrul programului TPS (Translation & Publication Support Programme) la Institutul Cultural Roman (e vorba de edituri din strainatate, care solicita ICR, in principal, finantare pentru drepturile traducatorului - si partial pentru procesul de tiparire si distributie) si in programul "20 de autori". Nici un juriu, oricat ar fi fost el de profesionist si de impartial, nu ar fi reusit sa amestece asa de bine criteriile, numele valoroase, varietatea de stiluri, varste s.a.m.d.

Mircea Cartarescu (tradus, de aceasta data, ceva mai aproape de casa, adica in Polonia si Bulgaria, dar si in Israel) sta bine alaturi de Eminescu in Slovacia si Mircea Eliade la Praga. Gabriela Adamesteanu (la Sofia si Budapesta, dupa Gallimard si Israel) si Ana Blandiana (la Moscova si Madrid, dupa Tel Aviv) le fac frumos loc pe lista Gianinei Carbunariu si Savianei Stanescu (impreuna cu Bogdan Georgescu, Stefan Peca si Vera Ion), cu cinci piese de teatru, noi si dure, traduse la New York. Un "divan teatral" asemanator vad ca a fost solicitat si in Cehia, sustinut de Lia Bugnar, Mihai Ignat si Alina Nelega.

Patul lui Procust apare in Spania in traducerea lui Joaquin Garrigos (care a tradus acum si Orasul cu salcami de Mihail Sebastian, dar si un Ecovoiu.

(...)

N-am de gand sa topai triumfalist ca -gata- am spart gura targului. Sigur ca toate acestea sunt picaturi in marele acvariu, sigur ca e nevoie de alte decenii de munca tenace si calificata, de tactici de piata si, mai ales, de sisteme eficiente de distributie a cartii traduse. Sigur ca mai exista, slava Domnului, la ICR si programul burselor pentru tinerii traducatori din limba romana, sigur ca e nevoie de strategie, continuitate s.a.m.d. - dar bine ca se incepe de undeva!

(...)

ID – nr. 8 (35) august 2007  

Nu ne vedem, dar ne ştim

Dan C. Mihăilescu

        Vineri 6 iulie in recent inauguratul “Club al taranului” din incinta Muzeului Taranului Roman, am avut cateva ceasuri de jubilatie discreta, dar intense. Pretextul, contextual si substanta lui mi-au sugerat si ideea paginilor de fata: solidaritatea intelectuala, profesionala si afectiva, masura in care oameni pe care nu-i vezi cu anii, ba chiar cu deceniile, inclusiv oameni pe care nu i-ai cunoscut personal vreodata, iti sunt, iti devin sau iti raman apropiati, impartasind acelasi idealism, aceleasi preferinte artistice, aceleasi convingeri morale, aceleasi nostalgii, bucurii, umilinte, regrete amintiri, intamplari s.a.m.d. Un soi de hora nevazuta, jucata pe o muzica auzita numai de cei implicati, vesela si trista deopotriva.

“Nu ne vedem, dar ne stim” – cu aceasta formula avea sa ma intampine Horia Bernea in biroul sau directorial de la MTR, candva, pe la jumatatea anilor ’90, in prima noastra intalnire, mijlocita de Costion Nicolescu.

(…)

“Nu ve vedeam, dar stiam fiecare ca existam impreuna” – i-am spus, in plin bulevard, necunoscutului care m-a oprit “sa va dau o revista”. Era vorba de numarul special Adrian Pintea al revistei VreauBilet.ro, pe care nu o vazusem niciodata, domnul fiind chiar autorul revistei, Miron Manega.

Pe coperta, calare pe un roib superb, sigur pe el, destins, dar incruntat cu cavalereasca virilitate, Adrian Pintea e flancat de una din zicerile sale memorabile, adevarat testament de viata haiduceasca: “Trăiţi, bă, trăiţi, ca de murit nu-i nici o scofală”. (…) Nu ne vazuseram de cativa ani, dupa ce-i lansasem Pamantul americanului la Muzeul Literaturii, dupa ce-i recenzasem eseul despre Hamlet, dupa ce m-am umplut de bucurie vazandu-i clasa de actori de la UNATC, proaspat absolventi, jucand in draci Badaranii, cu o jubilatie si o iubire pentru Mentor pe care n-am mai intalnit-o de la recitalurile Song-ului lui Ioan Luchian Mihalea, de pe la jumatatea anilor ’70! In toate aceste ocazii, am planuit sa stam candva la o tacla. Numai cu planurile am ramas.

(…)

Sa fie zece ani de cand planuim in van cu Marina Constantinescu niscai ceasuri de tihna in gradina? Sa fie. Nu-i nevoie sa spui nimic” – mi-a soptit nu demult, la iesirea de la un spectacol ravasitor: “oricum gandim la fel”. Oare ne-o fi de ajuns?

(…)

Vreti sa stiti de ce m-am dat in stamba pana acum cu ceea ce cinismul si sarcasmul postmodernilor corecti politic vor eticheta numaidecat drept patetism de duzina?

Ca sa le raspund, macar aici, celor care (y compris autorul) s-au mirat asa de rezolut, comic, agasant, persiflant etc. vazandu-ma stand la coada pentru autograf intr-o caldura de etuva, printre cele cateva sute de persoane venite, miercuri 11 iulie, la libraria Humanitas-Kretzulescu, pentru volumul 3 din Orbitor-ul lui Mircea Cartarescu. Asta dupa ce avusesem cu cateva zile cartea cu dedicatie si citisem deja aproape jumatate!

Am venit deopotriva din bucurie si din datorie. A fost asbsolut irepresibil impulsul de a-i fi aproape (macar) cu acea ocazie lui Cartarescu, atunci cand isi trimitea in lume tipatul de triumf la noului nascut. (….)

Nu de alta, dar Orbitor, trilogia ca atare, impune – prin insolitul ei si forta teribila de impact – si criticii literare o lucida, severa si responsabila autoreconsiderare. (…)

(cititi totul la…)

 ID – nr. 6 (33) iunie 2007  

   Mânce-te focu', moarte!

   Dan C. Mihãilescu

    Teribil  ce ne atrage invariabil raul, in vreme ce binele pare un moft numai bun de aruncat la cos! Am glosat nu o data pe seama "sindromului CFR", anume finalul schitei caragialene cu acea replica uriasa - "nu mai ai nici un haz" - prin care uratul imaginat este decretat net superior, ca spectacol vicios, normalitatii lucrurilor.

    Asa si acum: zeci de pagini exaltate am publicat de-a lungul anilor despre Mihai Maniutiu far alt ecou sesizabil decat prieteneasca multumire a impricinatului, pentru ca acum, odata rezervele facute fata de montarea lui cu Iubirea Fedrei in numarul trecut al ID, sa ma trezesc sub o ploaie de incruntari, apropouri si ricanari mai mult sau mai putin argumentate (...)

    Sigur ca, dupa cum si nadajduiam in taina, Maniutiu mi-a spulberat (...) autoinvinuirile cu un suras atoateintelegator, ba inca, mai mult, m-a invitat sa-mi oblojesc la Cluj ranile moral-estetice produse de Sarah Kane, pe seama noii sale premiere O vara fierbinte pe Iza.

    O vara fierbinte pe Iza este o epura izbitoare a universului obsesional din montarile lui Maniutiu.

ID – nr. 2 (29) februarie 2007  

   Grupul ca fatalitate si alte bucurii de Bucuresti

   Dan C. Mihãilescu

            Iniţial nu aveam de gând să scriu despre revista noua literatură (chiar aşa se scrie : ştim bine că dragii de ei au alergie la majuscule) decât după vreo două, trei numere, o distanţă necesară ca să vezi ce şi cum. Apărută la finele anului trecut, ca tactică infailibilă a lui Nicolae Manolescu (buna tradiţie a lui „Zărică” Stancu), în urma unui concurs de proiecte organizat la Uniunea Scriitorilor, noua literatură e condusă de Luminiţa Marcu pe design-ul – culmea - al Mihaelei Şchiopu (cea care a făcut şi noul look al României literare, revista antipodică „rasismului vârstei” decriptat de Alex. Ştefănescu), cu doi editori în vârstă de 22 ani fiecare (Ana Chiriţoiu, Igor Mocanu), şase colaboratori permanenţi, toţi sub 30 de ani (Mihaela Michailov, Cristina Chevereşan, Ruxandra Ana, Bogdan Boureanu, Gruia Dragomir, Elena Drăghici) şi 12 „scriitori invitaţi” : Cezar Paul Bădescu, T. O. Bobe, Adrian Buz, Vasile Ernu, Radu Pavel Gheo, Ion Manolescu, Maria Manolescu, Simona Popescu, Costi Rogozanu, Anamaria Sandu, Robert Şerban, Dan Teodorovici.

            O revistă ivită la fix după câţiva ani de binevenită ofensivă editorială juventofilă pe toate fronturile. De la începutul anilor 90, când Valentin Nicolau şi Dan Petrescu i-au expandat în arenă pe Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu, Dan Stanca, H. R.-Patapievici, Caius Dobrescu, Lucian Vasilescu, până la marea deschidere făcută de Polirom odată cu lanţul Baetica-Bucurenci-Golea-Chiva, seria egoficţionarilor, poeţii generaţiei Vlădăreanu-Komartin-Ţupa-Vlada-Ninu-Dună, trecând prin insurgenţa teatrală de tip Afrim-Bocsardi-Caraman-Peca, susţinută vivbrant de condeiele vârstei Iulia Popovici-Mihaela Michailov, ca şi prin sprijinul mediatic neprecupeţit al Observatorului cultural,  Suplimentului cultural, Bucureştiului cultural, al Prezent-ului, A(l)titudinilor sau bunch-ului B 24-fun-Şapte seri-Time-out etc., ca să nu mai vorbim de campaniile mediatice atât de productive care au însoţit constant (şi pe bună dreptate) drumul noilor vedete din regia de film, de la Nae Caranfil şi Cristi Puiu la Costi Porumboiu, Radu Munteanu şi Cătălin Mitulescu, ori Alexandru Solomon şi Cristian Mungiu , - întinerirea organismului cultural autohton a fost, cu sincopele de rigoare, nu doar o necesitate concurenţială de marketing şi bună prtovocare hărţuitoare a gerontocraţiei, dar şi o operaţiune de igienizare şi resuscitare generală.

            În momentul de faţă, oricine urmăreşte cât de cât constant şi binevoitor mersul lucrurilor îţi poate cita la iuţeală 10-15 nume pe care se poate miza cultural, fie literar, fie în sfera ideilor politice, filosofice, religioase, pe un arc surprinzător de larg şi flexibil. Florina Ilis, Filip Florian, Ion Manolescu, Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Ioana Nicolaie împreună cu Mircea Platon, Mihail Neamţu şi Bogdan Tătaru Cazaban. Sorin Stoica, Marius Chivu, Andrei Terian, Alexandru Matei, Mihai Ignat, Nicoleta Sălcudeanu împreună cu Florin Ţurcanu, Liviu Bordaş, Eugen Ciurtin, Sorin Lavric, Ioan Stanomir... Întrebarea este, acum, nu câţi şi cât vor confirma noianul nostru de aşteptări şi debutul impunător – asta-i treaba destinului şi a împrejurărilor – ci dacă noile valori înţeleg să  se adauge firesc şi creator blazonului moştenit, sau, dimpotrivă, ele trebuie neapărat să anuleze tradiţia şi să spulbere moştenirea !

             O fixaţie periculoasă pentru toată lumea

            „Există o literatură nouă, care să o dea la o parte pe cea veche ?” se întreabă Luminiţa Marcu în editorialul primului număr din noua literatură. Şi continuă :”Nu ştim încă să răspundem la cea de-a doua parte a întrebării. Dar ştim cu siguranţă că există o literatură nouă. Literatura care se scrie acum”.

            Ei bine, tocmai prima jumătate a întrebării m-a contrariat şi m-a făcut să scriu acum, şi nu peste câteva numere, despre noua revistă. Adică de ce-o fi musai ca nepotul să-şi sufoce bunicul cu perna şi să-şi închidă părinţii în pivniţă ? De unde mania asta de a rămâne singur pe covertă, când ştii foarte bine că – în absenţa echipajului împărţit pe funcţii, de la căpitan şi secund, la mus, bucătar şi mecanici – vasul nu poate naviga numai cu timonierul ?

            Am văzut mai demult că solidaritatea intelectuală este, la noi, o utopie. Dar măcar coexistenţa paşnică, măcar asta cred că am merita cu toţii după cât amar ne-a fost dat să înghiţim. Am mai scris pe tema asta atunci când am dat peste fixaţia unor optzecişti care afirmau că, până ce, în manuale, Radu Petrescu, Gellu Naum şi Mircea Ivănescu nu le vor lua locul lui Marin Preda, Nichita şi Marin Sorescu, totul va fi dereglat în literatura română contemporană. De ce-or trebui să-i anuleze Mircea Horia Simionescu pe Breban, Dimov pe Baltag, Olăreanu pe Buzura, Nedelciu pe Bălăiţă sau Cărtărescu pe Ioan Alexandru !?! „A da la o parte” : formula este marca unei fixaţii cu primejdie pentru toată lumea. Este – banal spus – ca o scară cu jumătate din trepte lipsă. Ce folos că ultima, cea mai de sus, cea mai recentă adică, poate fi cea mai sigură la urcat, dacă nu ai cum ajunge la ea!

            Existenţa prin contrast, legitimarea exclusiv prin antiteză este o armă cu două tăişuri. Cu privirea pironită pe mişcările adversarului, rişti să te împiedici şi să cazi în ascuţişul propriei arme.

            Pe urmă, în prudenţa ei exagerată – în fapt, invers proporţională cu voinţa secretă, rău deghizată, de autoimpunere – Luminiţa Marcu declara că „noua literatură nu vrea să fie o revistă polemică, nici nu-şi propune să impună manifeste ale tinerei generaţii, nici să coaguleze vreun grup exclusivist şi nici măcar să concureze celelalte reviste de cultură existente. Programul ei este unul singur : să surprindă, pe cât posibil, diversitatea literaturii care se scrie azi”. De acord, deşi mă cam îndoiesc eu că-i vom citi aici, în acelaşi spaţiu cu Ana Maria Sandu şi Costi Rogozanu, pe Petru Cimpoeşu, Radu Aldulescu şi Dan Stanca, de vreme ce Luminiţa Marcu spune că noua literatură vrea „să ofere spaţiu scriitorilor activi de astăzi. Nu neapărat foarte tineri, nu există o condiţionare de vârstă biologică, există doar una de prezenţă în spaţiul public”.

            Atenţie însă la formula „grup exclusivist”. Ştiu bine că-n subconştientul editorialistului funcţionează marota congenerilor săi : grupul „catharilor” de la Păltiniş, elitismul, boieria minţii. Cum vine vorba de solidaritate, ea este demonizată la adversar şi suavizată la atacator. În fapt, îndeobşte presa jună gâlgâie dintotdeauna de fixaţia şcolilor şi  grupurilor (de prestigiu, de interese, de presiune) care se interpun noilor grupări, cercuri, cenacluri, după cum, ca să trec în alt plan, partida lui Eugen Barbu şi a Luceafărului acuza partida lui Marin Preda şi a României literare că practică discreţionar „critica de cumetrie”, deşi asta era bine mersi – şi încă zdravăn – (şi) apanajul „Patronului” şi a curţii sale de la „săptămâna nebunilor”. Fireşte că  partidul, ca şi Securitatea şi cenzura, incriminau „găştile” de la Uniunea Scriitorilor, „grupările” sau „mafiile” formate pe criterii geografice (bănăţenii, oltenii, bucovinenii, argeşenii etc.) simţind bine pericolul formării centrelor de putere alternative şi divergente de la „linia generală”.

Bineînţeles, obsesia grupurilor nu-i în esenţă decât o altă formă a conspirativitei paranoice. Dar chiar şi când ea este bine motivată de realitatea din teren – care-i pericolul, în regim democratic ? De când există literatură şi tipar, pe lângă reviste, mentori, instituţii, cluburi, loji masonice şi asociaţii de tot felul s-au închegat grupări bazate pe afinităţi spirituale, rădăcini geografice sau interese politico-financiare. Cine va acuza în principiu Contemporanul, Viaţa Românească şi „presa din Sărindar” că se coagula pe cu totul alte temeiuri ideologice şi chiar etnice decât junimismul, gândirismul şi gardismul ? Toată avangarda este o suită concentrică de cercuri suprarealiste, grupări onirice şi celule bolşevice, după cum reacţionarismul autohtonizant şi altericid urma ierarhia piramidală a anarhismului slav şi a cuiburilor legionare. E cât se poate de natural să judeci evoluţia ideilor şi formelor literare inclusiv pe temei de asociere, fie prin concepte precum generaţie, promoţie, şcoală, cenaclu, val, cerc, grup, fie urmărind polarizările editoriale, regionale, politice ş.a.m.d.

            Întâmplarea a făcut să citesc acest număr din noua literatură -cel cu marea grijă a Luminiţei Marcu de-a nu „coagula vreun grup exclusivist” în jurul revistei - cam în aceleaşi zile cu volumul  Conferinţa (secretă) a Uniunii Scriitorilor din iulie 1955, apărut la editura Vremea. Aşa încât m-am amuzat să conspectez în context convingerea monopolizantă a lui Mihai Beniuc – „noi nu avem nevoie de spirit de gaşcă şi de grupe, ci de spirit de partid” - avertismentul lui Gheorghe Apostol – „să terminaţi cu bisericuţele, cu grupuleţele, datoria fiecăruia e de a fi de folos, să scrie pentru popor” – întărit de Dumitru Corbea („s-au făcut afirmaţii în legătură cu existenţa unor familiuţe, tăbăruţe şi scopul partidului a fost de a lichida aceste familiuţe, pentru că scopul partidului nu era asta”). Sau tot Beniuc :”În rândurile scriitorilor sunt relaţii care ar necesita o revizuire a lor : tendinţa de grupare, spiritul de grup care stânjeneşte unitatea frontului nostru literar, tendinţa de clevetire, de bârfire, colportajul de veşti de la unul la altul. Acest lucru nu poate fi decât dăunător dezvoltării literaturii”.

 Şi, în fine, Aurel Baranga, dureros de instructiv, sper, pentru toţi cei care mai cultivă monolitismul ideologic, incriminând existenţa varietăţii de doctrine şi programe culturale, a grupărilor estetice şi, în general, a fragmentării mişcării literare bazate pe afinităţi :”...câteva cuvinte despre această unitate a frontului nostru literar. Cred că tov. Zaharia Stancu a făcut un lucru foarte bun, deşi semnalul e îngrijorător, când a atras atenţia că există grupuri şi grupuleţe în rândul scriitorilor. Cred că o asemenea divizare a frontului nostru nu poate să servească mersului nostru înainte. Cred că Uniunea Scriitorilor e o unitate de luptă şi ca orice unitate de luptă are nevoie de unitate de acţiune”.

Acuma, să nu ne amăgim : faptul că-n micul dezgheţ hruşciovian de după moartea lui Stalin înmuguriseră nuanţele ideologice inclusiv în lumea literelor valahe şi că între Viaţa Românească, Gazeta literară, Steaua şi Scânteia monolitul căpătase irizaţii policrome, asta nu însemna nicicum o abetere semnificativă de la Linie. Între multe altele, prost era atunci – ca mai mereu la noi – obiceiul de-a personaliza doctrinele, partidele şi instituţiile, astfel încât ceea ce prima în subtext era nu schimbarea de macaz, ci de garnitură. Nu destinaţia, ci locomotiva.

Mă rog, gata cu teoria chibritului, ce voiam să spun în esenţă era că diabolizarea cu orice preţ a ideii de grup pe criteriul alergiei la spiritul elitar vine contra naturii lucrurilor. E inutil până la urmă, de nu chiar contraproductiv. Important e să-ţi slujeşti ideea, nu să cultivi orbeşte obedienţa şi interesul (politic, financiar, dogmatic sau de lobby regional). Pe scurt, grupurile sunt vitale pentru piaţa de idei, pentru competiţia (auto)reflexivă, pentru mecanismul concurenţial, pentru propulsarea inovaţiei şi a marilor individualităţi.

„Nu vrem să facem o revistă a unei generaţii, nu facem nici un fel de manifeste, (noua literatură. n.n.) nu e revista unui grup” – subliniază cu ciudată insistenţă Luminiţa Marcu în interviul acordat lui Ovidiu Şimonca în Observator cultural 91, 23-29 nov.2006. Mai e cazul să glosăm dictonul conform căruia cine prea mult se scuză mai mult se acuză? Mai degrabă citim printre rânduri paterna dorinţă (cerinţă ?) a lui Nicolae Manolescu. Oricum, cu sau fără intenţie, gruparea se va rotunji fatalmente. Ceea ce, repet, va fi foarte bine şi în firea lucrurilor.

 Bucurii de Bucureşti

Doi ani la rând, în 2005 şi 2006, am avut prilejul să cutreier prin Salonul parizian al cărţii. Ştiţi ce proiect editorial m-a fericit ? Parigramme, editura la standul căreia mi-am dat toţi banii pentru cadourile de adus acasă – albume foto cu pisici drăcoase pe acoperişurile Parisului, cu Montmartre, cu cartiere şi clădiri din Parisul care nu mai există etc. Foindu-te printre titluri, cum să nu te întrebi de ce nici o editură bucureşteană nu-şi programează o colecţie intitulată – nu neapărat (malfonic) „Bucurigrame”, dar măcar „Bucurii de Bucureşti” sau, şi mai bine – cu un cuvânt din vremea caragialiană, drag lui Marin Bucur - „Bucureştiuri” !

Să vă dau o idee de ce va să zică Parigramme (58 Rue du Faubourg-Poissoniere, 75010 Paris) spre a ne imagina echivalentul bucureştean al titlurilor.

Ghiduri : Fiecare cu cafeneaua şi restaurantul său - adrese, meniuri, istoricul locurilor, decor, atmosferă. Ghiduri pentru cumpărătorii de artă, pentru posesorii de pisici (unde şi cum le îngrijeşti, ce mâncare, medicamente şi accesorii le cumperi, unde şi cum le poţi duce-n vacanţă etc.), pentru librăriile specializate în benzi desenate, pentru loisirul melomanilor (bisericile cu cor şi orgă, localurile de gospel, fado, jazz, şansonete etc.) sau al amatorilor de dans, pentru gurmanzi şi gurmeţi, pentru pasionaţii de ştiinţă, echitaţie, grădinărit, ecologism sau esoterism, ghidul instituţiilor de binefacere din oraş şi al locurilor acreditate în sensul acesta, ghidul hotelurilor, parcurilor, anticariatelor şi brocantelor, locurile unde-ţi poţi petrece nopţile albe, unde te poţi săruta (chiar şi mai mult) în Paris, ori unde te poţi odihni şi reculege (Parisul anti-stress). Paris en bouteilles, Paris brico-deco, Paris cocolat, Paris cinephile, Paris cool, Paris en fauteuil, Paris des libres savoirs, Parfis les pieds dans l eau, Paris retro, Paris tonique, Le roller a Paris, Le trh a Paris, Le theatre a Paris, Vivre bio a Paris, inclusiv un Paris sur mesure, ghidul tuturor adreselor la care atipicii îşi pot găsi haine şi accesorii adecvate !

Cum naiba să alegi, când ai numai 100 de euro, între Grammaire des immeubles parisiens, Musees insolites,  Promenades dans le Paris disparu, Unexplored Paris, Maisons d ecrivains et d artistes, Paris des avant-gardes, 300 moulins de Paris, ca să nu mai vorbesc de volumele istorico-geografice, de Parisul evreilor, al meşteşugurilor, grădinilor, de seria L Italie a Paris, La Russie a Paris, La chine a Paris etc., de colecţia Promenades en Ile de France, atlasul Parisului subteran, Parisul medieval, monumentele pe care le poţi vizita într-o singură zi pariziană, istoria fotografică a femeilor celebre ale capitalei, rememorarea meseriilor pierdute sau uitate, suita volumelor dedicate – pe arondismente - colţurilor dispărute din vechiul oraş, sau pe decenii – anii 30, anii 40, anii 50 – totul bogat şi viu ilustrat, cu texte neobositoare, ci îmbibate de informaţie.

Paris – mode d emploi, Bucureşti – mod de întrebuinţare, sau, mai degrabă : Eşti la Bucureşti. Ce faci (unde petreci, unde mănânci, vrei un teatru, un film, un colţ oriental...ş.a.m .d.) ? – numai asta-mi turuia în minte ochind titluri gen Vivre mieux pour moins cher, Paris gay-ment, Jeune mere parisienne, Les gyms douces a Paris, Passages couverts parisiens, Paris buissonnier... 

 P.S. la Parigramme

Din carnetul drumurilor pariziene din 2005-2006 îmi cad nişte tăieturi din gazete, pentru care nu am avut spaţiu tipografic la vremea respectivă şi pe care nu mă-ndur să le las de-o parte. Iată-l pe Eugen Simion acum doi ani, la acelaşi Salon du Livre :”Am vizitat de curând Parisul şi, căutând să aflu care sunt noutăţile în materie de literatură, am descoperit că fenomenul cel mai pregnant în această primăvară este întoarcerea lui Sartre. Anul 2005 se anunţă a fi anul Jean-Paul Sartre” îşi începea Eugen Simion rubrica din Ziua, sâmbătă 26 martie 2005. Adevărat, şi eu am spumegat scriind atunci în Idei în dialog despre năvala sartriană a momentului aniversar (era centenarul naşterii) şi suspecta bucurie a stângismului francez în faţa multvisatei şi posibilei resuscitări a deloc îngreţoşatului de marxism Sartre. Numai că academicianul nostru cădea jubilând în păcatul lui wishfull thinking, încheindu-şi articolul într-o trist-apoteotică aşteptare a maoistului de serviciu :”Mulţi l-au ponegrit şi mulţi îl detestă sincer pe Jean-Paul Sartre, văzând în el întruchiparea intelectualului de stânga orbit de ideologia totalitară, un profet monden, un revoluţionar stângist de cafenea, incapabil să accepte, între altele, existenţa gulagurilor... Numai atât ? Doar atât este Sartre ? Cine a scris, atunci, Greaţa, Fiinţa şi Neantul, Cuvintele ? Cei care cred cu tărie că Sartre este marele mistificator, intelectualul căzut în mica istorie şi ridiculizat de ea, trebuie să se pregătească pentru o nouă rundă : Sartre se întoarce, sever şi intransigent, din exil...”

Slavă Domnului că nu s-a întâmplat aşa, că noua rundă s-a amânat indefinit, pe motiv de knock-out, şi că totul a rămas în faza focului de paie al deşănţatei mediatizări tipice reveriilor comunizante !

Decupasem din Jurnalul Salonului de duminică 20 martie 2005 un fragment din interviul cu Philippe Vilain, autorul unei Defense de Narcisse, apărută atunci la Grasset, unde autorul apăra autoficţiunea atât de dragă tinerilor noştri prozatori de azi. Dincolo de trucul cu „autobiografia nu-i decât o altă formă a ficţiunii, după cum ficţiunea nu-i decât o deghizare a autobiografiei”, interesant mi s-a părut finalul textului. Suzanne Jamet îi citează lui Philippe Vilain câteva titluri de cărţi fierbinţi, provocatoare – Viande, de Claire Legendre,  La femme qui avait deux bouches, de Alain Fleisher şi, bineînţeles, Viaţa sexuală a Catherinei Millet...”cum priviţi această evoluţie ?”

Contrar modului nostru naiv-ultragiat, alarmist, înţepat şi isterizat de a primi provocările (începători, deh !), iată că occidentalul hârşit în rele ştie să le ia pe toate cu moderaţie :”fiecare epocă experimentează în felul ei cruditatea limbajului sunt oare Sade şi Celine mai puţin cruzi decât Catherine Millet ? Pe de altă parte, se insistă exagerat pe cteva cărţi supermediatizate, care nu dau nicidecum măsura ansamblului. Întotdeauna e uşor să găseşti câteva exemple care să exprime o tendinţă anume. La rândul meu, pot să vă ofer imedikat contraexemple care să demonstreze că momentul nu-i deloc unul al crujdităţilor – Modiano, Ric hard Millet, Pierre Bergougnioux, Jean Echenoz...Încă din anii 70 cruditatea a fost asociată scriiturii feminine. Ce să spun ? Am senzaţia că unele femei se complac în caricatura literaturii aşa-zisei feminităţi”. Exact astăzi am primit de la editura Trei printul unei cărţi care va face, cu siguranţă, niscai valuri pe piaţă –Aventurile intime ale unei prostituate de lux bucureştene – manuscris anonim care a răvăşit deja culisele editoriale. Cartea – venită în descendenţa lui Belle du jour – e semnată... Belle de nuit, iar pariurile privind identitatea autorului (autoarei) au şi început să foşnească. Va fi o femeie sau un bărbat ? iată întrebarea care vine bine după cuvintele lui Philippe Vilain. Promit să vă ţin la curent cu desfăşurarea aventurii şi cu rezultatele ei.

Dar până una, alta nu mă îndur să arunc ultima păginuţă ieşită din agenda pariziană de care vă ziceam. După ce înregistram numele celui care a reuşit să-i racoleze pentru KGB pe faimoşii spioni educaţi, fără excepţie, la Cambridge – Kim Philby, Anthony Blunt, John Cairncross, Donald Maclean, Guy Borgess – şi anume  pe Arnold Deutsch, un evreu austriac însărcinat îmn KGB-ul anilor 30 cu magnetizarea întru stalinism a britanicilor cu blazon, după ce aflasem că Je t aime, moi non plus-ul lui Serge Gainsbourg a fost compus nu pentru Jane Birkin, ci pentru Brigitte Bardot şi că Serge s-a iubit şi cu Juliette Greco, Vanesa Paradis, Isabelle Adjani, după ce notam cu sadfică satisfacţie îngrijorarea psihanaliştilor „terapeuţi” că psihanaliza pierde teren şi prestigiu tot mai mult şi mai iute şi, în fine, după ideea stupidă a unor gazetari socialişti cum că maşinile 4x4 sunt maşini... de dreapta (sic) de vreme ce sunt folosite şi de republicani şi de democraţi în SUA, subminând dihonia tradiţională (în plus, strigă ei, maşinile 4x4 contribuie dublu, faţă de berline, la efectul de seră şi la încălzirea globală) – după asta vine citatul decupat din suplimentul Le Monde-ului din 9 sept. 2006 : un interviu cu Tony Gatlif, regizorul lui Gadjo Delo, iar acum al filmului Transylvania, programat să aibă premiera pe 4 oct. 2006.

 Ce citim noi acolo, de ne stă mintea-n loc ? „În România există un rasism visceral. Ţiganii sunt parcaţi în sate şi cartiere fără apă, fără nimic. Merg desculţi prin zăpadă. Sunt 3 sau 4 milioane de oameni care nu se pot duce la spital să se îngrijească. Ar fi bine ca UE să facă presiuni pentru ca situaţia asta să se schimbe”. Câte vorbe, atâtea minciuni. Faţă de atari grozăvii, faptul că aceiaşi gazetari sunt supăraţi că elveţienii îşi pun logo pe multe produse crucea albă pe fond roşu (în fond, drapelul naţional), sau că Slavoj Zizek – care are grijă să de autodefinească drept „ateu şi stângist” – înlocuieşte formula „socialism cu faţă umană” cu „liberalism cu faţă umană”, ca viitor continental, ne apar ca nişte simple duioşenii.

 În directă legătură

...cu citatul de mai sus, vă atrag atenţia asupra unei presupuneri cât se poate de picante pentru cei pasionaţi de malformarea conştiinţelor şi, în consecinţă, de istoria marilor manipulări politice. Într-un articol din România liberă de joi 21 dec.2006, Bogdan George Rădulescu citează două cărţi – The Faces of Contemporary Russian Nationalism, de John B. Dunlop şi National Comunism, de Peter Zwick , apărute la Princeton University Press în 1983, respectiv West View Press, Bouldfer, 1993, care ne luminează pivniţele protocronismului nostru din ultimul deceniu ceauşist şi natura relaţiilor dintre securiştii şi activiştii care-i înconjurau (uneori cu afişată idolatrie şi impetuos prozelitism !) pe oameni gen Noica, Ţuţea, Arşavir Acterian ş.a.

„Puţini ştiu însă – scrie Bogdan George Rădulescu în articolul Comunismul a murit, naţional-comunismul nu – că acest naţional-comunism nu a fost nicidecum o radicală opoziţie faţă de Moscova, ci încă o orientare ideologică de eprubetă, omologată chiar în laboratoarele KGB. Intelighenţia protocronistă a beneficiat de stipendii grase din partea PCR, a fost aservită Securităţii, misiunea ei fiind una subversivă : infiltrarea în zonele celor cu autentice simpatii naţionaliste, pentru a le deturna ideile fundamental anticomuniste”. Iar după ce-i citează pe cei doi autori americani :”În diferite ţări sovietice şi din lagărul socialist au fost create cercuri de intelectuali (pseudosociologi, oameni de litere, barzi, tribuni, istorici) al căror scop a fost punerea în funcţiune a acestui hibrid între tradiţiile  naţionale şi ideile comuniste cosmetizate (...) În Federaţia Rusă există astăzi o adevărată reţea de grupări ultranaţionaliste şi comuniste reunite într-o alianţă numită Frontul Naţional-Bolşevic, la care au aderat slavofilii ortodocşi, nostalgicii după epoca ţaristă, antisemiţiii viscerali şi vechii comunişti. Alexandr Dulghin este principalul teoretician. Obiectivul lor comun : lupta împotriva capitalismului, a Europei Unite, recuperarea sferelor de influenţă ale fostei Uniuni Sovietice”. Este citat în context Vadim Tudor, dar eu când mă uit astăzi la televizor şi văd triumfătoarea barbă multimilionară a lui Artur Silvestri şi virulenţa lui Mihai Ungheanu mă înfior de două ori mai mult.

Şi ce ! ar exclama Ceauşescu : mai puneţi o pătură pe dumneavoastră !

ID – nr. 10 (25) octombrie 2006  

   Să ne prăbuşim creând

   Dan C. Mihãilescu

            Oare de ce nu vorbim pe larg, pe îndelete şi adânc despre existenţialismul românesc interbelic ? Îl deghizăm în peiorativul „trăirism” sau în şi mai peiorativul „năism”, ori îl ocultăm sistematic în favoarea expresionismului şi avangardismului, resimţite, acestea, ca infinit mai familiare şi frecventabile din pricina substanţialului coeficient politic de stânga, în vreme ce cultul eului, cu întreaga-i constelaţie, palpită aproape exclusiv la dreapta.

            Citeam zilele trecute surprinzătorul jurnal (Artistul şi moartea) al lui Emil Ivănescu publicat la Institutul Cultural Român sub îngrijirea Ralucăi Dună (cu prezentări semnate de Matei Călinescu, Alexandru George şi Alexandru Vona), împreună cu producţiile epico-dramatice ale acestui straniu meloman wertherian, sinucis la 22 de ani în urma unei iubiri de-o exaltare şi-o intensitate trubaduresc-dantescă. Înscriindu-l pe Emil Ivănescu în contextul egofiliei interbelice, mai precis al „etalării experienţei egotice” (jurnalul la Mircea Eliade şi Mihail Sebastian, jurnalul fictiv la C. Fântăneru, Anton Holban, M. Blecher, I. Biberi, Sergiu Vladimir) Alexandru George foloseşte direct formula : „existenţialismul nostru (niciodată numit aşa)”. Paranteza însăşi ar merita o glosă cât o lucrare de doctorat !

            Este vorba de o „literatură de tineri, păşind mai mult sau  mai puţin pe urmele lui André Gide, în care ideea „experienţei” este crucială, iar raportul Eului cu Lumea dă o importanţă cu totul secundară ultimului termen, când nu i se opune sau îl reduce la liniile abia schiţate cu dispreţ ale unei indicaţii de cadru”. De aici, din exploziile egofile, cvasi-nietzscheene, ale lui Cioran şi Eliade, din deambulările Trântorului lui Emil Botta şi ale „marinarilor” aflaţi pe puntea „corabiei cu rataţi”, avea să iasă ceva mai târziu Solitarul lui Eugène Ionesco, frate geamăn cu Bérenger-ul aceluiaşi şi rudă bună cu toată lumea lui Meursault, Roquentin, Vladimir şi Estragon, cu cea din Focurile vii ale lui Pierre Drieu la Rochelle ş.a.m.d.

            Sigur, nu e nicidecum cazul să stabilim priorităţi în găunoasa tradiţie a protocronismului autohton, fiindcă, oricum, Eul existenţialist îşi are zdraveni strămoşi în Rusia veacului 19, în „demonii” dostoievskieni,  pe la Rousseau, Sénancour, de nu şi în Pascal sau, la limită, în Cartea lui Iov...  Dar este limpede că gidianismul, obsesia autenticităţii, cultul experienţei şi al Faptei eliberatoare, exaltarea cărnii, sângelui şi violenţei, apologia papiniano-eliadescă a virilităţii, sentimentul vidului, greaţa de a fi, postularea dezaxării cu putinţă de salvare în militarism şi acţiuni nebuneşti, fascinaţia suicidului etc., compun în interbelicul occidental, inclusiv românesc, o densă realitate psihoestetică. Ea îşi aşteaptă cu dojenitoare (ne)răbdare exegeza.

Ar fi timpul, cred, la 40 de ani de la sinteza lui Ov. S. Crohmălniceanu, ca literatura română dintre cele două războaie să-şi găsească perechea născută, educată şi îmbrăcată conform libertăţii postcomuniste, mai cu seamă că aluviunile documentare de după 1989 reclamă imperios revalorizarea părţilor şi a întregului. Dacă nu opera unui singur om – suntem cu toţii, de la generaţia lui Alexandru George până la Ştefan Borbély, Paul Cernat şi Daniel Cristea Enache, prea hărţuiţi de cotidian, corvezi şi ispite de tot felul, pentru a regăsi climatul, misia de partid, emulaţia şi tihna marilor sinteze, existente la finele anilor şaizeci – atunci măcar ca lucrare colectivă.

Eros, naţionalism, politică

            Dar nu de asta era vorba, ci – cum scriam aici luna trecută – de Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade (Humanitas, prefaţă şi îngrijire de Sorin Alexandrescu, studii, note şi traduceri de Sorin Alexandrescu, Florin Ţurcanu şi Mihai Zamfir) – din punctul meu de vedere cartea anului 2006, neapărat de citit în paralel cu Jurnalul lui Pierre Drieu la Rochelle (1939-1945) tradus de Marina Vazaca şi Sanda Oprescu la editura Corint (ediţie de Radu-Theodor Badale, prefaţă de Şerban Papacostea).

M-am gândit la ele în cuprinsul egofiliei generaţiei 27 fiindcă, în ce mă priveşte, nu fibrele politice, informaţiile social-biografice sau aportul net al factologiei m-au interesat, cât spectacolul uman al acestor două energii turbionare pentru care creativitatea şi sexualitatea se identifică deopotrivă voinţei de putere şi conştiinţei eşecului : politic şi naţional la Eliade (care scrie în plină forţă fizică şi intelectuală), naţional, european şi erotic la Drieu (care-şi dezlănţuie fluidul notaţiilor când se află în pragul impotenţei şi-al dezarticulării fiinţei).

            „În faţa avalanşei de pesimism şi moarte pe care o simt ameninţându-mă, mă apăr după cum ai văzut mai sus - îi scrie Eliade lui Noica în februarie 1943, enumerându-i o suită de proiecte. Cel puţin, dacă ne va fi scris să ne prăbuşim, să ne prăbuşim creând. E singurul nostru mijloc de a ne desolidariza de demenţa colectivă din jurul nostru”.

            „Totdeauna am regretat faptul că omul nu e niciodată complet şi că artistul nu poate fi om de acţiune, îi scrie Drieu fratelui său la 10 august 1944,  înainte de-a se sinucide.Uneori am avut un regret dureros că nu sunt decât o jumătate de bărbat : dacă n-aş fi avut trei sau patru mici infirmităţi şi teama că mă voi plictisi făcând treburi mărunte, m-aş fi angajat în Waffen SS (...) Din 1929 eram definitiv socialist şi speram că hitlerismul va realiza socialismul, fie c-o voia, fie că nu. Nu cred în marii oameni decât ca mituri : Hitler a fost insuficient, dar şi ceilalţi – Napoleon. Acum, câte ceva din aceste valori va fi reprezentat de Rusia : nu mai cred decât în comunism, nemaiputând crede în naţional-socialism. Am luptat însă prea mult împotriva comunismului în Europa ca să pot dori măcar să mă alătur acestuia în ceasul din urmă. Salut comunismul, dar la plecare – şi, în plus, comuniştii francezi nu-mi plac deloc. Mă bucur că plec, pentru că i-am dispreţuit prea mult pe francezi şi pentru că ar trebui în viitor să-i dispreţuiesc şi mai mult. Bietul de Gaulle ! De altfel,  e nedrept să-i dispreţuiesc pe francezi, li se întâmplă ce li se întâmplă tuturor popoarelor. În fond, eram dincolo de naţiunea mea, de naţiuni – mai degrabă rasist, decât naţionalist (...) Mă omor : faptul nu e interzis de nici o lege superioară, ba chiar dimpotrivă. Moartea mă va scuti de anumite murdăriri, anumite slăbiciuni. Şi mai ales politica nu mă interesează îndeajuns încât să-mi încarc cu ea (închisoare etc.) ultimele clipe. Nu cred nici în suflet, nici în Dumnezeu, cred în eternitatea unui principiu suprem şi perfect, căruia lumea aceasta nu-i este decât o vană aparenţă”.

            Cine caută cu obstinaţie secvenţele legionare, sau tentaţia lui Eliade de a aplica modelul lusitano-salazarist pe România antonesciană, este liber s-o facă, îşi va găsi material pe măsura aşteptărilor. Tot aşa, cel educat întru reducerea lui Drieu la componenta iudeofobă (lasă că şi aceasta îşi capătă destule nuanţe şi relativizări în cuprinsul jurnalului)  şi, în consecinţă, la secvenţa biografică a colaboraţionismului, va lăsa deliberat sau inconştient de-o parte tulburătoarea mulţime a meandrelor sufleteşti în care excelează această frenetică energie autodistructivă prin excesul în toate.

            Ca şi Noica, Eliade „face parte dintr-o generaţie de intelectuali care şi-a gândit raportul cu ţara în termeni de destin”, cum nota Gabriel Liiceanu în numărul trecut al Ideilor în dialog. Aflat la post, în diplomaţie şi-n plină bărbăţie, la 34 de ani, Eliade trăieşte cât se poate de latin ideea naţională, cu acea orbitoare pasionalitate pe care Madariaga o vedea drept principala caracteristică  a hispanicilor, spre deosebire de raţionalitatea francezilor şi pragmatismul socio-legislativ al britanicilor.

„Furioasa mea iubire de ţară, naţionalismul meu incandescent mă doboară. Nu mai pot face nimic de când România a intrat în război” (30 iunie 1941). „Mă cutremură neantul pe care-l văd înaintea mea : civilizaţia latino-creştină sombrând sub aşa-zisa dictatură a proletariatului, în fapt dictatura celor mai abjecte elemente slave. Şi, dacă acesta e adevărul – pentru că asta vor şi Churchill şi Roosevelt, şi ei sunt cei tari - ,atunci ce rost mai are creaţia în istorie, în cultură ? Numai două atitudini îşi mai pot găsi îndreptăţirea : mistica şi orgia. Credinţa în sfinţenie şi cinica dezagregare în voluptate. Şi atunci îţi dai seama cât de inutile au fost, de atâtea secole, jertfele românismului” (23 sept. 1942).”Evreii, englezii, americanii au marele noroc cu ruşii, singurii care rezistă. Dacă această rezistenţă va aduce căderea militară a Germaniei, nici una dintre cele trei naţiuni citate nu va ţine seama de drepturile noastre, nici de necesitatea noastră istorică” (1 dec. 1942). „Mă gândesc uneori la noua lume slavo-comunistă pe care ar organiza-o Stalin. România devenită soviet îşi va pierde burghezia şi intelighenţia, dar masa, în cazul când nu va fi deportată, va câştiga o educaţie mai bună, o sanitaţie corectă. Iar după cinci sute de ani ruşii se vor retrage. Cum va arăta atunci la faţă neamul meu ?” (15 ian. 1943).

În sfârşit, pasajul din 7 iunie 1943 :”România şi chiar neamul românesc (în elementele lui de continuitate istorică şi culturală) trec cea mai mare criză din existenţa lor. Suntem vecini cu un imperiu de vreo şase ori mai mare decât întreaga Europă, cu 200 milioane locuitori şi care în anul 2000 vor ajunge circa 400-500 milioane, cu un spaţiu economic şi geopolitic formidabil, cu o mistică socială, ecumenică şi populară (...) în faţa acestui colos, o Românie bolnavă, optimistă, credulă (...) Nimeni nu vede faptul că, dacă ruşii nu pot fi bătuţi, căderea Germaniei va aduce după sine ocuparea României de către sovietici, cu tot ceea ce urmează : execuţia celor 100.000 de oameni care, în pofida păcatelor lor, alcătuiesc astăzi fenomenul românesc”.

Patima naţională se confundă, susţinea tot Madariaga în Englezi, francezi, spanioli (trad.fr. Gallimard, 1930) cu pasionalitatea, fie în registrul erotic, fie sub raportul voinţei de putere politică. Din această perspectivă Jurnalul portughez, ca şi jurnalul lui Drieu la Rochelle, conţin zone răvăşitoare.

 „Philip Léon mi-a scris prin 1936, notează Eliade la 22 mai 1945, că, dacă într-adevăr Huliganii reflectează sufletul şi fiinţa mea, sunt un caz nenorocit : sexualitatea mă face impenetrabil unei transfigurări spirituale. Credeam atunci că exagerează. Astăzi, însă, mă deprimă acest destin, această tulbure, nesăţioasă carnalitate, care, fără îndoială, mă împiedică să mă <realizez> pe adevărata mea măsură” (22 mai 1945). „Niciodată nu mi-am dat seama de imensul rău pe care mi l-au făcut, mie şi operei mele, erosul, carnea, cu toate invitaţiile lor la scepticism, la epicureism şi jemenfichism (...) Tendinţei către ieftină şi comodă aventură erotică îi corespunde, pe planul creaţiei, tendinţa către scientism, erudiţie şi căldicelul filosofic . Groaza mea, până prin 1938, era să nu fiu cumva considerat un amator de cultură – de aceea publicam studii de o ilizibilă erudiţie. Teama aceasta de diletantism trăda doar o luptă surdă cu scepticismul şi scientismul (...)  Iubirii mele patetice pentru Nina, sau aventurii mele legionare, îi corespundea pasiunea mea pentru Absolut, în metafizică şi religie (...) Încă din prima tinereţe aveam groază de năvala amintirilor care mă făceau să sufăr de teribile melancolii. Foiletonul Împotriva Moldovei l-am scris ca să mă dezbăr de o asemenea criză. Credeam pe atunci că melancolia mea este o rămăşiţă încă neconsumată a adolescenţei, sau influenţa eredităţii mele moldoveneşti. Numai în ultimii ani am înţeles că melancolia este singura experienţă religioasă pe care mi-a îngăduit-o Dumnmezeu” (9 ian.1945).

Ţinută în frâu în celelalte segmente memorialistice ale operei eliadeşti şi transfigurată (ipostaziată) în fel şi chip în creaţia epică, această „pasiune pentru Absolut” – în mod constant subminată de carnalitate şi melancolie („Când îmi voi publica jurnalul acestor trei ani, îi scrie Eliade lui Jenny Acterian în martie 1943, vor plânge şi fluturii de tristeţe”) se revarsă plenar în Jurnalul portughez, susţinută insistent de tangajul politic tot mai ameninţător al contextului.

„Ce să scriu înainte de a muri ?...”

...se întreabă Drieu la Rochelle în 14 oct. 1939. Şi răspunde :”Acest jurnal”.

            După care bisturiul îşi începe alunecarea lentă, aproape hipnotică :”Nu m-am putut căsători cu Colette decât graţie ideii că se va uita mereu după altcineva, că va prefera pe altcineva în locul meu. Nu m-am căsătorit cu Olesia Sienkiewicz decât din cauza gândului că era lesbiană şi că nu mă poate iubi cu adevărat (...) Mi-era ruşine să fiu cel care place femeilor. Ştiam prea bine că nu sunt un adevărat bărbat, că nu am destul curaj fizic. Curând, la amintirea luptelor de la care m-am eschivat, s-a adăugat amintirea eşecurilor, certitudinea că nu fac dragoste destul de bine. Apoi a fost sentimentul lipsei mele de talent. Mă iubeau oare pentru că aveau impresia că am talent ? Sau doar ca pe un gigolo ? Am trăit fremătând de îndoială în umbra altui om care nu am fost niciodată”. Sintetizînd, puţin mai departe :”M-am bucurat cât am putut de următoarele lucruri : să mă scol târziu, să citesc în pat, să mă plimb prin Paris, să merg la cinema, la bordel, să nu le pot întâlni decât două sau trei ore pe zi pe amantele mele, să cuget la nesfârşit, să citesc, să scriu atunci când mi se ura să nu fac nimic, să călătoresc uneori (...) Oricum, ştiu că viaţa mea este pierdută. Literatura franceză este terminată, ca şi orice altă literatură din lume, ca şi întreaga artă. Omenirea este bătrână şi se grăbeşte să-şi orânduiască somnul într-un sistem de furnicar sau de stup.Pe de altă parte, viaţa mea s-a sfârşit. S-a terminat cu femeile” (noiembrie 1939).

Tot în noiembrie, dar 1942 :”Ce ciudat că mi-am legat soarta de aceea a germanilor, deşi nu-i cunoşteam deloc, deşi nu vorbesc limba lor şi, dimpotrivă, atâtea lucruri mă atrăgeau spre englezi şi americani. Dar mi-am legat soarta de fascism şi hitlerism, şi nu de italieni sau germani. Acest lucru se afla profund ancorat în destinul şi fatalitatea mea : ca bun decadent ce mă aflu, îmi place forţa voită şi conştientă, în lipsa forţei spontane şi ingenue (...) Ce le lipseşte nemţilor ? Geniul politic. Din această cauză n-au ştiut să-şi internaţionalizeze ideologia. Au, aşadar, împotriva lor cinci internaţionale : pe cea comunistă, pe cea evreiască, pe cea catolică, pe cea protestantă şi pe cea masonică”.

Aflat, ca retorică autopostulativă, în vecinătate cu Petre Pandrea al nostru, Drieu este confin cu Cioran şi Ţuţea când vine vorba de drastica reconfigurare naţională. Aici, totul începe cu bune intenţii, dar evoluează paranoic înspre delir atoatedistructiv :”Franţa trebuie împărţită în mai multe mari regiuni : fostele ţinuturi ale imperiului (Lille, Lorena, Alsacia...), Galia francă de la Somme până la Loara, Acvitania, Provenţa. De epurat Academia Franceză, de desfiinţat Premiul Goncourt. De epurat tot Institutul. De suprimat Şcoala Normală şi Agregarea. De redus învăţământul secundar, de suprimat toate înlesnirile de examen, de bursă, de compensare. De lovit în dominicani şi iezuiţi. Să fie puşi sub urmărire evreii pe jumătate. Să fie distruse gara Orsay, spitalul de pe Rue des Saints Pères. Să fie distrus palatul de la Trocadero. Arhitectură evreiască. Să fie doborât Turnul Eiffel. Să fie trimişi înapoi la ţară cei născuţi acolo. Să fie distruse gările Saint-Lazare, Montparnasse, Halele, Bursa, Parisul să devină o grădină...”

Inventarul, repetat obsesiv, al neputinţelor, imposturilor, amăgirilor şi meandrelor eroticonjugalbiografice, lasă loc la răstimpuri radiografiilor geopolitice : multe dintre ele ar fi făcut deliciile unor Nae Ionescu şi Mişu Polihroniade. „În faţa cezarului, americanii se vor dovedi ceea ce sunt : o scursoare de puşcăriaşi evadaţi, de transfugi, de învârtiţi – o lume trecută direct de la barbarie la decadenţă, ca toate imperiile de la marginile civilizaţiilor. În orice caz, există mai multă civilizaţie în seminaristul Stalin decât în acest super-Chamberlain mercantil care este Roosevelt (...) Trebuie să dorim mai degrabă victoria ruşilor decât pe cea a americanilor. Dovada este că americanii şi-au vândut sufletul ruşilor. Ruşii au o formă, în timp ce americanii nu au. Sunt o rasă, un popor, pe când americanii sunt o colecţie de metişi. Marxismul este o maladie de creştere pentru un  corp sănătos. Noi credeam că acel corp magnific fusese cuprins de putreziciune, dar nu. Războiul purifică trupurile tinere şi duce până la capăt putreziciunea trupurilor îmbătrânite...”

E teribil să vezi în ce măsură trăirile incandescente şi cutremurele interioare, adesea cât se poate de concrete biologic, determină şi modelează deopotrivă traseul etic şi viziunea politică, declanşând reflecţii şi acţiuni în extremă consecinţă. Cum observă Julien Hervier în Introducere, obsesia Europei la Drieu (cine-o va domina : Germania, Rusia, sau axa americano-britanică ?) sau „oroarea viscerală faţă de democraţie” (constantă maurassiană) sunt derivate subtil din alchimia biografiei, cu „întregul şir de logodnice evreice” („sentimentul său de culpabilitate se transformă în agresivitate”), „eşecul în faţa tinerelor virgine şi imaginea pe care Drieu şi-o face despre un tip de virilitate ideală” ş.a.m.d.

Tot aşa, pentru Eliade, între iubire şi creaţie, ca şi între celebritate, vanităţile jurnalistice şi dezvoltarea „geniului moral”, legătura este una de totală intersubstanţiere. „Ambivalenţa şi polaritatea se verifică nu numai în orice cultură şi pe orice plan (de ex. în artă tendinţa către arhetipul ideal şi realismul), dar şi în viaţa individului. Efortul către arhetip, către personalitatea clară şi creatoare alternează cu tendinţa opusă, către degradare, stăvi larvare, orgie, beţie etc. Am, ajuns la această teorie urmărindu-mă cu atenţie pe  mine însumi. Rareori polaritatea se verifică mai senzaţional ca în viaţa mea : asceză şi orgie, persoană şi setea de colectiv, creaţie şi degradare în erudiţie. Multilateralitatea este când un efort către universal, când o cădere în fragment”. Iată etalat dinlăuntru, scurt şi rezolut, un adevăr mult dezbătut cu infinite precauţii şi ezitări de comentatorii eliadismului.

Eu ! Ce minunat sună acest cuvânt !

 „3 ianuarie 1940. Am patruzeci şi şapte de ani, notează Drieu. Este vârsta la care Stendhal scria Roşu şi negru. Toţi scriitorii mediocri sau rataţi se consolează gândindu-se la Stendhal şi Baudelaire. Pentru mine nu este o consolare. Ştiu prea bine că Gilles nu este o capodoperă. Pe de altă parte, ştiu că nu mai am mult de trăit (...) Mă îndoiesc de operele mele, dar nu mă îndoiesc de mine. Simplu”.

Într-adevăr, simplu. Dar cât de greu acceptă reaua credinţă simplitatea !

„Am început să trăiesc cu adevărat în 1927, recunoaşte Eliade la 17 mai 1942. Atunci am iubit cu adevărat şi tot atunci am trecut întâia oară graniţa – în Italia. În anul acela am scris prima mea carte, Romanul adolescentului miop. Devenisem „celebru” prin Revista universitară, foiletoanele de la Cuvântul, polemica tinerei generaţii etc. Eram, cum se spune, şeful generaţiei mele”. Plin de îndoieli faţă de propriile-i cărţi, Jurnalul lui Eliade nu se îndoieşte niciodată de valoarea autorului său. Simplu. De ce ar fi făcut-o ? Ca să nu-l persifleze astăzi Cătălin Avramescu ?!?

Acum câţiva ani am văzut la Humanitas, în biroul lui Gabriel Liiceanu, cîteva superbe poze-portret Eliade. Am aflat cu stupoare că erau cele pe care autorul lui Maitreyi  le ţinea permanent pe biroul său de lucru din Chicago. Cum, adică, m-am întrebat cu naivă indignare, să te vezi necontenit în faţa ochilor la fiecare rând înşirat pe foaie ?!? Deci nu fotografia mamei, precum Heidegger în cabana din Pădurea Neagră, nu chipurile soţiei şi ale copiilor, nu tu vreun peisaj încărcat spiritual sau figura vreunui mentor, nobil strămoş etc., ci propria-ţi fizionomie în plină strălucire, pe post de resuscitare (să-i zic refalizare ?) ritmic-ritualică.

Ei bine, cum era de aşteptat şi cum deja s-a observat – dar din păcate cu sarcasm excesiv, la modul şarjat, coroziv, reducţionist – spectacolul egofiliei şi al egoscopiilor triumfaliste face fisura, dar şi farmecul irezistibil al Jurnalului portughez.

„Am recitit astăzi, pentru o nouă ediţie, Nuntă în cer. Partea I m-a emoţionat până la lacrimi. Niciodată n-am scris un lucru mai desăvârşit, mai patetic şi mai sincer. Păcat că partea a doua, mai ales spre final, scade mult sub nivel. Altminteri, ar fi fost cel mai frumos roman de dragoste românesc” (p.100). „Este fără margine capacitatea mea de a înţelege şi simţi cultura, în toate formele ei. Dacă aş putea exprima măcar a suta parte din tot ce gândesc şi din tot ce ştiu altfel decât se ştie de ceilalţi ! Nu cred că s-a mai întâlnit un geniu de o asemenea complexitate – în orice caz orizonturile mele intelectuale sunt mult mai vaste ca ale lui Goethe”(112). „Nenorocirea mea cea mai mare, datorită căreia nu am scris încă romanele geniale pe care le-aş putea scrie, este că mă grăbesc (...) Ezitarea mea de a nu exaspera cititorul prin descrieri lungi (...) m-a făcut până acum să nu scriu o carte egală lui Tolstoi sau Dostoievski, sau măcar Balzac” (177). „Eu m-am comparat de când aveam douăzeci de ani cu Goethe (...) De fapt, ceea ce se citeşte de toată lumea din Goethe e Werther şi Faust I. Exact cum se va citi, cât va exista limbă românească, Maitreyi (...) Acest sentiment (că nu mă pot revela total într-o singură carte) m-a făcut să nu scriu capodopere” (180). „Întoarcerea din Rai. Ce carte mare ! Câte poţi număra ca ea în literatura românească ?” (185). „Cred că sunt ceva mai mult decât un simplu savant. Ideile şi metodele mele ar putea avea o rezonanţă şi consecinţe în ansamblul gândirii europene. Dar cu condiţia de a face accesibile acestei idei şi aceste metode” (216). Ş.a.m.d.

Ce este fals aici ? În afara exaltării axiomatice, a emfazei înduioşător-ridicole, nimic. Aproape fiecare afirmaţie poate fi obiectiv susţinută şi convingător documentată. De ce să vezi numaidecât megalomanie aici, semne groteşti ale delirului de grandoare, în loc să le accepţi cu seninătate şi firesc, în relativul dozaj al autoexpunerii compensatorii cu fantasmele perfecţiunii, febrilitatea realizării sociale şi pulsiunile virile ale năstruşnicului infans, etern ascuns în firidele oricărei energii creatoare excepţionale ? „Nimeni nu poate bănui cantitatea de geniu, de voinţă şi de simplă energie fizică cheltuită zi de zi în lupta cu mine însumi şi cu demonul meu”. Sinceritatea convingerii, în ardenta ei intensitate, este cea care absolvă din start atari afirmaţii de la simpla acuzaţie de vanitate.

Astfel încât pronunţia gorkiană a subtitlului de mai sus nu este nici pe departe atât de ironic-parodică precum ar fi fost numaidecât ispitiţi să creadă eliadofobii. Încă o dată : Jurnalul portughez este într-adevăr o carte capitală pentru descoaserea convingerilor politice – naţionaliste şi universaliste totodată – ale lui Eliade. Dar este cel puţin în egală măsură documentul uman cel mai neted, mai necosmetizat, mai ferit de retorica diarismului justificativ şi de diplomaţia accentelor răspândite nu o dată cu suspectă toleranţă în restul operei confesive. În plus, gândit în paralel cu Jurnalul lui Pierre Drieu la Rochelle, el ne deschide, cum spuneam, calea unei noi înţelegeri a existenţialismului românesc.

La urma urmei, dacă prin Ionesco, Urmuz şi Tzara, absurdul, patafizica şi dadaismul s-au insinuat din Bucureşti în Europa, pentru ca, prin Cioran, deriziunea occidentală să fie fecundată de „angoasa carpatină” a „neantului valah”, de ce n-am vedea în literatura lui Eliade un perfect partener de dialog pentru lumea lui Papini, Drieu, Gide, Beckett, Camus, Sartre, Malraux & Co. ?

ID – nr. 9 (24) septembrie 2006  

   A sti, a intelege, a ierta

   Dan C. Mihãilescu

            În mod normal, acum ar fi trebuit să scriu aici despre marile lecturi (din punctul meu de vedere, desigur) ale acestei veri : Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade şi Jurnalul lui Pierre Drieu La Rochelle (1938-1945), două bombe cu bile, două voinţe de putere deopotrivă politică şi sexuală, artistică, socială şi profesională, două variante de narcisism cu virtuţi hipnotizante.

Tocmai făcusem decupajul, stabilisem traseul şi locurile de popas, încă ezitând în privinţa concluziilor, când – „ce-i afară, Safto ?” - a izbucnit „dosariada”. Iar tămbălău în ograda mediatică, iar efecte pirotehnice, cascadorii prin perdele de fum deasupra cocioabei fără uşi dar cu o infinitate de coridoare de cârtiţă. Iar inginerii mentale pe circumvoluţiunile de plastilină ale românului, iarăşi apelul la Pleşiţă şi Merce (acum zece ani dominau Pacepa vs. Neagu Cosma, başca antibubulismul coruţian), iarăşi concluziile à la Cristoiu cu ”triumful Securităţii”.

Etapa a treia : după naţionalul verdict pre-electoral al anilor 90 – „toţi minte, maică !” – şi cel care a dominat alegerile de la 2000 – „toţi fură, domne !” – acuma pluteşte pe piaţă spectrul definitivului „toţi (ăştia) au colaborat !”. Cu inevitabilul adaos mineresc „fir-aţi ai dracului de intelectuali, ăştia l-au ţinut pe Ceauşescu la putere !” (fiindcă, de bună seamă, vizibili şi retenabili în mentalul popular vor fi scriitorii, gazetarii, sportivii, eventual clericii, şi nu parlamentarii insipizi, politicienii găunoşi, activiştii anonimi sau pensionarii din cuprinsul aparatului represiv, cei care „nu şi-au făcut decât meseria (datoria)”.

Eu unul sunt extraordinar de obosit de subiectul cu pricina. L-am întors, oral şi în scris, în public şi-n particular pe toate feţele, din ianuarie 90 până acum două luni la Sighet, când furios, maximalist, vindicativ, când ghiduş, resemnat ori cu sfânta lehamite a inocentului meduzat  că încep să i se aburească lentilele de revelaţia complicităţilor mai mult sau mai puţin conştiente cu Sistemul.

N-am ce face, îi amân o lună pe Eliade şi Drieu, pentru că – fărâmă de societate civilă fiind - eşti obligat să spui şi tu ceva în noua conjunctură de macerat moralul şi morala unei lumi aflate în deriziune agonizantă.

„Circulaţi, circulaţi, nu e nimic de văzut !”

E porunca elementară a poliţiilor de pretutindeni în caz de ceva, adică de „eveniment”. Oricâţi morţi ar fi întinşi pe trotuar, oricâţi pumni s-ar fi dat şi oricât sânge ar fi curs, fixa „factorului de ordine” e să nu se adune lumea, să nu se închege vreun grup de presiune, să nu se formeze opinia, să nu se filmeze, interfereze, comenteze, speculeze, să nu se audă mai departe.

Ce altceva a fost mişcarea lui Virgil Măgureanu din 1992 – dezvăluirea colaborării cu Securitatea a lui Sorin Roşca Stănescu şi Florin Gabriel Mărculescu, de nu o cuminţire bruscă, simplă şi cât se poate de eficientă a „exceselor reformist-demascatoare” la care opoziţia supunea – fie şi „ecologic” – fesenismul de beton ? Plus insinuarea ideii că ăia care clamează cel mai puternic împotriva comunismului o fac, vezi Doamne, direct proporţional cu propria-le vinovăţie tăinuită !

 Ce altceva a fost Cartea albă a Securităţii, de nu un cazan de ciorbă la popotă, menit să facă victime din călăi, urmăriţi din urmăritori şi patrioţi din torţionari ? Ce altceva a fost scandalul CNSAS – Alexandru Paleologu, când, din uriaşul sistem represiv arhitecturat pe linia Nicolski-Bodnăraş-Bodnarenco-Dulgheru-Ciolpan-Enoiu-Pacepa-Neagoe-Răduică-Doicaru-Pleşiţă, a fost pescuit bietul dandy-boier-cititor de Montaigne şi prefaţator de Soljeniţîn !

În fond, în felul lor, ei au dreptate : cu o Rusie condusă de un colonel KGB, cu o Americă în vârful căreia se află de multă vreme oameni şcoliţi la CIA şi cu o Românie postcomunistă condusă 10 ani, dacă nu mai mult, de un fost comandant al (inclusiv) securiştilor din Timişoara şi Iaşi, unde monopolul puterii aparţinea fatalmente „vechilor structuri” – la ce să te aştepţi ? Toţi occidentalii deferlaţi la Bucureşti după 1989, indiferent de specializarea şi convingerile lor politice – comerţ sau producţie, finanţe, justiţie, administraţie, educaţie, liberali, creştin democraţi etc. – afirmau cu seacă seninătate că, neexistând Alternativă politică, economică ş.a.m.d., ei nu pot face afaceri şi contracte decât cu foştii oameni ai Aparatului : singurii care sunt înzestraţi cu simţul iniţiativei şi oportunităţii, cu spiritul de corp, cinismul mercantil şi confidenţialitatea necesare atacului în haită, singurii dotaţi cu ştiinţa gestionării perioadelor de criză, cu capacitatea de-a lucra în reţea şi de a surpasa fisurile comerciale, singurii organizaţi ierarhic, stăpânind know how-ul autoritar în toate cele, bine îmbibaţi financiar graţie deceniilor de privilegii şi corupţie general-organizată, singurii prinşi în reţele externe îndelung verificate şi ramificate de-a lungul celor două trunchiuri (israeliano-american şi ruso-arab) în a căror îmbârligare Ceauşescu a fost (din instinct) expert.

            Două adevăruri extrem de simple, dar prea mari pentru a nu fi adeseori... trecute cu vederea în noianul de vorbiri al dosariadei..

Unu : natura totalitară a sistemului, care – minat de horror vacui – impunea agenturi supraveghetoare în absolut fiecare colţişor , de la patul premierului şi amantele miniştrilor până la şoimul patriei şi regimul avorturilor. Aşa stând lucrurile, urmează că lustraţia are a se face de-a lungul şi de-a latul. Fiecare segment social, profesional, etnic şi religios va trebui să-şi ceară (ori să-şi accepte) propria-i despăduchere, nu doar factorii consideraţi prin tradiţie formatori de opinie, diriguitori, funcţionari publici etc.

Şi doi : recrutarea cadrelor cu predilecţie de la vârful competenţelor, unde evident că tot urmăritorul era la rându-i urmărit, unde şantajul era reciproc şi doar folosul unic, unde se speculau (ca întotdeauna şi pretutindeni în lume) disensiunile fatalmente existente între diversele componente ale angrenajului : invidia miliţienilor pe securiştii care „se dau deştepţi”, ifosele poliglote ale experţilor SIE faţă de grobianismul armatei, spiritul cazon al justiţiei, căpoşenia contrainformaţiilor etc. Epoca legendarului Eugen Cristescu, cel care-şi visa performanţa modelată de „sistemul francez Fouché în materie de informatori şi observatori direcţi, cât şi al lui Talleyrand în materie de informaţii externe, de sistemul german în materie tehnică şi de sistemul englez în materie de filaj, supraveghere şi verificare” – părea demult apusă. Numai că – totalitar gândind – firea lucrurilor cerea nu doar complicitatea (şi deci vinovăţia) generală, ci şi permanenta supraveghere reciprocă (v. de ex. Cazul TVR, cu Şoloc, Melinescu, Marinescu etc.), paralel cu omnimacularea, întru anularea oricărei posibilităţi de judecată ulterioară, în virtutea teoriei „dacă toţi am fost vinovaţi, nimeni nu mai este de vină”.

Iar dacă totul era supus urmăririi informative, fiind controlat de creiere racolate de preferinţă din zona şefilor de promoţie, şi, în general, nu doar de la baza, ci  mai ales de la vârful fiecărei elite socio-profesionale, nu urmează firesc acum ca demantelarea, decriptarea, decopertarea, desecretizarea, pe scurt : darea în gât să coincidă cu dezarticularea vieţii româneşti ? Cum ar veni, cu o veche, hâtră şi profund adevărată vorbă a fostului ministru de interne Dejeu, „dacă-i arestăm pe toţi poliţaii care şi-au făcut vile şi averi din surse ilegale, s-ar putea să nu mai aibă cine să facă arestările” !

De la „unicatele” guvernării Roman, inteligenţele din ADIRI, de pe la Institutul de Economie Mondială, IRRCS ş.a.m.d., la competenţele formate împrejurul unor personalităţi precum Costin Murgescu, Miron Constantinescu, Maliţa etc., o panoplie de nume de talia lui Dăianu, Năstase, Coşea, Adrian Vasilescu...lista o putem extinde fiecare pe decimetri de pagină – şi până la sociologi de calibrul lui Alin Teodorescu, politicieni cu forţa persuasivă, anvergura şi perspectivele Monei Muscă, ierarhi cu portanţa lui Nicolae Corneanu, prestigii mediatice forjate de-a lungul deceniilor precum Tudor Vornicu, dar şi Nestor Rateş sau N. C. Munteanu, literaţi ca Doinaş, Uricaru, Buzura, Creţia, Mircea Iorgulescu, diplomaţi culturali ca Virgil Tănase sau Andrei Magheru etc.etc. – este limpede că spectrul colaborării cu Securitatea cuprinde într-o proporţie covârşitoare valori cu statut exponenţial, energii coagulant-iradiante uman şi profesional. Nu mă doare atât, să zicem, Dan Oprescu, cel demult etalat în dosarul lui Stelian Tănase, un Vladimir Alexe şi, la rigoare, nici chiar Carol Sebastian sau Andrei Corbea Hoişie, descoperit  şi indicat de Luca Piţu ca persoană de sprijin  prin seifurile cadristice ieşene, dar m-a durut, sentimental, Radu Anton Roman şi m-ar durea foarte tare să se adeverească fie şi unu la sută din zecile de nume care înroşesc de la o vreme telefoanele cu şi fără fir ale redacţiilor, un Emil Hurezeanu sau Sorin Antohi, un Bartolomeu Anania sau Virgil Cândea...fiecare reprezentând un capitol redutabil de imagine, moralitate, audienţă şi profesionalism. În plus, dacă se va dovedi adevărat ce spunea Stelian Tănase într-o recentă emisiune de-a sa, cum că sunt multe nume grele de scriitori care au colaborat inclusiv în chip abject cu Securitatea, asta fireşte că va scădea odată mai mult prestigiul breslei în ochii lumii, cu toate că valoarea estetică şi cota la bursa literară a respectivilor va rămâne (aproape) nealterată. Presupunând prin absurd că Preda, Nichita, Ioan Alexandru sau Marin Sorescu vor fi dovediţi cu practici din ograda lui Eugen Barbu : nu cred că paginile de istorie literară ale manualelor vor înregistra vreo undă seismică. Avem în acest sens un fel de confirmare în chiar decizia celor de la Nobel de a nu-i retrage premiul lui Günter Grass în urma dezvăluirilor sale privind participarea la Waffen SS.

M-am situat fără ezitare printre cei (nu foarte mulţi) care l-au apărat pe Alexandru Paleologu şi care s-au întristat amarnic la linşajul public la care a fost supus Dan Amedeo Lăzărescu. Adică, mi-am spus, un căpcăun ca Aurelian Bondrea, a cărui greutate în sistemul mafiot al învăţământului ceauşist o putea echivala pe cea deţinută în aparatul represiv de Pleşiţă sau Iulian Vlad, ajunge să domine strategia universitară a României postcomuniste, o ţară în care C. V. Tudor este vicepreşedintele Senatului, Adrian Păunescu şeful comisiei de cultură, Ilie Merce şi Pleşiţă dau lecţii de patriotism la televiziune, Mihai Ungheanu prezidează plenare-n parlament, Fănuş Neagu absoarbe-o casă de un milion de euro, în timp ce Artur Silvestri vinde voios zeci de astfel de case etc. – iar un istoric care apără obrazul României la congrese internaţionale cariate de revizionismul maghiar devine subiect de lapidare publică ?!? (De fapt, chiar : de ce nu l-or fi contactat Mircea Dinescu şi C. T. Popescu pe Virgil Cândea în acea trist-memorabilă seară TV cu Amedeo Lăzărescu , la cererea tot mai stăruitoare a acestuia ? Poate s-ar fi lămurit multe lucruri atunci în privinţa colaborărilor profesional-patriotice cu Securitatea, de la infantilismul revoluţionar al celor proveniţi din mediul rural în anii 50, la valul de racolări studenţeşti din Clujul şi Bucureştii „budapestani” de la 1958, până la inserierile spontane care au urmat excitaţiilor generate de congresul IX al PCR, de august 68 ori de seismul produs în sistem de fuga lui Pacepa).

În fond, ce vrei ?

Asta mă tot întreabă prietenii care-mi cunosc de ani şi ani maximalismul etic în domeniu. Pentru că - trebuie să vă spun, deşi am mai declarat-o, inclusiv în scris, nu o dată – de când mă ştiu, eu n-aş fi pus mâna-n foc în ce priveşte ne-colaborarea cu Securitatea decât pentru trei persoane : mama, soţia şi fiica mea. În rest, nu m-ar fi mirat nimeni şi nimic, într-atât eram de obsedat de omnipotenţa Aparatului, de sadismul sistemului de instaurare a omniculpabilităţii, de slăbiciunea genetic moştenită a românului în faţa represiunii şi de incapacitatea de a-şi mai coagula forţele într-o acţiune de rezistenţă organizată... de altcineva decît de Securitate. Ah, nu, să nu vă închipuiţi acum că, imediat ce mi se prezenta o persoană, o lipeam mental de una dintre cele patru, şase sau opt direcţii ale Mecanismului, că la fiecare pahar băut împreună cu prietenii fantazam în tăcere pe seama posibilelor lor colaborări, sau că, sărutând mâna vreunei doamne, îi şi ghiceam strălucirea steluţelor de pe epoleţi. Nu. Pur şi simplu, oarecum în temeiul străvechiului „nil admirari”, adoptasem senin principiul sfânt al bunei resemnări, cel care te sfătuieşte să te aştepţi oricând la orice de la oricine. Odată adoptat, te eliberai (cam mizantropic, trebuie să recunosc) de orice iluzie, vedeai în fiecare exilat un posibil agent de influenţă expediat în diasporă, presupuneai în orice îndemn la  nesupunere o provocare grosolană, vorbeai cât se poate de liber la telefon, de vreme ce erai convins că numărul urechilor destinatare poate varia oricând de la una la zece, ş.a.m.d.

Am fost şi sunt un adept necondiţionat, aproape fanatic, al transparenţei, al etalării măruntaielor sistemului represiv, oricât ar fi ele de scârboase vederii şi oricât de oribilă le-ar fi duhoarea. Da, trebuie dat totul la vedere, eliminat orice parti pris între activişti şi securişti, între dejism şi ceauşism, între securiştii şi activiştii „de bine” (reformiştii) şi cei din „nucleul dur”, trebuie scoase listele, puricate biografiile, deschise arhivele, exhibate dosarele şi organigramele pe internet. Şi totul cât mai repede şi cât mai deplin. Trebuie lepădat odată şi-odată fătul mort din burtă. Avem o nevoie vitală, elementară, sau măcar igienică de această drenare a puroaielor postoperatorii. Sau, dacă preferaţi, de-o dializă în urma căreia să ne recăpătăm siguranţa ortostatică

Dar sunt un adept la fel de încăpăţânat al contextualizării, al ierarhizării vinovăţiilor şi al nuanţării verdictelor. Şi un adversar al reducţionismului. Nu de alta, dar prea au fost multe, prea au fost sincere şi adânci în durerea lor şi prea m-au tulburat cazurile de colaborare cărora mi-a fost dat să le fiu „duhovnic” şi înainte,dar mai ales după 1989 ! Prozatorul racolat în studenţie, când lucra sezonier la ONT şi-a rămas cu o gaură de-o sută de dolari, dar care ne-a ţinut  multora spatele ani de-a rândul în faţa organelor păstorite de colonelul Victor Achim. Nu cred să fi suferit vreodată cineva din cauza lui şi, oricum, soarta i-a fost înfiorător de nedreaptă. Inginerul poliglot din comerţul exterior, excelent dotat profesional şi genetic (jumătate armean, jumătate evreu), retras de la postul din Mozambic tocmai pentru că, din corectitudine şi pasiune a profitului, se apucase să înveţe portugheza, şi care a cedat psihic apoi, semnând una şi alta, pentru a eşua în alcool şi nevroză. Nimeni nu a suferit din cauza lui, în afara lui însuşi. Filologul care a câştigat concursul pentru un post de translator afară, pentru ca la plecare să i se pună angajamentul sub ochi. Refuzând, a fost lăsat un sfert de oră în liftul blestematei instituţii, băieţii ştiind bine că au de-a face cu un claustrofob. A semnat, a lucrat ani şi ani afară, dar exclusiv cu sarcini de „spionaj”. Pe ce bază-l elimini acum ? Dar şi colonelul de la contraspionaj cu care am avut ocazia să împart  rezerva de la spital. Şcolit zdravăn „în anii buni” (1965-1970), mi-a istorisit cu o tristeţe profesională cât se poate de îndreptăţită cum, după ce a adus (ei da, din patriotism, din punctul lui de vedere) în ţară tone de tehnologie de vârf, în anii 80 ajunseseră să-şi justifice leafa cotizând pentru a i se cumpăra Elenei Ceauşescu haine de blană şi bijuterii. Sau doctorul trimis, proaspăt absolvent, la specializare în Parisul lui 1968, refuzând oferta francezilor de a rămâne acolo, întors patriotic acasă şi nelăsat apoi ani şi ani să mai plece, altfel decât contra semnării angajamentului ! Sau Moses Rosen, care povestea în memorii cum i-a sfătuit pe doi rabini bucureşteni să accepte colaborarea cu Securitatea, deoarece au de apărat interesele evreităţii, tot aşa cum, presupun, cutare ierarh ortodox sau islamic vor fi apărat interesele ortodoxiei şi ale musulmanilor, alţii – pe ale masonilor, ale maghiarilor, ale homosexualilor ş.a.m.d. Apropo de context : nu povestea vesel Radu Ionescu modul în care colabora cu oamenii din MAI şi MAE în calitate de specialist în istoria artelor decorative, fiind chemat să evalueze obiecte pe la vamă sau prin tot soiul de depozite ciudate ? Sau Adrian Dohotaru (citat acum câţiva ani drept colaborator al Securităţii în memoriile lui Vasile Gavrilescu), chemat, între altele, la graniţă să facă un reportaj cu transfugi prinşi sau returnaţi de sârbi...Cît despre grupările literare, să avem noi sănătate câte informări reciproce s-au dat la anchetele efectuate în cuprinsul labirintic al Echinoxului, Opiniei studenţeşti sau Cenaclului de Luni, printre oniricii de la 68, când cu MTS-ul etc.etc. În sfîrşit, ăştia ca mine, care am fost apăraţi de informatorii Securităţii, caracterizaţi, adică. benign, ocrotitor (a se vedea, dacă se doreşte cumva, suavul DUI al subsemnatului, în vol. Scrieri de plăcere, 2004), cum oare ne vom pronunţa întru lustrarea dumnealor ?

Ştiu ce mi se va reproşa : dacă vei tot relativiza aşa, cu o infinitate de nuanţe, excepţii, conjuncturi speciale etc., se va alege praful de orice judecată. Sau ajungi să absolutizezi tocmai  relativizarea şi atunci – adio lustraţie ! Într-adevăr, riscul e considerabil. Dar este limpede că „poliţie politică” e una (i.e. când informarea aduce o atingere, un prejudiciu, drepturilor şi libertăţilor unei persoane, de la simplul interogatoriu, interdicţia de semnătură sau de ieşire din ţară, până la arestare, condamnare, execuţie) şi altceva „colaborarea” ca profesionist într-un domeniu, ca profesor de engleză la Băneasa, agent extern, anti-KGB, traducător din arabă la MAE etc.

Între Liiceanu şi Pleşu

Întregul calvar al dosariadei se află rezumat perfect – mai corect ar fi să spun : suspendat - în spaţiul ce separă tonul devastator al scrisorii lui Gabriel Liiceanu către Mona Muscă (v. Cotidianul, 15 aug.) de partitura cu bemol pentru care pledează Andrei Pleşu în editorialul său din Dilema Veche, 133 din 11-17 aug. Nu cred că se mai poate face abstracţie, de acum înainte, de această polarizare a perspectivelor. Oricine va hotărî să se pronunţe în acest subiect va fi ca şi obligat să aleagă : între „cu toţii făceaţi cu putinţă teroarea, cu toţii aţi intrat, indiferent de locul pe care-l ocupaţi în schemă, nu în slujba poporului român, ci a unei mafii organizate statal, îndreptate împotriva poporului român şi a istoriei sale” – de-o parte, şi, de cealaltă : „trebuie să umblăm prin hârtii şi prin destine cu maximă fineţe, cu discernământ, cântărind farmaceutic contexte, caractere, rezultante esenţiale de ansamblu, şi nu doar accesorii episodice, de detaliu”.

 De altfel, paginile dedicate a doua zi în Cotidianul dezbaterii scrisorii lui Gabriel Liiceanu erau elocvente pentru necesara, inevitabila diversitate a (in)deciziilor : „prea dură”, deşi „pe fond poziţia este absolut corectă” (Adrian Iorgulescu), „exagerată. Vinovăţia Monei Muscă este incontestabilă, dar ea nu este nici pe departe cea mai vinovată” (Nicolae Manolescu), „ce să mai vorbim despre atâtea crime politice rămase nepedepsite ?” (Gabriela Adameşteanu), „în mare parte sunt de acord cu scrisoarea lui Liiceanu” (Adrian Cioroianu), „perfect îndreptăţită atitudinea lui Gabriel Liiceanu” (Alina Mungiu-Pippidi), „scrisoarea mi se pare prea dură, cu o formulare prea exaltată, pe un ton excesiv” (Daniel Vighi), „atitudinea domnului Liiceanu mi se pare foarte corectă” (Doina Cornea), „foarte severă...Lucrurile trebuie totuşi nuanţate” (Radu Filipescu), „textul ar face să jubileze armata de inchizitori medievali dar şi armata de inchizitori ai deceniului cinci” (Mihaela Miroiu), „Mona Muscă merita o astfel de palmă” (Andrei Bodiu), „Liiceanu are dreptate” (Petre Mihai Băcanu), „este o atitudine care trebuia luată de cineva” (Stelian Tănase), „sunt de acord cu multe dintre punctele de vedere menţionate de Gabriel Liiceanu, dar mie acum îmi lipsesc mai ales textele de lămurire a situaţiei, scrise fără mânie şi ură. E adevărat însă că presiunea este prea mare pentru a pretinde astfel de texte” (Emil Hurezeanu), „e o scrisoare corectă, sunt cu totul de acord cu ea” (Cristian Tudor Popescu)... (Mai răspund Valeriu Stoica, Varujan Vosganian, Crin Antonescu, Sorin Roşca Stănescu, Răzvan Dumitrescu, Răzvan Ionescu).

„Voi spune şi eu -conchide Octavian Paler tot în Cotidianul din  15 aug. – bine înţeles, avem nevoie de adevăr, oricât de penibil sau de dureros ar fi el. Orice s-ar ascunde în spatele desecretizării arhivelor, acest act de igienă naţională e necesar. Ce nu reuşesc să apreciez este plăcerea cu care diverşi procurori voluntari fac din lectura mârşăviilor arhivate de Securitate un show gălăgios. Mă contrariază răutatea, ura, nu nevoia de adevăr !„

Cam aici ne aflăm acum. Ce ar putea să urmeze ? Căderea la pace ? Greu de crezut ? Pregătirea locului necesar fundaţiei pentru „generaţia aşteptată” ? Exerciţii de epurare butaforică menite a „da un exemplu Evropii” până-n ianuarie 2007 -şi atât ? Deturnarea acţiunii dinspre lumea politicii către lumea artelor, sportului, religiei şi mass media, întru şantajarea gazetarilor ? Posibil. Cel mai distrugător lucru ar fi declanşarea unui război ca-n Falezele de marmură între ofiţerimea periclitată la descoperire, gata să-şi valorizeze adevărurile tăinuite până acum sau, dimpotrivă, mitomania, - şi turnătorimea dezvăluită, care nu mai are ce pierde şi atacă în compensaţie.

 Deocamdată, cu gândul la ofiţerimea activă, cu sau fără acoperire, la lumea Rigăi Kripto din DIE şi la cei rămaşi intacţi sub capacul „siguranţei naţionale”, mă întreb ce facem cu intelectualii aflaţi deja, dinainte sau mai ales de după 1989, în solda serviciilor speciale străine (rog a nu fi ironizat cu vocabule precum „agenturili”, „conspiraţionită” etc. că nu ţine). Nu de alta, dar avem antecedente de pe la Horia, Cloşca şi Crişan până la...la cine credeţi ? La Mircea Grigorescu, legendarul ziarist interbelic democrat al Sărindarului, de care am dat zilele trecute în confesiunile şi-mai-legendarului Eugen Cristescu. În volumul care-i cuprinde declaraţiile şi răspunsurile la interogatoriile KGB-ului (v. Lotul Antonescu în ancheta Smerş, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB, Polirom, 2006) cel care a slujit cu brio dedesubtul şi deasupra  a 25 de guverne în 21 de ani îşi negociază supravieţuirea oferind, între altele, componenţa reţelelor germane şi anglo-americane din România antonesciană. Printre germanofili precum Ion Sân-Giorgiu, N. Acsinteanu, Traian Herseni, Radu Lecca, Al. Constant, Radu Gyr „cari aveau legături cu Legaţia Germană”, şi personalităţile române „în slujba Serviciului Englez” (generalii Ghe.Dabija, Mihail, Paul Teodorescu, Socrate Mardare, dar şi Niculescu Buzeşti, Mocsony Stârcea, Alice Sturdza, C. Vişoianu şi mulţi alţii, v.op.cit.p.262) se află şi „Mircea Grigorescu, ziarist, fost director al Presei”, care „activează pentru bani sau alte interese materiale”. Când ştii câtă lume fină de calibrul Marin Preda şi George Ivaşcu, G. Macovescu sau Mihnea Gheorghiu s-a format şi afirmat la şcoala lui, mai că te cuprinde un dor picant de arhive.

Arhive din care cineva tocmai mă împovărează  plăcut cu dosarul deja citatului G. Ivaşcu : „în timpul lui Antonescu înrolat în batalioanele de propagandă. Fire foarte impulsivă şi arogantă”, zice tov. Prună la 13 dec. 1948, devenit informator de celulă cu numele conspirativ Giovani, la  Jilava, Constanţa şi Aiud, pentru ca, la 15 aprilie 1953 Lt. Mircea Mihai de la penitenciarul Jilava să-l caracterizeze drept „inteligent şi abil, poate aduce informaţii din obiective grele, unde datorită calităţilor lui poate pătrunde. Menţinându-se conspirativitatea, este în măsură să aducă un aport serios în munca Biroului Operativ...”

Şi-acum ce-o să facem ? N-o să mai citim România literară ?!?

ID – nr. 8 (23) august 2006  

Sighetul, o buna umilinta

   Dan C. Mihãilescu

    De cativa ani, tot felul de nazuri m-au obligat sa nu dau curs onorantei invitatii de a participa la cursurile de vara organizate de Ana Blandiana si Romulus Rusan, cu sprijinul financiar al Fundatiei Konrad Adenauer, la Memorialul de la Sighet. Am spus-o la randu-mi inca demult si o repet: reusita lor - Memorialul, cu tot ce include acesta - este una extraordinara in contextul ne-trebniciei noastre institutionale, al sabotarii (fie deliberata, fie instinctiva) oficiale, al refuzului cvasigeneral, pe plan intern si international, de comparare, echivalare, ingemanare a ororilor comunismului cu cele fasciste si naziste s.a.m.d.

    In ce ma priveste, inca de la infiintarea Memorialului l-am asezat pe acelasi plan cu ceea ce au insemnat la vremea lor Muzeul Taranului Roman, Humanitas, UNITER, NEC sau Catacomba si Anastasia, din unghiul initiativei personale in lupta cu fosilele si inertiile uriase ale Statului-Leviathan.

    (...)

    Destul e sa va spun ca m-am dus la Sighet cu o revolta si un orgoliu, ambele ingenunchiate in final.

    Revolta: fata de sumedenia de interpelari carora lupt sa le fac fata de 16 ani incoace, venite din partea fesenismului, peremismului si peunerismului pe care fiecare dintre noi le intalneste mai rar ori mai des printre prieteni, rude, cunostinte intamplatoare. Cum ca "de ce o tot tineti voi cu anticomunismul asta" Ai facut inchisoare? Nu. Ai fost arestat, torturat, batut, santajat? Nu. Ai avut in familie vreun detinut politic? Nu. Pai, atunci de unde furia asta, neintelegerea circumstantelor, radicalismul si graba iacobina de a condamna?!?"

    Ei bine, am incercat sa le arat pedagogilor de ocazie - tot mai agasanti, mai tenaci si persuasivi - ca nu doar dejismul, cu alaiul sau atotrepresiv si exterminator de elite - de la Academie, preotime si ofiterime pana la umilii meseriasi de la oras, invatatorul de tara si "chiaburii" care formau esenta temeliei Randuielii rurale -, dar si ceausismul - cu a sa presiune preventiva, cu perversiunea autocenzurii, instaurarea complicitatii generalizate intru descurajare, delatiune reciproca s.a.m.d. - constituie una din semisferele aceluiasi rotund macerant, esentialmente antinational.

    Si orgoliu, spuneam: pentru ca, doar aparent paradoxal, exista o nefericita, dar perfect explicabila mandrie a suferintei la cei forjati in ceausism fata de supravietuitorii inchisorilor dejiste. Sigur, este urat, inutil de nu imposibil, sa compari celula puscariei cu libertatea de miscare dintr-o rezervatie "naturala" sau moartea prin tortura cu umilinta organizata, "rationalizarile" dezumanizante si pensionarea agonizanta in regim totalitar. Dar nu este mai putin adevarat ca, in ultima instanta, executia rapida e... de preferat ingineriilor sufletesti, malformarilor mentale, controlului demografic, mortii vii si lente, in descompunere morala, suspiciune coroziva, promiscuitate etc.

    (...)

    Numai ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ. Odata intrat in celulele Sighetului, orgoliul propriei suferinte, al ratarii lente, dar irepresibile la care ne-a supus comunismul in varianta ceausista a palit in fata destinelor sugrumate acolo. Pentru omul cu naturel simtitor a fost de ajuns istoria cu zgomotul pe care-l facea capul lui Iuliu Maniu pe scari, lovit treapta de treapta in coborarea de dupa moarte, sau vederea lanturilor de la Neagra, ca sa accepte ca - fie ea infinit mai perversa - viata in rezervatia supravegheata este de preferat extinctiei prin violenta.

    Fie si simplul contact vizual cu fotografia sigheteana a lui Argetoianu este o revelatie devastatoare. 

    (...)

    Aceasta lectie de buna umilinta, impreuna cu revelatia calitatii umane si intelectuale a tinerilor participanti mi-au daruit cea dintai odihnitoare satisfactie a verii. Intrebarile elevilor -despre natura exilului (este oare - si in ce masura? - condamnabila fuga din tara?), despre mania securistica a omnimacularii (utopia racolarii nationale, furia de a-l face pe fiecare sa-i toarne pe ceilalti), (in)capacitatea de a trece prin istorie cu fatul mort, neexpulzat, al colaborationismului, in pantece - mi-au aratat ca, cel putin secvential, tanara generatie este departe de a insemna exclusiv dezaxare isteroida, lehamite., mistocareala, mimetism mahalagesc s.a.m.d.

    (...)

ID – nr. 4 (19) aprilie 2006  

Tristeţile românului francofil 

   Dan C. Mihãilescu

    Spre deosebire de 2005, anul acesta ingerul pazitor mi-a dat gandul cel bun sa refuz in cele din urma oferta Ministerului Culturii si Cultelor, facuta prin intermediul doamnei Ana Andreescu, de a face impreuna cu Tudorel Urian selectia cartilor pentru standul romanesc de la Salonul parizian al cartii, 17-22 martie. Iarasi pompierism, iarasi heirupismul diabolic in aceleasi trei zile pentru conturarea unui proiect care ar fi necesitat cateva luni, iarasi improvizatia pe coltul mesei pentru alcatuirea unui catalog onorabil, iarasi sarabanda telefoanelor represive intru favorizarea selectiei, iarasi sabotarea sistematica a Asociatiei Editorilor Romani, venita parca, practic, din partea tuturor, si nu atat din ratiuni de orgoliu institutional, cat din pricina alergiei breslei la profesionalismul desavarsit (deci si radical, e logic, nu?) al lui Gabriel Liiceanu? Mai bine nu. (...)

    Apropo de lansarile care si la Bookarest si la Gaudeamus au devenit la fel de obositoare, nefolositoare, ba chiar, uneori, contraproductive: mult mai eficiente se dovedesc sedintele de autografe ("les dedicaces"), unde pur si simplu autorul este consemnat la stand o ora, doua, trei, cat reuseste cota lui de audienta sa-l tina sub tirul admirativ al cititorilor cumparatori. (...)

    (...) am sa aduc doua laude indiscutabile, cred, pentru disparitia a doua motive care au suparat publicul anul trecut: faptul ca atunci selectia nu a putut avea in vedere volumele tiparite in Franta de autori romani, si faptul ca nu se putea vinde nici o carte. Acum, cele mai vizibil etalate au fost tocmai exemplarele editate in franceza, de la Gabriela Adamesteanu, Mircea Cartarescu si Dinu Flamand la Radu Anton Roman, Letitia Ilea si seria OXUS, coordonata de Basarab Nicolescu, iar de vandut am vazut cu ochii mei cum doamnele de la Curtea Veche, Iren Arsene si Doina Jela, vindeau in ritm vioi amintirile lui George Enescu (Gavoty) sau cartea lui Adrian Cioroianu despre "ce Ceausescu qui hante les Roumains", lansata in prezenta autorului.

    Dar ce cautam, totusi, eu acolo?

        Vivat francofffonia

    Rog corectura sa lase cei trei f din titlu pentru ca nu-s o greseala: Francofffonies, asa ghidus au ortografiat gazdele Festivalul Francofoniei in Franta (16 martie - 9 octombrie 2006), sigla ce cuprinde 63 de state si guverne membre ale Organizatiei Internationale  a Francofoniei, Salonul cartii fiind doar un volet al intregii afaceri.

    M-am simtit, desigur, onorat de invitatia Comisariatului General pentru Francofonie, semnata de secretarul de stat Cristian Preda, de a lua parte la "masa rotunda cu tema Livre francophone en Roumanie, livre roumain dans l'espace francophone. Bilan et perspectives, care va avea loc in ziua de 19 martie ora 17 in cadrul Salonului cartii de la Paris". Numai ca, afland ca pe podiumul arboricol din pavilionul de onoare al salonului (L'arbre des palabres) vom fi nu doar noi intre noi (Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Tania Radu si eu), urmariti exclusiv de minipublicul roman (asa cum am vazut ca s-a cam intamplat pe la vecinii nostri ivorieni, marocani, senegalezi, djibutieni), ci si cinci-sase editori francezi, m-am facut mic si galben (...) din cauza dezamagirii, a profundei tristeti pe care mi-o alimenteaza Franta de la o vreme incoace (...)

    O tara comunizanta si, deci, agonizanta

    Ei bine, ce faci tu, locuitor liberal si francofil al coloniei forjate pe relatia Sena-Dambovita, cand dai de o Franta strivita sub rusinos-meritata eticheta "second hand power"? (...) Cu ce elan sa mai vii spre dialog parizian, tu cel alterat de constiinta "manigansarii" totale din decembrie '89, de mineriade si Targu-muresuri de primavara, cand le vezi reinflorind  bine mersi pe tava, fie in suburbiile arabizate si terorizante ale Parisului, fie la mitingurile elevilor si studentilor din Piata Sorbonei, visand activ la un nou Mai 1968 sub bagheta socialismului dictatorial, sub cagulele "baietilor" imprumutati, parca, din Timisoara lui decembrie '89, gata sa spulbere o tara cunoscuta secole de-a randul drept simbolul libertatii de gandire si etalonul culturii liberale, in numele asa-zisei "exceptii franceze" sub care se ascunde un maoism de cea mai leninista speta? (...)

    Ce am gasit in Parisul lui martie 2006, eu, care, ca romanul impartial, am tradus in acelasi an Obsesia antiamericana a lui Jean-François Revel si Sfarsitul imperiului, eseu despre descompunerea sitemului american, de Emmanuel Todd?

    O stare potentiala de razboi civil pe fondul dictaturii sindicale, al jocurilor si acrobatiilor politice pentru alegerile din 2007, al apatiei elitelor aflate, acestea, intr-un tot mai compensator nomadism anglo-americanizant totul starnit de miscarile studentilor si liceenilor, bine instigati de meseriasi cagulati, nu se stie de unde si de cine platiti. (...)

    Sub copacul graiurilor si la Hôtel de Béhague

    Puteti sa va inchipuiti mare parte din ideile si starile adunate mai sus exprimate cu explozie retinuta in cele sapte minute cate au numarat interventia mea la intalnirea cu editorii francezi moderata de Gabriel Liiceanu sambata 18 martie, orele 17-18? Ce, cum, cat si mai ales cand sa spuna ceva coerent si percutant zece oameni in 60 de minute? Oricum n-a fost chiar o jale, pentru ca la uvertura sceptic-deprimata a moderatorului (handicapurile politice, economice, de sincronizare si pozitionare, ale Romaniei, indiferenta pietelor occidentale fata de aparitiile traducerilor romanesti etc) francezii s-au simtit din fericire obligati sa pluseze pe optimism. Slava Domnului, formalismul a fost spulberat de proiectul unei intalniri zdravene de lucru intereditorial, ce va fi organizata la Paris in luna mai de Institutul Cultural Roman. (...)

    Placuta a fost si seara de 20 martie, dedicata Romaniei francofone, la ambasada noastra din Paris, in prezenta unui numar redutabil de francezi, preponderent din lumea diplomatica. (...)

    Nu se putea ca la o asa ocazie sa nu-mi intaresc arsenalul de convingeri privind blestemul netrebnicei valahe, vizitand sala de teatru a acestui somptuos Hôtel de Béhague, edificiu neoclasic invidiat de toata lumea, achizitionat in 1939 de Gheorghe Tatarascu, dupa ce in octombrie 1990, ne condusese  prin el Alexandru Paleologu, "ambasadorul golanilor". Cam de sase (sau noua?) milioane de euro am inteles ca ar avea nevoie cladirea pentru a deveni ceea ce ar merita din plin: un centru iradant de cultura, diplomatie adevarata si emulatie etno-"economico"-artistica. Sa dispui de asa o avere uriasa (sala ar putea fi inchiriata tuturor ambasadelor aflatoare in Paris, pentru seri de arta) si sa-ti bati joc in asa hal de ea - ce poate fi mai in firea romaneasca a lucrurilor"?. Om sta noi - cel putin deocamdata - pe axa Bucuresti - Londra -Washington, dar sa nu uitam ca-n lumea tectonica a geopoliticii  faliile seismice se schimba intr-o clipita, taman cand nu te astepti. (...)

ID – nr. 3 (18) martie 2006  

Vremea gândirii pozitive  

   Dan C. Mihãilescu

    Stiti cum imi scriu eu articolele din Idei in dialog? Intru in stare exact ca motanul Jaune Tom din Parisul vesel, stravechea capodopera a filmului de animatie: el incremeneste la vederea tintei si se autoelectrizeaza milimetru cu milimetru de la varful cozii pana-n varful mustatilor, dupa care face napraznic tasnirea captatorie.(...)

    Premiile URSUS pentru gandire pozitiva in massa-media

    La inceputul lui februarie, cand, cu gingasie persuasiva, Corina Barladeanu de la agentia 2ACTIVE a telefonat pentru a-mi smulge elegant acceptul de a face parte din juriul cu pricina (alaturi de Emil Hurezeanu, Ion Cristoiu, Ioana Avadani si Mircea Vasilescu), mi-am adus aminte de doua mustrari cvasi-parintesti, pe care le-am incasat in urma exceselor mele pe linia fatalismului sarcastic din "mica teorie a destinului" 

    (...)

    Acum, in 17 februarie cand scriu aceste randuri, nu stiu care vor fi premiatii URSUS din 28 februarie. Dar ideea mi se pare demna de toata lauda. In fond, asa cum strainii ne fac tratatele de istorie, poate ca tot ei ne vor vindeca de fatalism si de autodispretul macerant, injectandu-ne speranta ca laptele de beton in fundatiile subrezite. Tare sunt curios ce vizibilitate si ce reactii va avea initiativa lor.

    (...)

    Mircea Eliade prizonier pe viata (si pe moarte)

    (...) Cartea lui Florin Turcanu va marca decisiv anii 2006-2007, in care vom comemora doua decenii de la moartea autorului Istoriei credintelor si ideilor religioase (22 aprilie 1986) si o suta de ani de la nasterea sa (13 martie 1907). Totul intr-un context, din nefericire, intristator de neprielnic exegezei eliadesti, de vreme ce, pe de o parte, in comunitatea  universitara americana se cere tot mai insistent eliminarea numelui Eliade din titulatura Catedrei de istoria religiilor de la Divinity School - Universitatea din Chicago, iar de cealalta parte, la Bucuresti se proclama atare enormitati ca verdicte suprem-justitiare: "Privind acest tip de discurs practicat de Eliade pana la sfirsitul viatii, discurs de ascundere a trecutului, ne putem intreba ce poate insemna, astazi, Anul Eliade? Nu poate fi adulatia pentru opera stiintifica o forma de castrare a trecutului legionar?" (Ovidiu Simonca. Mircea Eliade si <<caderea in lume>>, in Observator cultural, nr.48)

    (...)

    Darts

    Cu ani si ani in urma mi-am exprimat convingerea (o am si acum!) ca Mircea Cartarescu are nu atat geniul pastisei, cum au spus unii rauvoitori, ci excelenta sintetizatorului. Poate face la fel de bine nu doar poezie si proza de varf, ci si teatru, eseu, critica si istorie literara, sa traduca si sa faca gazetarie de cea mai pura speta, fie pamflet, fie eseu politic, reportaj s.a.m.d. (...)

    Vi-l imaginati pe autorul Nostalgiei, al Poemelor de amor si al Levantului in descendenta geopolitica a unor Aurel C. Popovici, Marghiloman, Vaida-Voevod, a junimismului filogerman ori a cuplului Titulescu_Litvinov?!?

    (...)

ID – nr.11 (14) 2005

    Reverii editoriale

       scrisoare deschisă către oricine

         Dan C. Mihăilescu

         În toamna lui 1991, când Ion Raţiu mi-a solicitat, nu doar din curiozitate, câteva idei editoriale în ideea mai bunei cunoaşteri a culturii române în lume, pâna în septembrie 2005, când l-am ispitit pe Adrian Sârbu cu alte fantasme în domeniu, cred că am mai prefirat degeaba vreo cinci, şase instanţe decizionale cu proiecte de acest gen. Am încropit pe hartie un “comando pentru Bucureşti” (Cărţile oraşului), am ratat (de această dată exclusiv din vina mea) un proiect fabulos croit în 1993 de Gabriel Liiceanu (Polemicile culturii rom), în 1999 am umplut nişte mape cu vise redacţionale în calitate de consilier pe probleme de comunicare al PDG-ului Televiziunii Române de la acea oră, Cristian Hadji-Culea, plus alte proiecte pentru persoane şi instituţii care au tot dreptul să cultive confidenţialitatea şi care şi-au mărturisit la un moment dat disponibilitatea de a finanţa atare utopii livreşti… Anii, ce să facă şi ei, au trecut apoi unul după altul, fără a realiza ceva. (...)

            Biblioteca Bucureştilor

             Mă amuz şi acum cu înduioşată amărăciune de figura vajnicului Ion Raţiu când i-am spus că nu va lua mai mult de trei, patru procente candidând la preşedenţia României. Păi, ca să-l convingi şi să-l atragi pe român de partea bunei tale credinţe, după ce ai stat cale de o jumătate de veac departe de ţară, apoi trebuie, zic, să refaci mănăstirea Văcăreşti şi Biserica Sf. Vineri, să finanţezi cel puţin patru festivaluri care au încălzit sufletul naţiei pe diferite segmente sociale (Cerbul de Aur, Enescu, Crizantema de Aur, Primăvara baladelor), să devii patronul clubului Rapid ca să câştigi definitiv electoratul de culoare al suburbiilor, să dai o mie de burse copiilor superdotaţi ş.a.m.d. Or, adunându-şi gazetarii de la Cotidianul la o masă festivă, bietul lord liberal de pe Regent Street ne pusese pe masă… şampanie Zarea, ceea ce anula din start orice pretenţie şi posibilitate de a câştiga simpatia baştinaşilor, nu credeţi?  

    (...)

                     Mixerul sincronizat şi coctailul pentru export

            Cea mai acută nevoie pe piaţa publicaţiilor de specialitate este informaţia biblio- universală. Pur şi simplu o revistă trimestrială, format carte, care să acopere rolul revistei Secolul XX, fară, fireşte, limitele de atunci şi, desigur, înglobând toate ingredientele timpului de acum.

            Este inadmisibil să pui în circulaţie în zece ani zeci şi zeci de autori (luaţi fie şi numai biblioteca de proză a editurii Polirom împreună cu “Cartea de pe noptieră” şi “Raftul întâi” de la Humanitas) cu care să-i bombardezi până la dulce intoxicare pe critici şi pe cititori, dar fără a-i familiariza cât de cât cu tendinţele şi mutaţiile mondiale, cu numere de vârf, cu evoluţia specifică a ţărilor Estului european etc.

            Iată, în rezumat, ce revistă propuneam acum vreo doi ani (titlul nu-l divulg: nu se ştie dacă vreodată, cineva… şi pac la războiu…):

             Rubrici

             INSTITUTII CULTURALE – de genul Institutul Cultural Roman, New Europe College, Societatea Academică Română, UNITER, Uniunea Artiştilor Plastici, Fundaţia Academia Civică, Academia etc. Toate în comparaţie cu instituţii similare din lume. Rubrica destinată luptei împotriva personalizării excesive a lucrului cultural (şi nu numai cultural) la români. Neapărat de scanat ce fac mediile universitare din toată ţara, precum şi institutele de cercetare. La ora actuală, nimeni nu ştie, nici individual, nici în ansamblu, ce fac specialiştii noştri (câţi mai sunt!).

            NOI PRIN ALŢII/ CEILALŢI DESPRE NOI (v. mai sus). Aici văd trunchiul revistei, în cele 50 de pagini alocate relaţiilor romano-britanice, -franceze, -ruse, -portugheze, -spaniole, -germane, -ceho-slovace, -italiene, plus bulgarii, turcii, sârbii, ungurii, grecii etc. După 10 –12 numere, totul se poate însuma în volum, sau le putem edita bilingv, separat, expediindu-le prin ambasade în ţările respective.

            BALCANICA – câte o ţară, sau mai multe, dintre cele care au fost leit ca noi, au făcut reformele şi au ajuns ceva mai departe. Rubrica de informaţii.

            PEISAJ: literar, muzical, teatral etc. Mai mulţi semnatari, rubrica de sinteză, nu de recenzii, sinteza celor trei luni pe mapamond, dacă se poate.

            POLITICI CULTURALE (în Europa şi SUA, versus România).

            MADE ÎN ROMÂNIA – rubrica în franceză, engleză, germană, după caz. Câte doi autori într-un număr: un clasic şi un contemporan. De pildă, un Max Blecher plus Cărtărescu, un Slavici plus G. Adameşteanu etc. Eu cred în dubla deschidere a revistei, care să se vândă bine în interior şi să poată merge şi la editurile din afară.

            NUCLEE, TENDINŢE, GRUPĂRI (sau mai comercial: MIEZUL DE NUCĂ).

            Aici intră sinteze despre toate iniţiativele de grup cultural despre care nu prea se scrie: A treia Europa (Timişoara), proza ieşenilor tineri de la Polirom (eram in 2003, vă reamintesc!), colecţia “Cărţi fundamentale ale culturii române”, finanţată de Soros – vreo 30 de titluri, noua eseistică religioasă, noua critică de întâmpinare, grupul PHANTASMA de la Cluj, polonistica de la Universitatea din Iaşi etc.

            CINE (ŞI CE) FACE ISTORIA – istoria diplomaţiei româneşti. Specialişti care să coreleze istoria (tradiţia) cu mişcările din lumea de azi.

            OAMENI DE RĂSCRUCE (plecând de la ideea nevoii teribile de biografii exemplare, în special pentru tinerii cititori): oameni-instituţie de la noi,  cu prezentări de CV-uri atractive: Spiru Haret, D. Gusty, S. Mehedinţi, Vasile Pârvan, C. Rădulescu- Motru, Gh. Marinescu, Carol Davila, E. Racoviţă ş.a.

            COPYRIGHT – nou-veniţii (traduşi) în librăriile româneşti. Se pot da, fie înainte de apariţie, fie imediat după, dosarele de presă trimise de editurile de provenienţă (occidentale).

            ARTELE VIZUALE şi CARTEA CA OBIECT: incursiuni în istoria tiparului şi a cartii, paralel cu informaţii despre noutătile în ştiinţa tiparului, literatura online etc.

            ATELIERUL DE TRADUCERI: câte un studiu de caz pe număr.

            Nu-i aşa că nu sună rău?

                 Exporting România

 Un proiect editorial despre care am mai scris cândva în suplimentul “LA&I” al Cotidianului şi care, miercuri 28 feb. 2001, cuprindea o suită de volume în stare să suplinească un Minister al Propagandei. Cărţi pentru imaginea României. Eseuri nu mai mari de 30 –50 pagini, cu sau fără ilustraţii. Câteva exemple (titlurile îmi aparţin, dar se potrivesc profilurilor autorilor):

                Andrei Pleşu – Dilemele românilor

Theodor Baconsky – Ortodoxia românească în labirinturile Vaticanului (şi lui 

I. Dumitriu–Snagov i s-ar putea cere o selecţie din documentele deja publicate, în chestiunea cu pricina).

Virgil Cândea – De la Cantemir la C.Stere, sau ce înseamnă Rusia pentru români.

Gabriel Liiceanu – Există o filosofie românească?

H.-R. Patapievici – Erezie şi trăire, eşec şi împlinire în “neantul valah”

Ştefan Borbely – Sânge şi spirit maghiar în cultura Transilvaniei

Irina Nicolau si Mircea Muthu şi-ar putea împărţi chestiunea balcanismului (amestecul de grecime, macedoni etc. în AND-ul etnologic al românilor)

Mihai Sorin Rădulescu – Marile familii ale românilor

Al. Zub şi/sau Sorin Antohi – România şi istoria ideilor…istorice

Mircea Martin – Complexele literaturii române

Dorel Sandor – România post Ceauşescu faţa cu tranziţia ţărilor Central şi Est-Europene

Al. Paleologu – Influenţele occidentale şi balcanice asupra culturii române (România între Occident şi Orient)

Ion Pop – Avangardismul literar- artistic românesc

Mircea Cărtărescu – Vârstele poeziei române

Florin Constantiniu – “Trenul românesc” şi “gările” sale (respectiv o istorie a filogermanismului, filo-anglismului, francofiliei, rusofiliei la noi)

Dan Ciachir – România şi doxologia Răsăritului

Marian Popescu – Teatrul românesc

Alina Mungiu – Sociologia şi mentalul colectiv românesc

                       Toate acestea gândite în funcţie de ţintele lor: arii geografice, şart diplomaticesc şi strategii secrete de promovare a Ideii româneşti.

                Vieţi şi dezastre

             Biografii exemplare. O serie “Vieţile românilor”, la care ţin enorm şi care ar avea marea şansa de a-i apropia pe adolescenţi de acele energii constructive din istoria noastră. Volumaşe de 50 de pagini, cu fotografii şi anexe documentare (fragmente de jurnal, corespondenţă, etc.). Vedeam 52 de astfel de broşurele, una pe săptămână în primul an.

            În politica: Kogălniceanu, Marghiloman, P.P. Carp, Ion C. Brătianu (şi Ionel, fireşte), Take Ionescu, N. Filipescu, C.A. Rosetti, Ion Câmpineanu, Eugeniu Carada, printul Nicolae, Barbu Ştirbey, Vasile Lascăr, Lascăr Catargiu, alternând cu literatura: Macedonski, I.L.Caragiale, Haşdeu, Eminescu, Slavici, Heliade, Odobescu, Rebreanu, Sextil Puşcariu, Maiorescu, Dan Botta, Goga, Pârvan, Simion Mehedinţi, D. Gusti, Nae Ionescu, Delavrancea, G. Călinescu, E. Lovinescu… Poate sunt mai mult de 52 (cât săptămânile anului), nu stau să-i număr, fapt este că am deseori nostalgia cărticelelor din “Traista cu poveşti”, precum şi a seriei de “Oameni celebri”, care ne încântau în urma cu aproape jumătate de veac.  

            (...)

    Tot acum vreo cinci ani, Victor Scoradeţ m-a capacitat să întocmesc un posibil sumar pentru o carte întitulată (formula îi apartine lui Andrei Pleşu): România şi euforia dezastrului. Iată ce sumar i-am furnizat atunci:

1. Andrei Pleşu – Spectrul federalizării României sau “blestemul geopolitic”

2. Octavian Paler – Conştiinţa identitara: complex, fobii, impulsuri contrarii

3. Daniel Dăianu – Terorismul financiar (FMI) ca vindecare?

4. Ştefan Borbely – Se poate imagina o comunitate “româno- maghiară?”

5. Sorin Antohi – Postceauşism, postmodernitate, postistorie

6. Horia-Roman Patapievici – Elitele României şi jocul generaţiilor de la 1848 la 2000

7. Acad. Prof. Dr. Constantin Popa – Biologia sfidează ideologia

8. Sorin Dumitrescu – Ortodoxia, de la Răsărit spre Apus

9. Mircea Dinescu – Pe ce lume trăiesti România?

10. Neagu Djuvara – Trădarea (de sine) la români

11. Nicolae Manolescu – Literatura, scoala, dialogul intercultural şi prostocraţia

12. Gabriel Liiceanu – Ideea românească. Utopie, limite, destin

Mă mai gândeam la părintele Iustin Marchiş, la Lucian Boia, N. Cajal, şi Alina Mungiu, pentru a o addenda cu comentarii.

            Despre necesitatea editării unui ghid al instituţiilor (măcar cele culturale) europene, despre o colecţie de caiete de regie (de la Sică Alexandrescu până la Lucian Pintilie şi Mihai Mănuţiu), despre o masivă antologie din arhiva marilor dezbateri ale Academiei (fie şi numai cazul Caragiale – Mitiţă Sturdza, ori polemica în jurul tezei lui N. Davidescu despre “ultimul ocupant fanariot”, despre o suită de ediţii anastatice din marile reviste româneşti, în genul iniţiativei lui Dan Zamfirescu din 1990 cu “Criterion”, despre reluarea tipului de interviu I. Valerian (“acasă la…”) cu scriitorimea şi vârfurile lumii artistice de azi, despre necesitatea reeditării celor patru volume din Enciclopedia României, ori a Dicţionarului de pseudonime al lui M. Strajă… şi câte altele, cu – probabil – altă ocazie.

            Lac şi broaşte să fie, că aşteptări sunt destule.

4. DILEMA VECHE