Prima pagina CV Omul care... Articole Interviuri Ecouri Scrisori catre Ion Intrebarea lunii sendmail.php

 

Actualizat 7 iunie 2014

 

 

A R T I C O L E    

           

   

0. In Romania literara

1. In EVENIMENTUL ZILEI

2. In JURNALUL NATIONAL  

3. In Idei in Dialog

4. In DILEMA VECHE

5. In ZIARUL DE DUMINICA

6. In igloo_habitat & arhitectura

7. In PHOTO magazine

8. In TimeOut Bucuresti  

 In Esquire

 

0.

Marino, Cioran şi Securitatea

Dan C. Mihăilescu, România literară nr. 17, 14-20 mai 2010

 

Când îmi încheiam luna trecută (RL nr. 13 din 16 aprilie) articolul despre cartea lui Adrian Marino Viaţa unui om singur cu un citat din memoriile lui Cicerone Ioniţoiu („neseriozitatea şi impostura lui Adrian Marino s-au constatat şi după eliberare, când a devenit omul Securităţii, fiind folosit în străinătate ca agent de influenţă...”) nu aveam de unde să bănuiesc valurile pe care ulterior avea să le dezlănţuie suita cercetărilor făcute la CNSAS de Mirela Corlăţan pentru Evenimentul zilei, cu dovezi de netăgăduit (indiferent de câte nuanţări ar trebui făcute, de câte circumstanţe atenuante sau agravante s-ar putea aduce) în ce priveşte colaborarea autorului Dicţionarului de idei literare cu încopitatele servicii duhnind a pucioasă.

Valuri urmate numaidecât de un nou grupaj aprig de texte în apărarea împricinatului în nr. 265 din 6-12 mai al Observatorului cultural ( semnează, în ordinea sumarului : Liviu Antonesei, Şerban Axinte, Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Adina Diniţoiu, Cezar Gheorghe, Marius Ghilezan, Bedros Horasangian, Antonio Patraş, Ovidiu Pecican, Bogdan-Alexandru Stănescu, Ovidiu Şimonca, Ciprian Şiulea, Simona-Maria Pop).

 

Iar ne uităm la munte din peşteră ?

Am spus-o şi-n anii’90, când ni s-a dat să roadem cu sârg uriaşul os otrăvit care era Cartea albă a Securităţii, şi de mai multe ori după aceea : orice examinare a formelor de colaborare cu aparatul represiv (de la ofiţerul angajat, la ordinarul turnător benevol şi de la consilierul secret, fără legitimaţie, până la responsabilul de stradă, şeful de scară şi deţinătorul cărţii de imobil, trecând prin persoana de legătură, persoana de încredere, informatorul şantajat, specialistul fatalmente racolat pentru know how-ul său, translatorul oficial, fostul deţinut politic - obligatoriu semnatar de angajament - rezidentul SIE, informatorul de celulă ş.a.m.d.) trebuie să ţină cont în primul rând de natura, anvergura şi durata angajării, apoi de intensitatea voinţei de colaborare, de contextul politic şi social, de ansamblul personalităţii incriminate sau disculpabile, dar mai ales de scopul ultim al abordării, şi anume : înţelegerea şi acuzarea Sistemului !

Atâta vreme cât nu facem ierarhizarea vinovăţiilor şi nu ajungem – indiferent de cazul discutat - la centrul de comandă care şi-a malformat, cu diabolică deliberare, subordonaţii, vom privi în ceaţă, ne vom scuipa în oglindă, ne vom otrăvi singuri. E ca şi când, în peşteră fiind, ai ridica încrezător ochii către pereţii jilavi şi plini de lilieci, convins că vezi vârful muntelui !

Aşa au ajuns mulţi să-i disculpe pe alde Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Dinu Săraru şi comp. pe motiv că nu li s-a descoperit angajamentul şi că au avut dosar de urmărire informativă, într-o epocă în care aşa ceva aveau până şi miniştrii, ambasadorii şi demnitarii Ceauşeştilor, de nu cumva şi mulţi dintre ofiţerii Aparatului ! Când Elena Ceauşescu dispunea filarea propriilor copii „în vederea destrămării anturajului periculos”, iar Vadim Tudor cu Eugen Barbu îi făceau vizite acasă generalului Iulian Vlad întru tainică sfătuire - fiind bine mersi filaţi, înregistraţi şi îndosariaţi la rându-le ! – e ridicol să mai aperi pe cineva spunând că „a fost urmărit”, că „nici măcar membru PCR n-a fost”, sau că „nu i s-a găsit nici un angajament semnat”.

Cum, oare, să-i judeci la comun pe Caraion şi Doinaş, pe Alexandru Paleologu şi Sorin Roşca Stănescu, pe Valeriu Anania şi Traian Iancu, pe Marian Popa şi Aurel Martin, pe Romul Munteanu şi Mircea Micu, pe Andrei Magheru sau Tudor Vornicu faţă armata de colaboratori „fireşti” ai TVR, pe Lucian Pintilie, Al. Căprariu, Valentin Lipatti, Florin Gabriel Mărculescu, Mona Muscă, Dan Amedeo Lăzărescu, Carol Sebastyen, Mircea Iorgulescu, Nicolae Corneanu, Virgil Cândea, Gabriel Gafiţa, Adrian Marino, Paul Anghel, Virgil Tănase, Andrei Corbea, George Ivaşcu, Sorin Antohi, Dan Zamfirescu, Eugen Uricaru, Alin Teodorescu, Mihai Ungheanu, Mihai Pelin şi atâţia alţii, situaţi adesea în flagrantă antinomie, fără să ţii cont de seria de determinări de care vorbeam !?

Cum bine spune Liviu Antonesei, cazurile, destinele acestea „trebuie discutate cu documentele pe masă şi cu înţelepciunea necesară. Nu ca elefantul în magazinul de porţelanuri”. Şi tot el zice cu amară dreptate : „Nu pot să nu mă întreb ce aş fi făcut eu dacă aş fi fost într-o situaţie existenţială similară cu cea a criticului despre care vorbim (Marino, n.n.). Sper din tot sufletul că nu aş fi «săvârşit» nimic de care să-mi fie apoi ruşine. Dar cine ştie ? Pe noi înşine nu ne cunoaştem cu adevărat decât atunci când viaţa ne aduce în situaţii-limită”.

Exact asta m-am întrebat şi eu adeseori, mai cu seamă când era vorba de foştii deţinuţi, trecuţi prin reeducare, puşi să semneze un angajament (de foarte mulţi considerat ca formal) la eliberare, orbiţi de „deschiderea Congresului al IX-lea”, literalmente extaziaţi patriotic în august 1968 şi lăsaţi să facă (fie şi prin daracul Cenzurii) ceea ce au visat o viaţă : filosofie, istoria artei, diplomaţie etc. Precum Noica şi Marino, de pildă (dar şi Marin Constantin, să zicem, şi atâţia alţi „emisari ai valorilor româneşti” trimişi să susţină exportul autohton, ori să uşureze importurile de una, de alta, ca să nu mai spun de spionajul industrial) făcuţi punte între Mircea Eliade şi cabinetul lui Dumitru Popescu, între Cioran şi Cumpănaşu, Etiemble, Plămădeală şi Pleşiţă.

Nu ţine, însă, integral nici distincţia pentru care pledează, în acelaşi număr al Observatorului, Cezar Gheorghe : „personal, cred că opera unui intelectual trebuie separată de conduita sa morală” (bine că nu mai trăiesc Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca : în vituperările lor faţă de amestecul „celor două cerneluri”, ar fi încremenit acum de oroare). De acord, una se înscrie la biografie, cealaltă la bibliografie. Dar verdictul asupra omului trebuie judecat numai prin – şi după – însumarea celor două.

Stupefiant declară Antonio Patraş : „Privind la acuzatorii de astăzi, deţinători ai adevărului absolut (cu voie de la putere, să fim bine înţeleşi !) îmi vin în minte ofiţerii de altădată, metamorfozaţi în campioni ai primenirii morale şi ai luptei împotriva totalitarismului”. Adică simpla, absolut fireasca dorinţă de-a limpezi apele şi a cunoaşte adevărul pe toate feţele sale, sună a ofiţerime dictatorială ?!? Recunosc, habar n-am cine ce a scris pe bloguri şi forumuri despre cazul Marino (am jurat să nu frecventez câte zile oi avea aceste butoaie de fiere), dar nu cred că etalarea şi incriminarea unor evidenţe pot fi condamnate aprioric drept atitudini criminale.

De-a dreptul o aberaţie susţine Ciprian Şiulea : „eu cred că cei care au devenit informatori în urma represiunii politice pot fi acuzaţi de victimele lor directe, dar nu şi de restul societăţii”. Nu mai întreb ce ne facem dacă victimele au murit demult ! (Oare de Caraion va trebui să se pronunţe numai... stafia cuplului Monica Lovinescu-Virgil Ierunca !?!). Întreb ce se întâmplă cu informatorul care a slujit toată viaţa - şantajat sau de bunăvoie, remunerat sau nu - serviciile secrete ale unui regim dictatorial, întru supravegherea nucleelor sociale insurgente, respectiv alterarea, alterarea, dezbinarea, dezamorsarea şi reprimarea diverselor forme de rezistenţă a tot ce ţine de buna asociere întru libertatea şi demnitatea fiinţei. Poate că, de cele mai multe ori, în urma delaţiunilor sale n-a fost arestat nimeni. Dar asta nu schimbă cu nimic ferocea eficienţă a sistemului represiv, ca şi natura odioasă a acţiunilor sale. Acţiuni care vor fi condus fatalmente, de-a lungul timpului, la tot soiul de „măsuri coercitiv-preventive”, adică la limitări, ameninţări, concedieri, şantajări, racolări, degradări, umilinţe, anulări de paşapoarte etc. de nu cumva la sinuciderea victimelor care, acum, nu mai pot acuza pe nimeni.

A ne precipita să umplem numere festive de revistă cu exegeza operei lui Adrian Marino în contrapartidă cu etalarea relaţiilor sale cu Securitatea, în loc să luăm act, cu decenţă dar fără relativizare fariseică, de amploarea şi efectele acestora, este nu doar o flagrantă inadecvare, dar şi o manieră amorală de abordare culturală. „Comparatismul militant” şi „biografia ideii de literatură” nu sunt deloc „în chestie” cu verbul folosit de agentul Ionuţ în Nota Nr. 079340 din 5 martie 1987 : „Consultându-l (subl. ns.) pe 32 Adrian Marino, care a participat la întâlnire, ne-a relatat că, din discuţiile avute cu 7 E. CIORAN, a înţeles că ăsta nu este dispus să întreţină relaţii cu primăria” (Securitatea, n.n.), cum citim în Cioran şi Securitatea, volumul despre care vom vorbi în cele ce urmează.

Drept pentru care mă grăbesc să citez din numărul 80, din 1-15 martie, al revistei Verso, unde Ştefan Borbély coordonează un grupaj Marino (cu Sorin Antohi, Ion Mureşan, Liviu Antonesei, Florina Ilis, Monica Spiridon, Gabriel Andreescu, Geo Şerban, Iulian Boldea, Luigi Bambulea, Ovidiu Mircean) tocmai din articolul lui Ioan Buduca, intitulat O instituţie care n-a fost să fie (şi un om care şi-a greşit identitatea) :”...putem vedea povestea orgolioasă a unui om care şi-a greşit toate identităţile pe care voinţa lui (enormă) a ales să le imite, ştiind că le imită, dar suferind ca şi cum ar fi fost autentice. Drama e autentică, într-adevăr, dar aparţine unui spirit fals, cu adevărat fals şi mereu în fals faţă de sine. Înşelarea de sine a fost posibilă pentru că Marino n-a ştiut să dea vina pe sine, a dat vina pe comunism, cât a fost ţara comunistă, apoi a dat vina pe ţară. (...) A fost critic de idei literare, dar nu iubea literatura. A fost ideolog de partid, dar nu suporta politica. A fost călinescian, dar nu-l admira pe Călinescu. Patriot, dar dispreţuind ţara. Scriitor, dar anatemizând literaţii. Adrian Marino nu s-a putut salva nici măcar scriind cronica acestor contradicţii. N-a ieşit o carte de folos altora ca el, ci o lamentaţie orgolioasă”.

Încă un exemplu : Petru Comarnescu

Sper ca dezbaterea cazului Marino să continue. Şi, dacă se poate, nu din raţiuni de Păltinişofobie, aşa cum, din păcate, se face masiv acum - când parcă am reajuns în neo-Ţiganiada anilor’90, de ne băteam în autori (gen Eliade vs. Sebastian) precum personajele lui Budai cu trupurile copiilor, perpetuând dihotomii stupide („securişti de bine, securişti de rău”) - şi fără să-l folosim de pretext vindicativ, aşa cum bine zicea pe atunci Mircea Dinescu, anume că „tot scriitorul român citeşte România Mare ca să vadă cum îi sunt înjuraţi confraţii”.

(Apropo : întreb şi eu, nu dau cu parul, între paranteze : dacă-n locul lui Marino ar fi fost un autor din siajul „Păltinişului”, am mai fi înregistrat tsunamiul apărător şi ultranuanţat din Observator cultural, Verso s.cl. ?...)

Dar să ştiţi că subiectul „Vieţii literare” de azi e(ra) altul : volumul lui Stelian Tănase Cioran şi Securitatea, apărut la Polirom.

Acolo unde dăm de multe pagini suculent-informative din 1966 (pp.171-179, 195-200 ale hiperefervescentului Titel Comarnescu, prietenul cuplului Iosif Constantin Drăgan – Traian Filip, dar şi arhitect al Criterion-ului interbelic, infatigabilă energie catalitică, stimulativă, în continuă ebuliţie. Şi care, ce să vezi ?

După ce arată că „Ionescu şi Cioran au fost foarte docili în discuţie, s-au purtat cu mine prieteneşte, deoarece îmi sunt îndatoraţi pentru lansarea lor în ţară, la începuturile activităţii lor de scriitori, şi pentru colaborarea pe tărâm cultural”, dă nu numai informaţii ghiduşe pentru exegetul cu apetit ludic („Ionescu a replicat că Cioran trebuie înţeles prin contrariul a ceea ce spune sau scrie – lucru care trebuie aplicat şi lui Ionescu, am spus eu atunci”), dar se lasă pradă unei adevărate frenezii narativ-delatoare, despre cum se ocupă Theodor Cazaban cu zugrăvitul caselor, despre „atitudinile negative” (faţă de regimul Ceauşescu, desigur) ale lui „Barbăneagră, Guşă şi Bacu”, despre cum i-a spus Ierunca „în şoaptă că uneori este silit să spun la emisiunile radiofonice lucruri care nu-i plac, lucruri în care nu crede”, despre utilitatea contactelor sale („prin Jianu am cunoscut o seamă de critici, negustori de artă, personalităţi culturale, care au fost de folos propagandei noastre”), despre cine-i „vorbea de bine pe fascişti”, cu presupoziţii poate că hilare azi, dar cu siguranţă periculoase atunci („s-ar putea ca şi M. Petrovici să fie spion la Londra, cum poate că este şi Dessa Trevisan...”), apărând-o pe Wendy Muston, fosta soţie a lui Noica, „acum redactoare la secţia română a BBC-ului, care mi-a dat concursul pentru propaganda expoziţiei Ţuculescu din cadrul Bienalei de la Veneţia” şi fiind „sigur că Eliade ar veni în vizită în ţară, mai ales că mama lui – în vârstă de 81 de ani – trăieşte la Bucureşti şi el îi poartă de grijă”.

Una peste alta, însă, faţă de fervoarea turnătoriilor arborescente din scenarita nu o dată delirantă a lui Silviu Crăciunaş, elanurile sfătoase, pe linia neo-mândriei patriotic-artistice, ale lui Titel Comarnescu mai mult înduioşează decât îngreţoşează astăzi. Cel puţin din bruma de pagini cuprinse aici, el preferă să evidenţieze pozitivul, datele potenţial profitabile, decât să arunce anateme.

În plus, oferă şi detalii incitante pentru istoria literară, necunoscute multora, precum :”am aflat că Ionescu a tradus integral proza lui Urmuz şi a dat-o spre publicare marii edituri Gallimard. Scriitorul Tristan Tzara, pe atunci în viaţă, a făcut presiuni să nu se publice textul tradus, deoarece astfel s-ar fi făcut dovada că suprarealismul îşi are unele rădăcini mai vechi în literatura noastră, şi nu în cea franceză, iar el, Tzara, ar fi pierdut şi mai mult din mica lui însemnătate”.

Pe scurt, până la eventuale alte probe, mai vinovate, rapoartele lui Comarnescu trebuie evaluate folosind bemolul, nu diezul.

 

„Un suflet ros de probleme”

Rătăcind prin hăţişul notelor informative şi scormonind printre numele de cod (Nicu Savin, Ilie Drăgan, Cornel Braşoveanu, St. Dragomirescu, Horia Cristescu, Anton, Lucian Armaşu, Ovidiu Iliescu, Petroniu, unii raliabili la dosarele Noica şi Eliade), ajungi să-l decriptezi pe profesorul Tudor Popescu sub pseudonimul P. Rădulescu (v. pp. 206 şi 212), să-l vezi ca „legătură oficială” în 1965 pe dirijorul Mihai Brediceanu, pe atunci directorul Teatrului de Operetă („Mihai Brediceanu este luat în studiu pentru recrutare de către organele noastre”, adnotează maiorul Olar Dionisie), vorbind despre Liebhass-ul ionescian pentru România („iubiura”, cum ar zice Luca Piţu), ori despre antirevizionismul maghiar al lui Cioran, după cum eşti tentat să sapi oleacă prin bibliotecile publice ca să-l identifici pe „Viorel Mănescu”, etnolog sibian. Acesta (v. pp. 79, 84, 93, 107, 123, 128, 234) avea acceptat la Meridiane în februarie 1961 un volum despre Pictura populară românească pe sticlă, în colaborare cu Hachette şi se pregătea pentru un drum la Paris, „unde ar putea rezolva unele sarcini din partea organelor Securităţii, legate de Cioran Emil, Alexandru Bărbulescu şi Mircea Eliade”. În martie 1963, Mănescu fusese în Austria, de unde a corespondat cu Cioran „în baza instructajului”, după fix doi ani îl vizita bine mersi pe Aurel Cioran la Sibiu, în iulie 1965 era „plecat cu o expoziţie în RFG”, făcând parte „din legătura Cpt. Cristea Ioan”, iar în aprilie 1968 face un drum la Paris, împreună cu Ion Frunzetti şi Petre Oprea, unde Cioran se arată revoltat că românii îşi arondează meritele saşilor (p. 234).

Cioran şi Securitatea este al şaselea volum din colecţia de „Istorii subterane” coordonată de Stelian Tănase şi conţine documente emise între 1941 şi 1990 (inclusiv !), de la sobrietatea profesionist-încruntată a colonelului Darie Rădulescu din 20 febr. 1941 („Dsa a fost numit de Guvernul Legionar în postul de frunte din care va trebui să reprezinte Ţara numai pe baza stăruinţelor familiei sale legionare. Credem că menţinerea sa în acel post nu este folositoare Ţărei...”) la caracterizări empatice precum cele semnate în 1954 de informatorul V. Bologa („este un talent excepţional dotat, deosebit de inteligent, un suflet agitat, ros de probleme, temperament cu totul ciudat şi aparte”, pe care „tocmai anarhismul l-a apropiat de legionari”, brutalitatea lui Hitler impunându-i-se de la sine „firii lui delicate”. Pe Codreanu îl considera „un mare tulburător”, însă, practic, politic, aşadar, Cioran „nu putea reprezenta nimic. Era mult prea străin şi stângaci în viaţă”), sau de un pitoresc aspru, înţepător, cum este declaraţia lui Dancu I. Cristofor, deţinut la Aiud în 1964, p. 99 ş.u.

„Pe Emil Cioran, spune Dancu, l-am cunoscut în redacţia revistei Vremea în 1937 şi ne-am împrietenit. Tip uman plin de contradicţii şi inegalităţi. De o dezordine interioară înfiorătoare. Pare un om bolnav psihic (...) deodată izbucneşte într-o discuţie pe care o incendiază cu câteva butelii de vin. Alunecat într-o stare de aprindere, beţia de vin şi de vorbe trebuie să-l agite zile şi nopţi. După aceea se întoarce acasă cu o faţă descompusă şi cu un chin şi mai tulbure, lua o pătură, astupa organismul (sic) cu ea şi nu mai ieşea câte o săptămână din casă, timp în care nu mânca decât fructe, nu primea pe nimeni şi scria. Apoi iar bea, iar discuta, iar o lua de la cap. (...) Tip preţios şi cu o mare încredere în «geniul» său, pe care şi-l enunţa fără pudoare. Interesat şi calculat totuşi, ştiind să-şi urmărească interesul. Cel mai pasionat lucru al vieţii lui era ahtierea după celebritate şi goana după scandal în jurul persoanei sale, ca să fie în centrul atenţiei şi să se discute despre el. Anarhic, fără scrupule morale. Extravagant, stupid chiar uneori”.

Cum să nu regreţi că un asemenea condei sagace fusese condamnat la 18 ani de închisoare ?

În sfârşit, păcat că nu mai am spaţiu decât pentru a semnala documentul ce încheie cartea, o Notă anonimă din 22 nov. 1988, în chip diabolic genială. Dacă Securitatea ar fi avut la vârf fie şi numai zece minţi de atare calibru, adică de-o aşa strălucire malefică, ne-ar fi mancurtizat irecuperabil. Este o capodoperă de twisted mind(ed), care, într-un dialog cu Cioran, pur şi simplu justifică toate ororile finale ale ceauşismului (foametea, satele, bisericile, plătirea datoriei externe, demolările, propaganda etc.), dar şi ale dejismului („nu erau comunişti români, ci comunişti evrei, unguri ori lipoveni, într-un partid antiromânesc” !), într-o sofistică impecabilă, cu inteligenţă năpraznică şi precizie amuţitoare. Un om din anturajul lui Petre Ţuţea, care călătorea frecvent în străinătate şi care-i mărturiseşte triumfător lui Cioran că „până acum n-am scris nici măcar un rând despre Ceauşescu” !

Sper ca, de atunci încoace, misteriosul sofist să fi trecut, spre binele nostru, de la ingineria mentală (vorba lui :”am scăldat-o şi eu cum am putut”) la cele financiare. Altminteri, mi se cam sparie gândul.

Un atlet al negaţiei

Dan C. Mihăilescu, România literară nr. 13, 16-22 aprilie 2010

 

Nu cred că exagerez flagrant dacă spun că Viaţa unui om singur mi se pare cea mai lamentabilă - adică de compătimit - confesiune din memorialistica literaţilor noştri. Până acum, memoria mea afectivă îi rezervase acest loc lui Romul Munteanu, de ale cărui evocări m-am apucat în trei rânduri, zadarnic, să scriu : aşa de crudă era despuirea de sine, atât de nemiloasă autoscopia umilirilor, frustrărilor, complexelor şi eşuării deopotrivă anatomice şi sentimentale, sociale şi profesionale, conjugale şi profesorale, încât a glosa cu cinică seninătate un astfel de nemilos ecorşeu făcut de bunăvoie mi s-a părut de fiecare dată ceva pur şi simplu inuman.

Ei bine, după ce am trecut, fireşte, prin furia iniţială şi după ce mi-am depăşit, nu fără o vagă senzaţie de greaţă, impulsurile de şarjare acidă, am observat că sunt brusc îmblânzit de o milă nesfârşită faţă de personajul Adrian Marino, ca şi faţă de nedreptatea supremă, pe care şi-a făcut-o, în posteritate, cu mâna lui. Anume faptul că, din pricina pânzei freatice ireversibil îmbibate cu venin din străfundurile fiinţei sale, toate ideile indiscutabil valabile, toată voinţa lui de sistem, dar mai cu seamă admirabila sa pledoarie pentru construcţia culturală temeinică şi de durată – în contracurent cu firea şi tradiţiile eseisticii române – s-au văzut şi se văd condamnate la uitare, alterare sau persiflare, de nu cumva la ridicol. Or, aşa ceva este un păcat capital, egal cu sinuciderea, aş zice.

 

Fierea memoriei rele

Evocativul, cum ştim, e determinat îndeobşte de natura memoriei : bună sau rea. Sunt memorialişti care ştiu să facă alchimia urâtului, a înfrângerilor şi eşecurilor din propria existenţă, în numele unei morale (cvasi-idilice) a fabulei, pentru care ceea ce contează este extragerea notelor peren-exemplare, a seninătăţii finale, şi nu autoetalarea masochistă. Cei cu memorie rea, ricanând casant sau vituperând revanşard cu voluptatea negativului, preferă, dimpotrivă, atacul la baionetă, postularea viciilor, a grotescului sau a tragicului ca esenţă a existenţei, astfel încât peisajul rezultat este o bolgie cu miasme de pucioasă, unde orice fărâmă de normalitate e anamorfozată întru monstruozitate.

Nu e de intrat acum în istoricul acestei dualităţi. Destul e să spunem că arcanele infernale ale memoriei lui Adrian Marino cuprind în egală măsură persoana evocatorului şi lumea desenată de el.

De-o parte, deci, avem negativul etanş, incredibil prin tenacitatea desfigurantă, al egografiei. Marino îşi depliază când cu sadism, când cu masohism, mizantropia, eul disforic (în perfectă antinomie cu euforiile noiciene), faptul că nu-i place teatrul, că detestă boema literară, dar şi viaţa la ţară, că-i sunt indiferenţi copiii, animalele şi natura, că nu-şi iubeşte în chip deosebit nici ţara, nici trecutul, nici prezentul, că-i ursuz, posac, necomunicativ, că nu şi-a iubit părinţii şi a avut mereu oroare de tot ce ţine de socializare, de viaţa literară, dar şi de sfânta domesticitate a universului familial. E cât se poate de limpede că suferă de mania persecuţiei şi-a contrazicerii, de macromegalie egocentrată, de fervoarea unicităţii, mai bine zis : a magnanimităţii perpetuu ulcerate.

„Am devenit repede un inconformist, refractar, inadaptabil, adesea turbulent”. „Detestam aşa-zisa viaţă de familie”. „Nu am amintiri frumoase” (o scrie, deşi ştie bine că Lidia, soţia, „ar putea să se considere nedreptăţită”). „Mă surprind de multe ori iritat, irascibil, plin de revolte refulate, de inhibiţii demult ascunse. Devin ursuz, rece, antipatic, inabordabil, «imposibil». Uneori chiar mie însumi”. „Am fost prea abstract, prea asocial, prea irealist”. „Temperamentul meu este, din nefericire, un amestec oscilant de stoicism şi criticism, de resemnare şi revoltă”. „Eram mereu şi peste tot considerat un personaj profund iritant şi antipatic. Un corp străin, inadaptabil şi inasimilabil”. „Un marginal, un fel de outlaw etern”.

În fine : „A trăi numai din amintiri urâte, mereu cu pumnul în rană, este – cel puţin în cazul temperamentelor constructive de tipul meu – metoda cea mai sigură de ratare, sterilitate definitivă, iremediabilă. Cum poţi să mai construieşti ceva când eşti imediat invadat de zeci, sute de amintiri obsedante, dureroase ? De nedreptăţi, umilinţe, resentimente ?”

Autoinsularizare, aşadar, cu orice preţ : „de şase decenii gândesc mereu altfel, aproape în toate domeniile. Scara mea de valori este net deosebită de a mediilor sociale şi culturale pe care le-am străbătut”. „Deci este vorba de cărţile mele traduse şi editate în limbi străine, în ţară şi străinătate. Strict bibliografic vorbind este, de departe, cel mai mare efort pe care l-a făcut critica română de când este ea. Primul critic tradus în Japonia, de două ori ««piratat» la Belgrad, de patru ori editat la Paris şi în spaţiul francofon, al doilea critic român, din România, editat în SUA, tradus în bune condiţii în Italia etc. etc.Toate acestea sunt realităţi incontestabile. Nici un «clasic» al criticii române nu poate oferi ceva asemănător. Şi... totuşi ! Am rămas acelaşi etern marginal, un cvasinecunoscut…”

 

Ceilalţi ? Mediocritate, oroare, nimicnicie

Dacă Eul este astfel încapsulat în complexul lui Gulliver, cum să nu-i apară totul ca burlescă, jalnică horă de pigmei ?

“C. Meissner, “ultimul junimist, o imensă mediocritate”. Petre P. Andrei “o profundă mediocritate”. I. P Culianu “un subprodus al lui Mircea Eliade”. George Ivaşcu, “lichea simpatică”, “ilegalist, informator al Siguranţei, logodnic virtual al unei nepoate a Anei Pauker”. Arghezi “părea un magazioner sau recepţioner de hotel”. G. Călinescu generează “repulsie instinctivă”, fiind privit cu “cel mai mare dezgust”, un “ciclotimic imprevizibil”, “fără nici o conştiinţă etică şi civică. Predispus la simulare, duplicitate şi farsă publică de mari proporţii. Preocupat exclusiv de succesul şi realizarea personală, fără nici un scrupul”. Mihail Sadoveanu ? “Cabotinism, histrionism, laş”. Nichifor Crainic, văzut în închisoare în condiţii mizere, îşi dezvăluie “penisul enorm”. Luca Piţu este “măscărici verbal”, autor de “mărunte spanacuri”. Radu Petrescu ? “Mărunt epigon călinescian”. Paul Goma – “turbulent, agresiv şi simpatic”, dar căzut, apoi, în “derapaje patologice, insanităţi şi aberaţii”. Aurel Rău : “mediocritate proletcultistă, parvenit etern, mare activist, carierism imbatabil”. C. Regman – “fost propagandist marxist, legionar renegat, se pare”.

Dacă Ştefan Aug. Doinaş are “o imensă infatuare”, D. Micu este “o mare mediocritate”, D. Ţepeneag este “antipatic, temperament sangvin, rebel şi insolit, cu teorii suprarealiste second hand”, în schimb Eugen Simion se revelă “un carierist feroce, imbatabil, prototip ambiţios, parvenit la prima generaţie de intelectuali”. Se vorbeşte de “mitocăniile lui Fănuş Neagu”, Marin Sorescu apare ca un oltean “extrem de agil şi abil, cu cobiliţa etern prin Europa”, Ion Gheorghe sfârşeşte ca “biet versificator incult”, N. Steinhardt apare drept “cretin” între ghilimele, iar Cezar Ivănescu are o “agresivitate şi vulgaritate ieşite din comun”.

Adrian Marino notează “mitocănia” Mariei Banuş, “poetă oficială, suficientă”, “aroganţa pretins spirituală” a Ninei Cassian, faptul că Zaharia Sângeorzan este “un personaj abject”, Alexandru George este “megaloman, extrem de infatuat şi nedrept”, îi vede pe Alexandru Duţu şi S. Damian ca “insolenţi”, pe Dan Petrescu “mărunt ratat veninos” cu “profesiunea de cumnat”, pe Livius Ciocârlie şi Al. Călinescu drept “colonişti culturali români tipici” şi pe Gabriel Ţepelea “mediocru”. Este fioros la adresa Ilenei Mălăncioiu, “poetă profund veninoasă” şi intens psihanalizabilă. Valeriu Cristea este “un obtuz comunist”, Gheorghe Crăciun intră la capitolul “ingratitudine”, Mircea Martin este “super-sincronizatul oportunist”, Gabriel Liiceanu e gratulat cu formula “marele Căpitan filozofic naţional, guru suprem”, iar din tot ce înseamnă Nichita Stănescu în poezia română Marino nu reţine decât că, într-o zi, poetul celor 11 Elegii “puţea îngrozitor, nespălat probabil de o săptămână” !

Ion Cristoiu este un “gangster utecist de presă”, Roland Barthes – o “catastrofă intelectuală şi morală”, Etiemble suferea de o “avariţie sordidă, maladivă”, iar Ioana Ieronim “să nu-mi spună nimeni că se ocupa la Washington de…«difuzarea culturii române» !”

Ce mai avem ? “Ifosele lui Mihai Nasta”, “infatuarea lui Bujor Nedelcovici”, “aroganţa şi suficienţa” lui Ţvetan Todorov, “obrăznicia” lui Hans Magnus Enzesberger (“neîntrecută de nimeni”), “obrăznicia şi agresivitatea unor “filles abusives” precum Marie-France Ionesco (“insolenţă de nedescris”), calificarea Ariadnei Combes, în acelaşi context, ca “biată profesoară, pierdută undeva într-un orăşel din Normandia”, “înţepatul şi sclifositul Dinu Zamfirescu”, “specia detestabilă, de o imensă infatuare” a lui Ion Varlaam, relaţiile lui Romul Munteanu la MAI “ca să nu spun mai mult”, “ofiţerul Dan Ciachir”, “legionarul Paul Barbăneagră”, “golănaşul de profesie” Mircea Dinescu, “autenticul securist” Mihai Ungheanu, “exhibiţionistul monden Alexandru Paleologu, “pentru care nu am nici o stimă”, “mediocrul” Liviu Petrescu…

Hai să punem, totuşi, punct.

Să nu-mi spuneţi că multe dintre aceste verdicte sunt riguros exacte…că asta ştiu şi eu prea bine.

Nu asta-i problema.

Problema este că, pas cu pas, tot înaintând otrăvit, ca hipnotizat, în mocirla vieţii literare pe care-o execrează şi o visează asanată, adică aneantizată, Adrian Marino se contaminează ireversibil. El devine una cu miasmele vituperate. Vulpea capătă culoarea şi acreala strugurilor. Aşa cum s-a recunoscut mai mult sau mai puţin conştient în frustrările unui (finalmente) paria ca Alexandru Macedonski (“mă consola exemplul lui, victima cea mai ilustră a veninului vieţii literare româneşti, o fatalitate pe care a trebuit s-o suport şi eu”), tot aşa crâncenul anti-Mircea Zaciu a devenit un perfect rival al alambicului de veninuri din Jurnalul acestuia.

Nu există sintagmă mai făţiş, mai ostentativ detestată, în memoriile lui Marino, decât “viaţa literară”, sinonim al infernului, balamucului, bordelului, nimicniciei planificate şi nemerniciei atotdistrugătoare. Unul ca mine, care “ierborizează” de câţiva ani pajiştea cu pricina, e taxat numaidecât drept “canalie literară” : gândul că un ipochimen precum Dan C. Mihăilescu ar putea intra “cu agresivitate în intimitatea vieţii mele mă umple, de pe acum, de oroare”, scrie Marino la pagina 12, după care, la 126, imaginându-şi definirea “infernului critic”, răspunde numaidecât : “să mi se citească, în dreapta, o cronică de Gheorghe Grigurcu, iar în stânga o cronică de Dan C. Mihăilescu. Sau invers.”

Şi totuşi : ce poate fi mai trist-hazliu decât să-l vezi pe marele teoretician al Construcţiei “celeste”, divinul pierdut în sferele non-valahe ale ştiinţei literare, pe atletul negaţiei literarocentrismului, pe campionul ideologiei iluministe, anti-medievalul, anti-romanticul, anti-ruralul ş.a.m.d. eşuând ca un albatros resentimentar pe plaja boemei bârfitoare, cârtind ca ultima ţaţă salonardă, atârnând cu nemiluita verdicte urât mirositoare, pe scurt : comportându-se literar exact ca “oile sale negre” ?!? Asta mi se pare cea mai teribilă răzbunare în posteritate a spiritului foiletonistic literar subiectiv-plezirist pe morga scientismului rigorist.

În focurile vieţii sale - de-a nu fi devenit niciodată un pedagog magnetizant ca Noica şi Nae Ionescu, de-a nu fi fost niciodată venerat ca Nicolae Manolescu şi de-a nu fi făcut niciodată şcoală istorico-literară ca Mircea Zaciu - bietul Adrian Marino nu doar că a eşuat ca Bogdan-Duică şi s-a văzut probozit ca epigramistul Macedonski, dar s-a molipsit de toate maladiile netrebniciei valahe. Astfel încât, ajuns la capătul vieţii, îşi vede biografia eşuată şi cărţile căzute în gol, duşmănindu-şi tot ce ar fi trebuit să aibă mai scump : propria-i operă, cărţile !

“Adevărul este că nu le mai iubesc. În unele cazuri aproape că am uitat de existenţa şi apariţia lor (…) Întreg acest efort (…) a căzut, de fapt, în gol…”

Nu cred să mai existe în memorialistica românească o asemenea grozăvie : un Narcis care să-şi renege Chipul ! Un ideolog literar convins ca a fost Unicul, dar care-şi incendiază opera nesilit de nimeni.

“Anti-literar şi chiar a-literar în cărţile şi studiile pe care le scrie”, Marino “este pe deplin scriitor (şi încă : scriitor român tipic) în comportament”, observă Daniel Cristea-Enache în nr. 261 din 1-14 aprilie al Observatorului cultural, acolo unde Antonio Patraş sublinia afinităţile cu Macedonski, iar Paul Cernat notează tocmai contaminarea evocatorului de moravurile incriminate.

“Voinţa de a fi «altul», de a funcţiona «altfel decât ceilalţi» în cultura română domină exponenţial jurnalul, coroborată fiind cu o alta : cu voinţa de a fi recunoscut în altă parte decât în cultura română, de a le impune celor de aici un prestigiu bulversant, sosit de dincolo”, conchide Ştefan Borbély în nr. 3 din 2010 al revistei Apostrof. Şi continuă : “Strict psihanalitic, acest lucru înseamnă o exacerbare a tatălui de subtitut în dauna celui real, ceea ce ne duce, în mod inevitabil, înspre complexe profunde, urcate din viaţa infantilă şi din familie. Mi-aş fi dorit ca jurnalul să ofere mai multe detalii în acest sens, numai că autorul şi le reprimă în mod programatic, declarând că nimeni nu are căderea să scotocească nechemat în viaţa lui afectivă”.

Verdictul lui Ştefan Borbély sună cât se poate de convingător, cel puţin pentru mine : “Viaţa unui om singur e cartea unui om neliber sub aspect psihic : jurnalul unui justiţialism încrâncenat, unilateral şi exclusivist, în care un om nu se luptă în primul rând cu ceilalţi, ci cu propiii săi demoni”.

 

Obsesia coroanei şi refuzul riscurilor

 

Fixaţia “(ne)recunoaşterii publice”, paralel cu exfolierea aşa-zisei marginalizări oficial-instituţionale sufocă spaţiul confesiunilor, deşi CV-ul autorului abundă în sens contrar : Marino a primit premiile Academiei şi Uniunii Scriitorilor, a fost de două ori bursier DAAD şi Pro Helvetia, i s-a încredinţat conducerea Cahiers Roumains d’études litteraires, a avut relaţii intens personale cu un demnitar de talia lui Dumitru Popescu, a participat ani de-a rândul la atâtea colocvii internaţionale refuzate altora, şi-a publicat volume de turism cultural occidental într-o epocă în care majoritatea scriitorilor români nu ajungeau nici până la Ruse ş.a.m.d.

Lupta lui de-o viaţă cu subiectivismul critic, cu impresionismul şi foiletonismul culturii române s-a desfăşurat adeseori cu atacuri sub centură (să veştejeşti lipsa orizontului comparatist occidental al tinerilor critici literari când eşti deplin conştient că aceştia nu au dreptul să călătorească şi să frecventeze marile biblioteci ale lumii ?) i-a cariat toate reuşitele. Păi faţă de neagra-i umoralitate, Alexandru George, cu pitoreasca-i morocănoşenie egofilă şi nesmintitul cult al contracurentului, devine de-a dreptul un campion al jubilaţiei !

Aşa se face că ideile demne de-a fi preluate şi discutate azi se văd stânjenite şi malformate de valurile de ranchiună şi resentiment antasate aici. În fond, Marino nu e deloc departe de cioranienele impulsuri sincronizante din Schimbarea la faţă a României, de cutare elanuri din pledoariile eliadeşti privind “profetismul românesc”, ori de eforturile noiciene de traducere a lui Blaga. Şi are perfectă dreptate când demolează servilitatea neocolonizatului autohton, “profund mediocru”, dar “exclusiv francez sau american” (p. 164), când observă nevrozele, demoralizarea, dezbinarea şi ratarea exilului nostru cultural (pp. 174-176), când atacă excesele tradiţiei literarocentrice (p. 218), ale conformismului, duplicităţii, perversiunii morale şi adaptabilităţii autoanihilante (pp. 231, 251), când apără echivalenţa Holocaust-Gulag (p. 352), califică România ca “ţară a improvizaţiei, a fuşerelii permanente şi şmecheriei generalizate” (p. 417), când notează manevrele anti-Eliade ale nomenclaturii de partid interbelice (p. 242), sau când, apropo de seculara manie a conspirativitei noastre, glosează amar : “noi suntem primii noştri KGB-işti. Şi cei mai influenţi dintre toţi” (p. 439).

Aşa se face şi că, dacă intenţionezi să-i retezi “ideologului iluminist” nedemna, ruşinoasa prezentare a lui Mircea Vulcănescu, meschina, vinovata minimalizare a literaturii universului concentraţionar, sau a colaborării cu Securitatea, te vei trezi acuzat de iraţionalitate şi intoleranţă, aşa cum face (…preventiv) Ovidiu Şimonca în acelaşi nr. 261 al Observatorului cultural.

Fapt este că toţi cei care adoptă calea lui Adrian Marino vor trebui să-i accepte (să-şi asume) nu doar virtuţile, ci şi riscurile. Optând pentru sicitatea erudiţiei, pentru singurătatea bibliotecii, ariditatea teoriei şi ştiinţei literaturii, te condamni ab initio la umilinţă benedictină şi ne-recunoaştere publică. Iar a-i blama, simultan cu nevoinţele condiţiei tale cenuşii, pe ceilalţi – strălucitorii, artiştii criticii literare, împătimiţii gazetăriei, eseiştii lirico-subiectivi ş.a.m.d. – e totuna cu a-ţi asigura porţia zilnică de otravă pe viaţă. Te condamni, repet, la acel paradox suicidar care te determină să vituperezi “aşa-zisa viaţă literară” (cum ghilimetează de zeci de ori, cu furie, Marino) exact în măsura în care te laşi manevrat de ignorarea ei în ceea ce te priveşte.

În sfârşit, despre coabitarea autorului cu Puterea ocultă rămâne să vorbim în articolul următor. Deocamdată, un citat din Memoriile lui Cicerone Ioniţoiu (Din ţara sârmelor ghimpate), apărute anul trecut, tot la Polirom, se impune : “Adrian Marino declanşase arestarea tineretului prin lăudăroşenia lui. El făcuse legătura cu P. N. Ţ. În vara anului 1948, fiind prezentat de Puiu Heul ca ieşean şi de Paul Lăzărescu, acesta cunoscându-l ca asistent al lui G. Călinescu (…) Neseriozitatea şi impostura lui Adrian Marino s-au constatat şi după eliberare, când a devenit omul Securităţii, fiind folosit în străinătate ca agent de influenţă, căutând în Franţa şi Statele Unite să îi convingă pe refugiaţi să nu îl mai atace pe Nicolae Ceauşescu , pentru că acesta face o politică de independenţă faţă de ruşi, şi să se ocupe mai degrabă de apărarea Transilvaniei, care e în pericol să fie pierdută”.

Douăzeci de ani cu Humanitas

Dan C. Mihăilescu, România literară nr. 5, 19-25 februarie 2010

            În primăvara lui 1990, pe când premierul Petre Roman accepta înfiinţarea revistei România Mare, ministrul culturii Andrei Pleşu împlinea două „isprăvi” (cuvânt prea drag lui Noica pentru a-l evita aici) spirituale cu bătaie lungă : închegarea şi aşezarea Muzeului Ţăranului Român ca o lespede binecuvântată peste viaţa de minciună a muzeului de istorie a PCR, sub privirea sublim creştină a lui Horia Bernea - şi transformarea Editurii Politice în Editura Humanitas, sub bagheta de Prospero în furtună a lui Gabriel Liiceanu. Omul căruia Cioran îi scria în septembrie 1991 : „important e că originile mele există în sufletul meu şi sunt adânc emoţionat să le ştiu aidoma şi în sufletul dumitale”, după ce, în ianuarie 1989 se minuna că „în momentul în care Heidegger e târât prin noroi peste tot în Occident, în România se vând 42.000 de exemplare dintr-o carte a lui”.

            Tot atunci Ion Caramitru polariza energiile lumii teatrale româneşti întru regândirea în libertate a rosturilor breslei şi înfiinţa UNITER, iar peste câţiva ani Adrian Sîrbu impunea într-o strălucire copleşitoare pe scena mediatică Pro Tv-ul, care avea să redimensioneze întregul peisaj social, artistic, etnopsihologic, politic al deceniului.

            Am asociat nu o dată, încă de atunci, aceste fenomene – MŢR, Humanitas, UNITER, Pro Tv – pentru că ele mi s-au părut definitorii şi decisive pentru noua personalitate a publicului românesc şi a lumii noastre culturale de după căderea comunismului. Acte de eroism cultural. Sigur, oricine poate oricând adăuga cu îndreptăţire alte şi alte infăptuiri ale acelor ani, precum „Grupul de Dialog Social”, Sorin Dumitrescu şi Galeria „Catacomba”, explozia presei dimprejurul lui Ion Cristoiu, apariţia Cotidianului lui Ion Raţiu, rolul esenţial în resuscitarea vieţii artistice pe care l-a avut de-a lungul anilor90 „Fundaţia Soros România” ş.a. însă rolul deţinut pe scena vieţii româneşti postceauşiste de „careul de aşi” de care vorbeam a fost indiscutabil de-a dreptul vital. Una a fost viaţa editorială, teatrală, muzeală şi mediatică înainte de cei patru şi cu totul altceva avea să urmeze. Să nu ne ferim de vorbele mari, atunci când ele sunt pline de  miez, iar rezultatele sunt incontestabile : în felul său, fiecare dintre cele patru instituţii, Bernea, Liiceanu, Caramitru, Sîrbu, a făcut pur şi simplu istorie deopotrivă în domeniul respectiv şi în evoluţia mentalităţilor autohtone, în ansamblu.

 Să (re)aduci totul acasă

             Menirea Humanitas-ului a fost una dublă din capul locului : să refacă legăturile cu trecutul şi să ne resincronizeze cu bibliografia occidentală în filosofie, politologie, sociologie, istoria religiilor ş.a.m.d.

De-o parte recuperarea istoriei naţionale, mai cu seamă a monarhiei şi a interbelicului. De cealaltă parte metafizica, istoria sacrului, procesul comunismului. Convorbirile lui Mircea Ciobanu cu Regele Mihai, memorialistica lui Argetoianu, I. G. Duca, Grigore Gafencu, Raoul Bossy, Armand Călinescu, Sănătescu faţă cu Karl Popper, F. Hayek, Hannah Arendt, Ralf Dahrendorf, Jean-François Revel, Alain Besançon, André Gluksmann, Leszek Kolakowski, Tvetan Todorov, Norberto Bobbio, Michel Wievorka, Edward Behr. Jurnalul lui Jeni Acterian şi cel al lui Mihai Rădulescu împreună cu Ortega y Gasset, Marcel Mauss, Julius Evola, Guénon, F. Schuon, V. Lossky.

            Primul mare câştig a fost, aşadar, unul dublu : recuperarea completă (minus Mircea Vulcănescu) a vârfurilor generaţiei27, paralel cu revenirea pe sol românesc a tradiţiilor europene ale liberalismului şi conservatorismului. An de an am privit în extaz cum ni se umplu rafturile cu zeci de volume Cioran, Eliade şi Ionesco, realizând în fine că – totuşi ! – este vorba de trei români care au fost numiţi – nu la noi, ci în Occident ! - „ultimul mare filosof moralist al veacului 20”, „savantul care a redimensionat istoria religiilor pe plan mondial”, respectiv „părintele teatrului absurdului, alături de Beckett” ! Lor li s-au adăugat Constantin Noica, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, numai tirajele cărţilor acestor şase nume depăşind astăzi la Humanitas cifra de trei milioane de exemplare.

            În schimb, apropo de tiraje, e cât se poate de (întristător) semnificativă reticenţa publicului faţă de colecţia „procesul comunismului”, unde au apărut lucrări fundamentale precum Cartea neagră...a lui Stéphane Courtois, Trecutul unei iluzii de François Furet, Marea teroare de Robert Conquest, alături de volume semnate de Arkadi Vaksberg, Richard Pipes, George Legett, Dennis Deletant, Stelian Tănase, Lucian Boia, Lavinia Betea ş.a. Ele abia dacă au atins, în total 52.000 ex. Extraordinara aventură siberiană a Aniţei Nandriş-Cudla – din care s-ar face un film cu impact devastator în oricare ţară normală – şi destinul amarnic al Elisabetei Rizea s-au vândut „doar” în 22.000, respectiv 15.000 ex.   

            N-am să uit niciodată ce sadic-jovială fervoare m-a cuprins prin 1994-95, când am aflat că suita celor nouă tomuri frumos legate din gândirea lui Augustin, Confucius, Nietzsche, Baltasar Gracián, Schelling, Tocqueville şi Heidegger s-a închegat din ultimele stocuri de hârtie special păstrată în tainiţele Editurii Politice pentru nenumăratele volume „din gândirea” lui Ceauşescu. Nimic nu mi s-a părut mai infailibil exorcizant decât această reconversie a mizeriei în sublim, a nimicului în plinătate, a minciunii torturante în adevăr eliberator.

            Şi cum să uit vreodată ziua petrecută acasă la Gabriel Liiceanu, la începutul anilor’90, împreună cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Geta şi Gabriel Dimisianu, Gabriela Adameşteanu, Tania Radu, când prefiram simultan tribulaţiile politice ale clipei, strategiile editurii, şocantele demisii intelectuale ale unor „neobolşevici” ieşiţi din coconul foştilor esteţi atât de dispreţuiţi „pe stil vechi” de alde Ion Lăncrănjan, dar atât de aproape de gorkianismul iliescian...Tot ce putem spera pentru următorii douăzeci de ani, ne-a şoptit într-un aparteu Monica Lovinescu, e să convingem stângismul occidental să accepte măcar compararea (de nu chiar şi echivalarea) nazismului cu comunismul. Observ că prezicerea i s-a împlinit. Restul intră-n arhiîncăpătoarea formulă „om muri şi-om vedea” !

            Gazetăreşte, am fost alături de Humanitas din prima zi de mai 1991, când apărea Litere, arte, idei, suplimentul cultural săptămânal al Cotidianului, număr de număr până în toamna lui 1996 (ca şi la seria a doua, 2001-2004), dar într-un fel sau altul am prezentat şi comentat aproape fiecare titlu de atunci încoace, după cum nu am lipsit la nici una dintre ediţiile târgurilor Bookarest, Bookfest, Gaudeamus, luând parte la lansări ş.a.m.d. Era fatal, deci, ca sulful verbal al lui Paul Goma să mă fixeze în formula „DCM, grăjdarul lui Liiceanu”, un titlu de nostimă onoare, senin asumabil, de altminteri : măcar dacă am avea cât mai multe astfel de „grajduri” pentru hergheliile noastre muribunde !

            Pe cât sunt de necuantificat efectele uriaşe în mentalul colectiv, în plan cultural şi moral ale producţiei editoriale Humanitas, pe atâta sunt de uşor de imaginat. E destul să reamintim că editura a câştigat nesmintit, an de an, premii la târgurile de carte citate mai sus (la Bucureşti, Iaşi, Cluj), că ani de-a rândul a deţinut mult doritul titlu de „cea mai râvnită carte” a ediţiei Gaudeamus (printre titlurile cu pricina : Patapievici cu Omul recent, Cărtărescu, De ce iubim femeile, Pleşu, Despre îngeri şi Despre bucurie în Est şi Vest, Liiceanu cu Uşa interzisă, Ioana Pârvulescu şi a ei Intimitate cu secolul 19, ca şi, inevitabil,  Alchimistul lui Coelho), că în cele două decenii şi-a deschis 15 librării, una mai atrăgătoare (şi chiar mai somptuoasă) ca alta, nu doar în Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara şi Sibiu, dar şi la Ploieşti, Galaţi, Piatra Neamţ, Rm.Vâlcea, Alba Iulia, sau că saitul acestor librării a primit premiul eCommerce 2009 - ca să configurăm forţa de cuprindere, când impetuoasă, când subtilă, a acestei superbe energii editoriale. Liceeni şi studenţi, profesori, medici, arhitecţi, avocaţi, preoţi şi artişti, octogenari şi juni acneici, lumea exilului şi lumea financiară, paseişti naţionalişti, dar şi postmoderniştii corectitudinii politice, conservatori şi relativişti, iconoduli şi demitizanţi, cu toţii s-au format spiritual şi etic, ori şi-au regăsit idealurile tinereţii, la căldura cărţilor Humanitas. Cine a trăit an de an atmosfera lansărilor de sâmbăta şi duminica de la Bookarest, Gaudeamus şi Bookfest, cu sutele de oameni bulucindu-se pe scări şi stând pe balustrade, când se vindeau în câteva ceasuri două, trei mii de exemplare dintr-un autor, cine a văzut mulţimea de la sediul GDS, în faţa „Librăriei din fundul curţii”, la venirea Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, sau cine a respirat aerul înfiebântat de admiraţie din sălile în care conferenţiau (la „Microsoft”, la Teatrul Naţional, ori cu alte ocazii) Pleşu, Liiceanu, Patapievici sau Neagu Djuvara – îşi va da lesne seama ce vreau să spun.

            Să nu uităm că, deşi şi-a arondat dintru început Trecutul şi recuperarea tradiţiilor spirituale, Humanitas a şi impus noutate, de la susţinerea necondiţionată a lui Mircea Cărtărescu, la promovarea unor autori precum Vlad Zografi, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu ş.a. Editura unde au apărut traducerile din Heidegger şi Baltasar Graciŕn a ştiut să readucă în România cărţile lui Victor Ieronim Stoichiţă şi Jurnalul Sandei Stolojan, să-i facă dreptate lui Petru Creţia, să promoveze relativismul istoric al lui Lucian Boia, să-i tipărească pe Mihai Sin şi Nina Berberova, dar şi pe Alex Mihai Stoenescu, Nicolae Strâmbeanu, Anca Maria Mosora. Pe Nichita Stănescu şi Ana Blandiana, dar şi pe Şerban Foarţă, Ştefan Fay, T. S. Eliot şi Anca Mizumschi. Unde a început seria operelor lui Kierkegaard, s-au reeditat cele zece tomuri ale Filocaliei traduse de Dumitru Stăniloae şi s-a publicat manuscrisul inedit blagian Luntrea lui Caron s-a tipărit şi „Cafegiul” lui Gh.Florescu, dar a apărut şi jurnalul Oanei Pellea. Unde am înregistrat feerica năvală de Eliade, Cioran, Noica, Ionescu, inclusiv substanţialele sinteze semnate în context de Florin Ţurcanu, Armin Heinen, Francisco Veiga şi Sorin Lavric, avea să apară şi Jurnalul lui Mihail Sebastian, alături de cărţi semnate de Alexandra Leignel-Lavastine, Leon Volovici, Irina Livezeanu. Imparţialitate de profesionalism onest : pradă sigură deopotrivă pentru fanatismul de dreapta şi de stânga.

            Mă amuz uneori amar când mă gândesc că Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu nu sunt nici măcar cât Nicolae Manolescu în cuprinsul Academiei Române (ca să nu mai spun de Fănuş Neagu, D. R. Popescu şi Nicolae Breban). Nu că li s-ar schimba cu ceva, prin această demnitate, densitatea biobibliografică, impactul în prezent şi statura în posteritate, dar fie şi dacă punem exclusiv Humanitas-ul şi NEC-ul de cealaltă parte, avem o (mini ?) academie sui generis...

Chiar : apropo de resentimente şi de reacţiile paradoxale, de ranchiună şi răzbunare, mai există un merit enorm, poate că surprinzător, şi sigur pieziş, al fenomenului Humanitas : determinarea reacţiilor în contrapartidă pe piaţa cărţii şi a ideilor.

 Fertilizarea concurenţei

             Dincolo, aşadar, de autonomia reuşitelor în sine - care, practic, au schimbat faţa intelighenţiei autohtone în deceniul zece - fenomenul Humanitas a mai avut un ecou nemăsurat : fertilizarea concurenţei. Diseminarea ideilor, a procedeelor editoriale, strategiilor tematice şi comerciale, ca şi a instrumentarului de promovare. Determinarea reacţiilor adverse. Să nu uităm că, din cât a fost de mare şi necondiţionată admiraţia publicului larg faţă de „academia” instaurată de Gabriel Liiceanu şi echipa lui, pe atât de intensă, de stufoasă sau rafinată a fost şi ura, impulsul reactiv, mai precis : amestecul de invidie, fiere, inventivitate şi profesionalism cu care editura a fost întâmpinată încă de la înfiinţare. Aşa cum s-a vituperat atunci împotriva deciziei ministeriale a lui Andrei Pleşu în privinţa Editurii Politice (nimeni nu a obiectat nimic, de pildă, când acelaşi ministru l-a numit pe Nicolae Breban la cârma Contemporanului), aşa s-a umplut oraşul de oţetul bârfei când s-a deschis librăria Kretzulescu, când Humanitas a optat pentru tipografíi din afara ţării (mult mai ieftine decât o dorea lumea subterană a terorismului nostru sindical), când a determinat schimbarea tacticilor de preţ, a impus alte strategii de maerketing şi promovare, a dat un look occidental cărţilor, vitrinelor, depozitelor, design-ului standului la târgurile de carte, ori când îşi achita ritmic datoriile la fisc, la taxa de timbru etc. în vreme ce majoritatea editorilor cultivau cu tenacitate de rozător evaziunea.

            De la începutul anilor’90, de când Nemira lui Valentin Nicolau şi Dan Petrescu, la concurenţă cu Humanitas, impunea benefic pe piaţa cărţii sistemul vânzării stradale şi traducerilor de titluri comerciale paralel cu stimularea literaturii originale (Sven Hassel şi Daniel Bănulescu, Dune şi Patapievici, Stephen King şi Dan Stanca, Petre Barbu, Lucian Vasilescu) şi până la fabuloasa eflorescenţă de azi a fenomenului Cărtureşti, trecând prin explozia pe nume Polirom – graţie voinţei concurenţiale şi redutabilei capacităţi manageriale a lui Silviu Lupescu – ori prin ambiţia de autonomizare a lui Grigore Arsene, care a generat succesul editurii Curtea Veche, prin inventivitatea, hărnicia şi asiduitatea competiţională a atâtor alţi editori, de la RAO, All, Vremea şi Cartier, la revelaţia Vellant, de la Ideea Design şi Paideia, la Compania, ART, Litera, Corint, Lider sau Meronia... – totul a fost mai mult sau mai puţin impregnat de tacticile şi strategia inaugurate acum douăzeci de ani la Humanitas.

            E bine să ne gândim încet şi fără ranchiună la acest adevăr, mai ales într-o ţară a dezbinării, a amneziei autodistructive şi a furatului propriei căciuli. Şi în special într-un moment în care Cartea, tiparul, răsuflă tot mai astmatic, mai apoplectic, fără de speranţă.

            Sigur că astăzi, când rătăceşti năucit prin labirintul mirific de la Cărtureştii de pe Pictor Verona, te întrebi de ce nu se reuşeşte ceva similar în ansamblul Kretzulescu. Odată ajuns veteran cu nepoţi în toate zările, e nedrept să-i ceri pionierului de odinioară aceeaşi supleţe adaptabilă, aceeaşi inventivitate şi disponibilitate. Dar asta nu schimbă cu nimic realitatea : reuşita tinerilor de azi se sprijină pe fundaţia pusă de tinerii de ieri. Simplu, frumos. Sigur că sistemul american impus de Silviu Lupescu – promotion agresiv, marketing necruţător, pulsaţie zilnică în presă, cultivarea abilă a comercialului şi juventofiliei – poate fi adesea mai profitabil decât ştaiful european, rafinamentul elitist, sobrietatea, reticenţa paseistă şi măsura aristocratică prin care Humanitas a optat pentru „cartea care durează” şi nu pentru asumarea riscului beletristic de ultimă oră. Dar asta nu urâţeşte deloc realitatea – benefică în esenţă, orice s-ar zice -  prin care una iese dintr-alta, se provoacă şi se completează reciproc. De ce să supralicitezi disjuncţia, când poţi cântări cu îndoit folos concordia ?

            Nu am spus nimic despre colecţiile de proză „Cartea de pe noptieră” şi „Raftul Denisei”, coordonate de Ioana Pârvulescu şi Denisa Comănescu, fiindcă ele au venit relativ târziu în cuprinsul Cassei, adăugând beletristica filosofiei şi politologiei, mai mult ca adaptare la cerinţele pieţei, decât ca motivare internă a brandului. Ele au arătat însă (ca şi triumful pe nume Cărtărescu) în ce măsură „venerabilul lord”, „samuraiul solitar” sau „bătrânul profesor” e (pre)dispus să reuşească inclusiv acolo unde blazonul nu l-ar obliga să concureze.

            Cum să nu surâzi amar când vezi lamentabilul narcisism reducţionist cu care e prezentat - chiar şi astăzi, la două decenii de la Apelul către lichele – voletul editorial din biografia lui Gabriel Liiceanu ? „Îi reproşez – scrie Nicolae Breban în Trădarea criticii, 2009, p. 93 – că în ultimii douăzeci de ani, de când joacă rolul unui moralist şi învăţător inflamat al naţiunii, a scindat binişor frontul nostru cultural, a creat, împreună cu unii prieteni, printre care, mi-e teamă, se numără şi iubitul nostru critic Nicolae Manolescu, false şi uneori grosolane campanii (...) contra unor nume eminente ale literelor”.

 În ce măsură au fost izolaţi, ori, mai degrabă, s-au auto-izolat, Eugen Simion, Marin Sorescu, Fănuş Neagu şi Valeriu Cristea, numele citate de Nicolae Breban ?

Şi în ce măsură este legat Gabriel Liiceanu de auto-compromiterea acestora ?

 Şi cine a scindat, la drept vorbind, „frontul cultural”, când ajungi să contrapui patru nume faţă de atitudinea urmată de majoritatea covârşitoare a breslei ?

 Şi, la urma urmei, de ce să deplângem modul în care „a pătruns dihonia politică printre noi, în literatură”, acuzând opinia liberă ca abatere de la normă şi nutrind pernicios nostalgia monolitismului supuşeniei de altădată ?

Nu mai bine ne asumăm fiecare afinităţile, direcţia şi opţiunile, în loc să ne legăm de bunăvoie în hora fariseică a compromisului general ?

            Dar mai bine trecem direct la morala fabulei : „Editura lui Gabriel Liiceanu – spune tot acolo Nicolae Breban – s-a dezvoltat splendid, ani de zile a fost cea mai prestigioasă editură în noua libertate socială şi de expresie, dar...manuscrisul meu, pe care i l-am încredinţat la aeroportul Roissy, unde l-am dus cu maşina, n-a apărut”.

            De unde se vede că uneori e preferabil să iei, totuşi, taxiul către aeroport...

 Final cu Horia Bernea

             Fiindcă tot am vorbit de Muzeul Ţăranului Român. Vineri 5 februarie am primit un e-mail „from Horia Bernea” (sic), care m-a îngheţat. După ce am gustat cu un rictus blazat gluma neagră, am devorat cu neputincioasă revoltă SOS-ul mesajului : „Potrivit proiectului iniţiat de actuala conducere a MŢR depus la Ministerul Culturii, în baza căruia s-au obţinut banii pentru reconsolidarea clădirii, în luna mai a acestui an se va trece la strângerea expunerii Horia Bernea (...) Maniera în care este pusă problema este perversă : 1) trebuie neapărat să consolidăm clădirea, 2) o refacere a sălilor Bernea este imposibilă şi inutilă, întrucât se modifică drastic spaţiul, 3) prin urmare, nu este mai bine să renunţăm de tot la ea ? În acest fel se şterge pentru totdeauna orice urmă a lui Horia Bernea şi dispare un loc în care valorile creştine au stat la vedere timp de 20 de ani spre folosul spiritual al sutelor de mii de vizitatori. O palmă pe obrazul lui Hristos şi o nouă moarte a creatorului Muzeului”.

 Tot atunci am primit şi invitaţia la conferinţa de presă programată, în aceeaşi zi, la MŢR, unde, din păcate, nu m-am putut duce şi unde directorul Vintilă Mihăilescu avea să detalieze chestiunea, printre opiniile pro şi contra ale specialiştilor invitaţi. Cum nu vreau să colportez, să mă lansez în conjecturi, ori să fac vreun proces de intenţie, mă voi rezuma la o părere strict personală. 

A elimina, a modifica structural ori a estompa moştenirea lui Horia Bernea în cuprinsul MŢR este, scuzaţi patetismul, un asasinat cultural. Nu numai din raţiuni personale, care ţin de respectul întemeietorului, dar din chiar natura viziunii acestuia. Ştiu bine că amprenta creştină asupra satului românesc dorită şi lăsată cu atâta har de Horia Bernea a avut, are şi va avea mulţi inamici pentru care Crucea e mai rea ca tămâia pentru dracul. Însă, în absenţa credinţei şi a religiei, etnologia (ca să nu mai spun de antropologie) e şchioapă şi chioară. Ce va să zică straiele, mobilierul rustic, uneltele, universul gospodăriei, obiceiurile şi riturile de naştere, botez, nuntă, înmormântare – fără credincioşie, fără Biserică, fără rânduiala ortodoxiei şi tot ce ţine de făptura ei ?

E limpede că aggiornamento-ul, deschiderea generoasă către publicul tânăr făcută în directoratul lui Vintilă Mihăilescu – serile de muzică şi film, târgurile de tot felul (cu un succes nebun), lecturile „poliromice” cu public ş.a.m.d. - reprezintă o şansă extraordinară pentru fiinţa vie şi viitorul iradiant (şi nu egoist-centripet) al Muzeului. Numai că – aşa cum în capitalele lumii normale zona „sacră” a oraşului este una pietonală, în care n-are ce să caute otrava ţevilor de eşapament -  şi aici trebuie să rămână intact chibotul, punctul axial. Împrejurul acestui nucleu se poate construi orice, se poate da frâu liber imaginaţiei artistice, se pot elabora varii tactici de seducţie comercială. Dar nu în absenţa lui şi nu trecând sălile expoziţionale respective pe micul ecran !

Oricum, întrebat de Ovidiu Şimonca în Observator cultural 254 din 11-17 febr. despre vâltoarea cu pricina, Vintilă Mihăilescu a decretat-o drept „halucinantă, inventată şi ridicolă”, totul fiind o maşinaţiune a luptei pentru putere (în august expiră mandatul lui VM).

Aşa să fie !

 

1. EVENIMENTUL ZILEI

 

O descoperire: istoricul Stan Stoica

30 octombrie 2009, Dan C. Mihăilescu

 

Printre ecourile recenziei de vinerea trecută, unde inventariam otrăvirile, decapitările, execuţiile şi asasinatele puse la cale de boierimea valahă şi moldavă (cu sau fără sprijin turcesc, muscălesc, vienez sau leşesc) şi care au curmat viaţa a peste douăzeci de domnitori din medievalitatea românească, am găsit şi reproşul unui istoric, dl Stan Stoica.

Dincolo de vorbele bune, Domnia Sa mă soma să corectez asasinarea lui Mihai Viteazul, care n-a fost „omorât de secui”, cum greşit am reţinut eu (execuţia respectivă i-a fost rezervată lui Andrei Bathory) ci de oamenii generalului Basta, cu acceptul Curţii vieneze.

Intrând numaidecât în coresponden
ţă cu dl Stan Stoica am avut realmente o revelaţie. Mai întâi am citit cu nesaţ din doască-n doască „Dicţionarul biografic de istorie a României”, coordonat de dumnealui la aceeaşi editură Meronia. Vreo şase sute de personalităţi, Stan Stoica semnând articole excelând prin sobrietate şi obiectivitate despre cele mai controversate, delicate, fierbinţi ori sulfuroase zone ale istoriei românilor, de la familia regală, familia Brătienilor, Al. Ioan Cuza, legionari, Marghiloman, Argetoianu, Iorga şi mareşalul Ion Antonescu, până la Iuliu Maniu, Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu, Corneliu Coposu şi toată elita politică de după 1989.

Avem în sfâr
şit istorici care refuză orice amprentare doctrinară, nostalgică ori sentimental-pătimaşă, care nu citesc faptele prin grilă socialistă, monarhistă sau republicană, ţărănistă sau liberală, legionaroidă sau antonesciană, ci pun cu eficientă răceală fiecare eveniment în rama epocii lui, în context european, cu circumstanţele atenuante alături de cele agravante.

A
şa afli din acest dicţionar cum a reuşit generalul Aurel Aldea să repatrieze din Basarabia 13.750 de persoane şi tot materialul rulant, cum urma Moldova să fie împărţită între Polonia şi Ungaria în 1412, că mama Annei de Noailles era fiica lui Masurus Paşa, ambasadorul Porţii Otomane la Londra, că Alexandru cel Bun a interzis exportul de cai buni din Moldova, că Emil Bobu a dispus în 1974-'75 distrugerea tuturor dosarelor de informatori ale demnitarilor PCR, că Avram Bunaciu era în fapt adevăratul şef al prezidiului MAN condus de Petru Groza, că legionarii din Corpul Muncitoresc erau demult şi intens infiltraţi de agenţi NKVD (ceea ce ştiau şi Antonescu şi Eugen Cristescu, împreună cu serviciile secrete britanice şi germane), că Ion Iliescu a fost crescut de o mătuşă, Aristiţa, ce avea să devină bucătăreasa Anei Pauker („cu sprijinul ei a plecat la studii la Moscova”), că Radu Mironovici, fugit în 1944, revine în 1945, este graţiat (!) şi se stabileşte la Ţigăneşti-Ilfov „având ca principală ocupaţie îngrijirea cimitirului din localitate, unde a şi fost îngropat”, sau că faimoasa afirmaţie a lui Lucreţiu Pătrăşcanu din discursul ţinut la Cluj în 1946 n-a fost nicidecum „înainte de-a fi comunist, sunt român”, ci, dimpotrivă, „sunt comunist pentru că sunt român” (Dej a ordonat schimbarea). Să vă mai spun că dicţionarul se citeşte ca un roman de aventuri?

A doua revela
ţie a fost că Stan Stoica nu este nici pe departe septuagenarul pe care-l presupuneam după echilibrul şi excelentul dozaj al textelor sale, omul având numai 35 de ani şi fiind profesor de istorie la... Jilava. Înţeleg că a mai coordonat un dicţionar de istorie românească şi unul al partidelor politice din 1989 în 2004, însă eu i-am citit pe nerăsuflate „România după 1989. O istorie cronologică”. La fel de ponderat, fără să dea note, fără să incrimineze ori să exalte, fără să ia lucrurile pieziş ori condamnând tendenţios, ci cu acea „paternă” severitate care acordă fapticului deopotrivă beneficiul nevinovăţiei, posibilitatea subtextului ocult şi „fatalitatea” (nu doar hegeliană) a marilor idei istorice.

Ca literat, musai s
ă spun şi că Dicţionarul citat înainte cuprinde şi legătura cu forfota formelor politice a unor oameni ca Eminescu, Alecsandri, Eliade, Sadoveanu, inclusiv Zaharia Stancu sau Octavian Paler!


Cred că pentru o cinstită erată am scris destul, acesta fiind ultimul text. al rubricii de faţă.

Cititorilor „Evenimentului zilei” le urez sănătate, cumpătare şi voie bună!

 

Boierie, domnie şi moarte în Ţările Române

23 octombrie 2009, Dan C. Mihăilescu

Să tot fie vreo două sute de ani de când românii îşi etalează cu masochistă, autoflagelantă mândrie dispreţul de sine, fatalismul istoric şi scepticismul în ce priveşte leacurile demne de tarele atavice: dezbinarea, pospaiul etern, autosabotarea, lehamitea risipitoare, netrebnicia, nimicnicia ş.a.m.d.

Nu ştim cine, când şi cum o să ne vindece de „mioritism” (cred că nici măcar „etosul protestant al muncii” exaltat de Max Weber), dar ştiu că probele pentru îndrăcirea din vintrele noastre coboară cale de patru, cinci veacuri în sângele istoriei moldovalahe.

Ia citiţi Domniile Voastre „Dicţionarul domnilor Ţării Româneşti şi ai Moldovei”, coordonat de Vasile Mărculeţ la Editura Meronia, şi număraţi cu calm stupefiat capetele încoronate care au fost ucise de boierimea autohtonă! Căftănirea conducătorului este numaidecât urmată la noi de conspiraţia boierilor nemulţumiţi, trădarea (via Istanbul sau Moscova) şi exterminarea liderului.

Alexandru cel Rău este sugrumat, Bogdan II este decapitat de Petru Aron, Alexandru Cornea e decapitat de Petru Rareş, Grigore Ghica II este asasinat de propria gardă. Alexăndrel II este otrăvit, ca şi Aron Vodă, Basarab Ţepeluş, Alexandru Iliaş, Lupu Ştefăniţă, Ioan Alexandru Mavrocordat, Simion Movilă, Petru cel Tânăr. Mihalcea Hâncul e ucis de Gheorghe Duca, Despot Vodă de Ştefan Tomşa, Vladislav II de Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul de secui, Vlad Vin tilă de cumnatul lui, Ştefan Lăcustă de boieri. Nicolae Mavrogheni executat.

Dacă Vintilă Pătraşcu e decapitat (ca şi Ştefan II), iar Ştefan Răzvan e tras în ţeapă, Mihnea cel Rău a fost ucis la ieşirea din biserică. În schimb, Radu de la Afumaţi nu mai apucă s-o facă: este ucis chiar în biserică, împreună cu fiul lui. În fine, Ion Vodă cel Viteaz va fi decapitat, iar trupul i-a fost legat de două cămile, care-l vor dezmembra spre plăcerea complotiştilor privitori.

Pe lângă aceşti douăzeci şi cinci de retezaţi acasă, cei ucişi prin mazilire de turci abia de compun ceva mai mult de-un pluton: Miron Barnovschi, Radu Bădica, Grigore Calimachi. Ştefan Cantacuzino (plus tatăl), Petru Cercel, Constantin Hangerli, Alexandru Ipsilanti, Petru Cazacul, avându-l ca însângerată emblemă pe Constantin Brâncoveanu, cel a cărui jertfă incredibilă ne face pe „noi, epigonii” în veci nedemni de istoria pe care, într-adevăr, ne-au scris-o mereu alţii, dar pe care ne-am pătat-o singuri cu multă frenezie ori de câte ori ni s-a dat (şi, ce-i drept, ni s-a dat din plin !) ocazia.

Să-i mai numărăm pe bastarzii a junşi domnitori, de la Aron Vodă, Iancu Sasul, Aron Tiranul, Radu Mihnea şi Ştefan II, până la Ion Vodă cel Viteaz, A lexandru Lăpuşneanu şi Mihai Viteazul?!

Ştiu ce mi se va spune: toată medievalitatea şi Renaşterea occidentală colcăie de patricid, fratricid, matricid, paricid, de comploturi, incesturi, trădări şi execuţii bestiale, astfel încât bietul nostru colţ de lume nu avea cum să facă figură excentrică faţă de „cinstitele obraze” (invariabil ascunse sub obrăzare) ale Apusului. Mă întreb numai asupra densităţii vinovăţiilor reale sau inventate şi a motivaţiilor pe care le vor fi avut (dacă leau avut!) atâtea şi atâtea atrocităţi.

Poate că o statistică o nestcomparativă ne va demonstra în ce măsură firea şi destinul românilor s-au potrivit pe calapodul epocilor sau îl vor fi depăşit cu sadomasochistă pornire. Cert este faptul că, fie în Moldova, fie în Valahia, aproape niciodată ambiţiile boierilor nu au coincis în totalitate cu voinţa domnitorului şi că dihonia s-a înstăpânit de timpuriu, fiecare „partidă” jucând jocuri externe (turci, ruşi, leşi, vienezi) întru propriul câştig sau propria pierdere (să nu uităm că şi domnitorii si-au „scurtat de cap” boierii ori de câte ori şi-au găsit prilejul, pentru a le „plăti” datoriile trecute, a-şi calma prezentul, ori a-şi arvuni viitorul...).

Morala? Unde-n altă parte, de nu la Eminescu? „Viitorul şi trecutul/ sunt a filei două feţe/ Vede-n capăt începutul/ cine ştie să le-nveţe...”.

Filocalia, o carte făăârşit

09 Octombrie 2009, Dan C. Mihailescu

Ca orice om al nemăsurii, livrat ispitelor şi excesului, am tânjit dintotdeauna la căile înţelepciunii, duhul cuminţeniei şi liniştea bunei cumpăniri. Din cât zgomotul biologic dinlăuntrul tău se face mai tare auzit şi din cât pare mai puternică abaterea în dauna dreptei credinţe, dintr-atâta setea de armonie, împăcare şi echilibru între contrarii îţi defineşte aşteptările.

Cu cât eram mai atras în adolescenţă de „literatura răului” şi arcanele daimoniei interioare, cu atât mai fascinat eram de Isichia vechilor Părinţi din Pateric şi Filocalia, de sufism ori de versetele tainice ale manuscriselor de la Marea Moartă, trecând de la Baudelaire şi Rimbaud către Pascal, Învăţăturile lui Neagoe şi Maxim Mărturisitorul cu o fervoare niciodată regăsită în anii maturităţii.

Dacă, în timp, lectura temperamentală cedează în faţa calmului reflexiv, iar participarea emoţională lasă locul ordinii spirituale, în schimb patima acumulărilor sufleteşti rămâne intactă. În plus, cum să nu te încânte sonoritatea aromitoare a limbii întru care lucra Dumitru Stăniloae ? Unde mai poţi citi în zilele urâciunilor şi netrebniciei noastre despre smerita cugetare şi tinereţea buiacă asemănată vinului nou, în plină fierbere („de lăsăm vinul cu cele născute din el, se face oţet”), despre darul lacrimilor, odihna ochilor şi boleşniţa trupului, despre stelele ce răsar pe cerul gurii şi deprinderea izbăvitoare a tăcerii, despre peştera sufletului, omul dinlăuntru, mirungere, diavolul ca răceală, negura păcatelor, rănile neascultării, dracul întristării care mănâncă inimile, despre cum „să te uiţi pe tine ca să te cunoşti pe tine”, „fă-te sare ţie însuţi, sărând şi secând putreziciunea şi omorând viermii, adică gândurile rele”, ori despre plânsul înţeles ca „pavăză care întoarce săgeţile diavolului şi alungă împrăştierea” ?

Am citit în vara aceasta volumele 11 şi 12 ale Filocaliei cu o bucurie nemaiîntâlnită de multă vreme. Cu acest al 12-lea tom se şi încheie minunata trudă, niciodată îndeajuns preţuită, a lui Dumitru Stăniloae : „Dumnezeu m-a ajutat, spune el, să închei Filocalia românească cu traducerea unei opere de cea mai mare forţă duhovnicească, o carte de forţa învăţăturilor Părinţilor pustnici din Pateric”.

Este vorba despre cuviosul Isaia Pustnicul, „care trăia pe la anul 370 în pustiurile Egiptului, şi a murit pe la anul 488. Textul acestor Douăzeci şi nouă de cuvinte nu l-am avut la îndemână când am publicat cele Douăzeci şi şapte de capete în vol. I din Filocalia românească la Sibiu, în 1947”.

Din toate sfaturile concrete pentru cei care aleg schimnicia (dar care, în esenţă, ca strategie a liniştirii de sine, sunt pilduitoare pentru fiecare dintre noi) se degajă imaginea unui om puternic, cu disciplină severă, sigur pe noimele învăţăturilor sale şi mai ales pe necesitatea înfrângerii egoismului, a trufiei şi impulsului dominator.

Încă de la prima pagină te întâmpină bunul, străvechiul memento mori : „În fiecare zi să aveţi înaintea ochilor moartea şi să vă gândiţi cum veţi ieşi din trup şi cum veţi trece peste puterile întunericului care vă vor întâmpina în văzduh şi cum îi veţi răspunde lui Dumnezeu”. Se ajunge la „nesfădirea şi neplăcuta pătimire şi smerenia şi tăierea voii tale de la toate în bună cunoştinţă”, la seminţele plăcerilor înşelătoare încolţite în trup, tăcerea cuvioasă, curăţenia chiliei, comunicarea cu fraţii şi cu mirenii, abstinenţă („când va fi să doarmă, să aibă grijă să nu-şi ducă mâinile înăuntru, căci trupul are multe patimi, hrănite din neştiinţă”) până la lupta cu „slava deşartă”. Ca vas umplut cu vinul Domnului, omul bun cuvine-se să se pună la adăpost şi să-şi economisească fiinţa „pentru a nu fi luat de vânt şi a se pierde. De va lăsa gura butoiului deschisă, vierii lacomi vor consuma vinul. Aşa, şi multa vorbire, uşurătatea şi deşertăciunea”.

„Să-ţi fii preot lăuntric”, să nu ţii minte răul, să arăţi tuturor „o faţă veselă şi bună”, să preferi întotdeauna surâsul blând şi nu râsul isteric, „să te deprinzi cu tăcerea”, să lupţi cu demonii lenevirii...ne mustră şi ne sfătuieşte Isaia Pustnicul.

Oricum, conchide el, „cu adevărat mare este negura pe pământ” !

De la Ghiţă plăpumarul la Nicu cizmarul

30 Ianuarie 2009, Dan C. Mihailescu

 

La împliniria vârsti de 50 ani iam trimes lui tov. N. Ceauşescu următoarea felicitare de mai jos.”


„Stimate tovarăşe Ceauşescu, Plăpumarul Ghiţă Cristescu, care prin jertfe a scris o pagină istorică în viaţa statului nostru, împingând carul socializmului înainte, urează la împlinirea vârstei de 50 de ani cizmarului Niculae Ceauşescu să ducă mai departe barca socializmului-comunist, deschizând poarta libertăţii de gândire şi exprimare către împlinirea destinului sortit de legile fireşti ale evoluţiei, fără zguduiri.

Căci lupta noastră din trecut ca şi în prezent trebuie să ţintească binele şi fericirea întregului popor Român. Trimeasă 8 Ianuare 1968.” De zeci de ani îl ştiu doar ca notă de subsol în cărţile de istorie. Gheorghe Cristescu „Plăpumarul” (nume conspirativ Crilenco, născut la Ghimpaţi- Vlaşca în 1882, mort în 1973 şi depus la mausoleul din Parcul Carol), primul secretar general al PCR.

Om cu numai patru clase, intrat la 15 ani în PSDMR, vecin de idealuri conspirative cu Jumanca, Flueraş, David Fabian, Iancu Ludwig, Sami Steinberg, Marcus Iancu, Marcel Blumfeld, Ilie Moscovici, I.C. Frimu, Al.D. Gherea, Marcel Pauker, Solomon Schein, Vasia Vasilescu ş.cl., singurul român ajuns în această funcţie între 1921-1944 şi unicul supravieţuitor (alături de Boris Stefanov) al epocii care i-a văzut exterminaţi pe Foriş, Köblös, Holostenco şi Stefanski.

Omul lui Rakovski, arestat în 1909 împreună cu Panait Istrati. Omul care s-a întâlnit cu Lenin în decembrie 1921, votând la congres împotriva tezelor acestuia, exclus din partid în 1928 şi intrat în PSD. Omul care, din 1947 avea să treacă prin închisorile dejiste, rearestat în 1952 (Piteşti, Peninsula etc.), participant strict urmărit de Securitate la înmormântarea lui Titel Petrescu în 1956 şi a Anei Pauker în 1960. Plăpumar „căzut la partid”, după formula lui Belu Silber, comunist „de suşă” cu agenţie de plasare a şomerilor în 1904, concesionar de restaurante în Bucureşti şi Călimăneşti.

În fine, omul care a refuzat decoraţiile partidului şi care îndrăznea să-i scrie „cizmarului” Ceauşescu telegrame precum cea de mai sus, texte agramate, dar pline de tâlc (vezi „libertatea de gândire”, formula „fără zguduiri” şi sublinierea din final privind fericirea „întregului popor”, nu doar a nomenclaturii...) Iată că nota de subsol prinde viaţă acum, graţie cărţii publicate de Oana şi Cornel Constantin Ilie la Editura Semne, cu prefaţa lui Florin Constantiniu, cel care îl defineşte pe Ghiţă Cristescu drept „un fanatic al consecvenţei”. Din culisele istoriei mici, ştiam până acum despre Ghiţă că a fost tatăl frumoasei Tita Cristescu, actriţă, miss România, otrăvită în decembrie 1935, dar nu de inginerul Liviu Ciuley (tatăl marelui regizor), aşa cum au fost orchestrate scandalul şi procesul la vremea respectivă, ci - aşa cum s-a descoperit mai târziu - de servitoarea Maria Suciu, care i-a furat bijuteriile.

Aflăm acum că „Tita a fost înmormântată la Bellu în acordurile Internaţionalei”! Volumul („corespondenţă, documente, imagini”) este savuros pe de o parte prin pitorescul figurii Plăpumarului, iar pe de alta prin scrisorile urzicate ale confraţilor şi congenerilor comunişti, care-i incriminau fostului secretar general principialitatea, rezistenţa la ceauşism, refuzul medaliilor şi onorurilor prin care se putea accede la măriri de pensii şi alte avantaje.

Astfel de documente (delicioase, amare, groteşti, agresive, aluzive, lamentabile) ale foştilor ilegalişti fanatici, umiliţi deopotrivă în dejism şi ceauşism, găsiţi la paginile 59, 71-76, 82, 126-130. Cât despre Cristescu, pentru care Hristos a fost „primul socialist al vremii”, el îi scrie mamei despre cei şase curcani cumpăraţi în decembrie 1939 („2 îi dau Ministrului, 2 administratorului, iar 2 pentru noi, voi căuta să cumpăr şi ouă şi ce miai scris”), cumpără „un grătar în tovărăşie” la Călimăneşti, îşi mustră fiul în 1950 că nu a ocupat „un loc în câmpul muncei, ca să ne fii şi nouă de ajutor”, se vaită tot atunci că a pierdut „o lucrare de saltele” pentru un hotel, ne relatează alegerile de la vârful „mişcării” din 1920 („toţi evrei au fost invitaţi la casa lui Simonide Segal lângă Templu. Erau 38 persoane”), ca să se vadă ofilit în 1967 de propria-i fiică: „Ai fost un violent şi un apucat şi o ai victimă pe mama. Ai fost sclavul partidului şi ai o victimă pe Mişu de care nu te-ai ocupat şi strunit. Ţi-a năpădit casa şi sufletul şacalii şi văd că nu mai ai scăpare”.

 

 

 

Roşia Montană: oamenii şi aurul trec. Otrava rămâne!

Dan C. Mihăilescu, Evenimentul Zilei, sâmbătă 11 iulie 2009

 

 ÎNTRE PARADIS ŞI IAD. Ruinele jalnice din Roşia Montană arată adevărata faţă a promisiunilor în materie de conservare şi reconstrucţie făcute de compania canadiană Gabriel Resources.

În urmă cu câteva săptămâni am avut fericit-întristătoarea ocazie de a sta două zile la Roşia Montană. O localitate devenită - din fost simbol al aurului imperial şi al mândriei moţilor - un copleşitor exemplu al nimicniciei româneşti.

În ciuda stufărişului drăcesc al aparenţelor sociale, economice, financiare şi administrative de la faţa locului, nu este absolut nimic complicat aici. Singura dilemă e dacă ne aflăm în faţa unei crime sau a unei tentative de sinucidere.

O resemnare vecină cu moartea

Ca şi dumneavoastră, tot ce ştiam până acum despre situaţia acelui paradis la un pas de infern ţinea de aceeaşi familiaritate cu dezastrul ce caracterizează România post-’89 : cum că „Roşia Montană Gold Corporation”, o Societate canadiană fără pedigree pe piaţa respectivă, a obţinut la un preţ derizoriu nu doar documentaţia cu starea zăcământului, dar şi concesionarea pe 17-20 de ani a întregului perimetru minier exploatat intens deopotrivă în vremea îm păratului Traian ca şi a împărătesei Maria Theresa.

La început, cumpărătorii se lăudau că vor face 25.000 de locuri de muncă. După un timp, cifra s-a redus la 6.000, apoi la 341, acum bate la 550. Mai ştiam de grotescul tragic al „câştigului” românesc, oscilând între 12 şi 20 la sută din aurul extras. Un procent şi acesta iluzoriu, de vreme ce contractul s-a făcut prin procedeul „carried interest”, unde statul român participă la capitalul unei investiţii private, fără nicio contribuţie financiară, drept pentru care partea română va ridica un eventual beneficiu numai după ce se vor fi îndestulat toţi creditorii, investitorul canadian etc. Asta dacă nu cumva şantierul se va închide după câţiva ani, dacă nu cumva un faliment neaşteptat îi va face dispăruţi peste noapte pe investitorii care ar trebui căutaţi prin insulele Caiman, Kurile ş.a.m.d.

În sfârşit, auzisem de preţul înspăimântător şi alienant al întregii isprăvi întinse pe două mii de hectare: strămutarea a vreo două mii de persoane, distrugerea a nouă biserici (ordodoxe, greco-catolice, romano-catolice şi reformate), cimitire, şcoli, grădiniţe, plus decopertarea a patru munţi şi construirea unui iaz de decantare prin care valea superbă de azi, peste 600 de hectare de pădure, se va încărca de 14 milioane de tone de cianuri. Cianuri ţinute, cică, departe de un dig înalt de 180 metri... la un kilometru de Abrud-ul cu chip deja de Cernobâl în coşmarele localnicilor!

Din ediţia a doua, 2009, a cărţii „Aurul şi argintul Roşiei Montane”, de Aurel Sântimbrean, Aura şi Horea Bedelean, am extras cu scrâşnet de furie neputincioasă verdictul academicianului Dan Berindei din decembrie 2002: „Nu văd utilitatea pentru umanitate să lichidăm în câţiva ani opera unor popoare succesive care au lucrat acolo. Mi se pare absurd să punem interesele economice mai presus de conservarea patrimoniului naţional. Economia are diverse căi de înflorire, distrugerea patrimoniului este definitivă. În plus, vom pierde tot aurul ţării, aşa cum am pierdut fără voia noastră uraniul pe care l-au luat sovieticii”.

Mă resemnasem şi eu, ca mai toţi prietenii mei, convinşi fiind că, într-o ţară sinucigaşă - care alege sistematic fărădelegea, trădarea de sine, dezbinarea, inconsistenţa şi inconştienţa, în locul legalităţii, al conştiinţei responsabile şi coagulării ethosului naţional - era de la sine înţeles că distrugerea şi înstrăinarea ce vor altera şi nimici Roşia Montană ţin de un destin implacabil. 

 

LA MINA ALBURNUS MAIOR
Februarie 131 după Hristos

Ei bine, odată ajuns acolo, indignarea a luat dintr-o dată locul acceptării fataliste. Totul s-a întâmplat violent, în câteva minute, când mi-a fost dat să pătrund în mina auriferă Alburnus Maior, construită de romani pe urmele agatârşilor, în februarie 131 d.H., cum stă scris la intrare. Coborând cele vreo 150 de trepte ce te duc îndărăt cu două mii de ani, la şaptezeci de metri sub pământ, am dat de o structură minerală şi arhitecturală absolut intactă, perfect valabilă, unică în Europa, pe cât de ameninţătoare, pe atâta de fermecător-excitantă.

Tot strecurându-ne aiuriţi de-a lungul celor câţiva kilometri subterani, am înţeles brusc grozăvia: această mină - şi altele de genul ei - or să dispară pur şi simplu odată ce se va pune în fapt proiectul Gold Corporation-Gabriel Resources.

În orice ţară normală, astfel de comori sunt preţuite uriaş. La noi - după un entuziast examen întreprins de arheologii francezi - s-a spus cu o criminală suavitate că se va face mulajul galeriilor, iar acesta va fi expus în mărime naturală la Toulouse, întru încântarea ochilor europeni!

Exact cum auzisem acum câteva decenii că americanii erau dispuşi să ne cumpere Voroneţul, să salte bine-mersi biserica, plătindu-ne cu o parte din „clauza naţiunii favorizate”, ceea ce, totuşi, Ceauşescu nu a îndrăznit să facă.

Fie şi numai eventualitatea dispariţiei unui astfel de sit istoric ar fi cu asupră de măsură de ajuns, într-un stat civilizat, pentru a stopa orice alt demers în perimetrul cu pricina.

Însă odată ajunşi la lumina zilei, aberaţia, simultan cu indignarea, aveau să curgă avalanşă. Am dat peste o comunitate umană complet scindată, cu oameni care se duşmănesc de moarte de peste zece ani. Un soi de Montague şi Capulet pe Valea Cornei şi-n faţa masivului Cârnic.

Cu familii ai căror membri s-au despărţit iremediabil, frate cu frate, copil cu părinte, conform intereselor băneşti (cei care au acceptat strămutarea versus cei care o refuză şi azi cu eroică demnitate).

Multe au rămas zidurile pe care scrie cu zdravănă voinţă „această casă nu e de vânzare”, dar multe sunt şi cele depopulate, pustii şi dărăpănate, cumpărate de investitori, majoritatea clădiri de patrimoniu, aflate acum în plin curs de delabrare. Numai ruine jalnice au rămas din promisiunile paradisiace făcute de firma canadiană în materie de conservare şi reconstrucţie.

Am urcat apoi pe Piatra Corbului, un „afloriment de andezit bazaltic de culoare neagră”, din care am înţeles că se va păstra trunchiul, de parcă specificul exploziv al mineritului, odată începută exploatarea, nu ar distruge întregul ansamblu, acolo, ca şi în masivul Orlea, la Cetate, Cârnic, Jig ş.a.m.d. Oare de ce numai noi, din toată Europa, vom fi ajuns să acceptăm aşa o grozăvie?

Am vorbit şi cu cei care susţin că mineritul este unica şansă a moţilor. Lasă că aurul locului e menit cu voioşie expatrierii, sau că puzderia locurilor de muncă se va rezuma la câteva santinele mercenare, dar însăşi natura teribil de atrăgătoare, liniştitoare, sănătoasă a locului cheamă turismul montan şi cultural din toţi rărunchii, aşa cum o arată cartea de oaspeţi a punctului de documentare construit de Fundaţia Soros, cu foile pline de nemţi, francezi, belgieni, americani etc. Nu există străin care să nu amuţească încruntat când îi spui că peste sutele de hectare de păduri se vor întinde cianurile sau pustiul.

Zona are un potenţial turistic extraordinar, numai că, mai nou, tocmai pentru a zăgăzui elanurile în domeniu - care ar spulbera teoria mineritului ca unic factor de supravieţuire - forurile locale au interzis orice construcţie pe perioada litigiului.

Mai multe nu am nici locul, nici căderea sau priceperea să spun.

Destul mi-e că Academia Română s-a înscris ferm şi documentat împotriva proiectului şi că lumea ONG-urilor noastre, în frunte cu Fundaţia pentru o Societate Deschisă, sprijină conservarea zonei.

Între sinucidere inconştientă, crimă cu premeditare şi supravieţuire cu orice preţ, cred că a venit vremea să optăm pentru o vieţuire normală în armonia tradiţiei şi bogăţia geografiei.

Oamenii şi aurul se duc precum apa. Transformarea Roşiei Montane într-o enormă pubelă de deşeuri toxice, sau într-un pretext de inginerii financiare ucigătoare, ar fi pur şi simplu otravă pentru posteritate.

 

Radicalismul utopic 

30 Ianuarie 2009, Dan C. Mihailescu

 

România profundă e România care nu se vede la televizor decât în chip de victimă.

 E România pe care au căutat să o distrugă comuniştii vechi şi eurosocialiştii noi. Uneori, România profundă e un ţăran. Sau o stradă. Sau un episcop. Sau un nuc. România profundă e România împotriva căreia încă se mai duce război. (...) E România născută din confluenţa nostalgiei pentru ce a fost, cu revolta faţă de ceea ce se distruge zilnic. (...) Nu mai avem internaţionalism proletar, ci globalism corporatist. Dar tehnica de expropriere a realităţii a rămas aceeaşi.“

„Am avut şi avem o dreaptă de stânga (liberalii) şi una de foşti comunişti nereformaţi. Avem stângişti de salon finanţaţi de miliardari occidentali. Avem o economie de piaţă în care marii magnaţi de extracţie comunistă au pus mâna pe monopolurile statului şi sufocă micul întreprinzător. (...) După modelul Securităţii care a infiltrat exilul pentru ca apoi să clameze că exilul nu e unit, s-a spulberat şi în ţară orice posibilitate de asociere cu rost. Viaţa românilor e sărăcăcioasă, nevrozată, hăituită şi scurtă. Şi asta pentru că guvernanţii României, în loc să ne ajute să ieşim din starea naturală de război al tuturor împotriva tuturor, nu fac decât să ne forţeze a rămâne în afara civilizaţiei. Nu avem în România actuală nici tradiţie, nici modernitate. Nu beneficiem nici de tradiţia modernităţii, nici de modernitatea tradiţiilor.“


„Conservatorismul e predispoziţia spre a-ţi vedea de treabă. Să ne vedem de familiile, de casele, de satele, de oraşele, de bisericile noastre. Conservatorismul e dinamica liberă a responsabilităţii. (...) Această înrădăcinare în propria realitate stă şi la baza relevanţei Ortodoxiei pentru mesajul conservator.“

Mai bine câteva citate zdravene, decât o glosare anostă, nu credeţi? Am extras dintr-un manifest de patriotism curat, de tradiţionalism bine moderat şi ortodoxie temeinică. Un manifest al exasperării de România, pe cât de nobil în radicalismul său, pe atâta de înduioşător în fibra sa utopică: „A treia forţă: România profundă“, de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, Editura Logos, carte lansată cu participarea lui Dan Puric la ultimul târg „Gaudeamus.“

Câtă vreme Ideea românească încă mai dispune de astfel de energii în stare să-şi etaleze crud, fără sfială şi cruţare, credinţa în ethosul naţional, duhul tradiţiei, rânduiala creştină, cultul familiei şi al muncii bine închegate, având în acelaşi timp un bun dialog cu valorile occidentale (economice, religioase, politice) - încă sunt speranţe de recuperare a substanţei morale în cuprinsul „neantului valah.“


Ieşeanul Mircea Platon are 34 de ani şi este doctorand în istorie la Ohio State University. Conservator tare, polemist cu armură, stilul tăios al ideilor îndelung rumegate, excelent documentat în perimetrul istoriografiei şi politologiei americane şi vest-europene de azi, a tipărit, între altele, în 2007 volumul „Cine ne scrie istoria?“. El reprezintă gândirea rece, sticloasă, nucleul doctrinar al cărţii de faţă, bine meşterit retoric şi, prin urmare, ataşant, convingător. Capitolul „Ce-a mai rămas de apărat“ îi aparţine şi este placa turnantă a cărţii.

Ovidiu Hurduzeu - cel care, în 2005, a şocat corectitudinea politică dâmboviţeană cu volumul „Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley“ - este componenta efervescentă, irepresibil bătăioasă, a manifestului. Născut la Bucureşti în 1957, absolvent de Filologie în 1988, Hurduzeu e stabilit tot în SUA, cu doctorat „in French and Humanities“ la Stanford.


Lovind la stânga şi disociind nervos la dreapta (nu o dată pripit, nedreptăţindu-şi aproape toţi marii şi potenţialii aliaţi!), cartea nu agreează eurosocialismul, ia distanţă faţă de liberalism, dar şi de neoconservatorismul american, de corporatism, legionarism, discriminarea pozitivă sau dreapta născătoare de stânga (sic!) în România de azi, totul în numele „tradiţiei vii“, ceea ce i-ar fi încântat, presupun, astăzi pe Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea sau Dumitru Cristian Amzăr.

Un manifest care poate fi la fel de lesne exaltat sau, dimpotrivă, executat, dar care, orice ar fi, nu trebuie ignorat

Memoria plopului aprins
12 decembrie 2008, Dan C. Mihailescu

Acum doi ani am avut onoarea să prefaţez o nouă ediţie (apărută în seria de Opere de la Editura Limes) a mustosului volum de evocări „Rotonda plopilor aprinşi“, de Valeriu Anania, numele de scriitor şi „haiduc“ al ÎPS Bartolomeu, mitropolitul Clujului.

La puţină vreme după aceea, am avut plăcerea de-a sălăşlui câteva zile în acel urdiniş de bărbăţie duhovnicească şi rânduială ortodoxă care este Mănăstirea Nicula. Acolo, într-o seară de taclale literare, „înaltul“ Anania a extras cu grijă şi taină dintr-un dulap metalic o legătură de foi, manuscrisul memoriilor sale. Încheiate în timpul stagiului din SUA, în 1974, ele au fost depozitate acolo într-un seif de doamna Patricia Pâslaru şi aduse în ţară în 2001 de episcopul Vasile Fluieraş, urmând a fi tipărite, spunea autorul, numai după moartea sa.

Lucrul mi s-a părut nepotrivit şi am cârtit în consecinţă. În ce mă priveşte, întotdeauna am fost de partea celor care-şi publică amintirile în timpul vieţii, precum, să zicem, Eugen Lovinescu sau Mircea Zaciu, tocmai pentru a putea răspunde atacurilor celor traşi prin aqua forte, a-şi înfrunta martorii, a se disculpa, contextualiza ş.a.m.d. Când ai un destin care te poartă din adolescenţa Frăţiilor de Cruce până în vecinătatea Patriarhului Justinian Marina şi la parohia din Detroit, trecând prin beciurile de tortură din Rahova, lagărul de la Tg.-Jiu, subteranele Ministerului de Interne, hrubele Jilavei şi Aiudului, fiind hărţuit toată viaţa nu doar în arcanele ierarhiilor ecleziale, ci şi de lumea literară obişnuită să diabolizeze patriotismul, identificându-l exclusiv cu legionarismul şi colaboraţionismul -, e nu doar limpede, ci şi imperios necesar să te aperi cu cartea pe masa prezentului, nu sub cifrul posterităţii.

Nu ştiu cât va fi contat mica mea revoltă de atunci, fapt este că Valeriu Anania îşi publică Memoriile la Polirom (volumul de 700 de pagini a fost lansat cu succes la Târgul Gaudeamus), deopotrivă document sufletesc şi eveniment literar, biografie exemplară şi reconstituire istorică aproape romanescă (mai cu seamă în capitolele ardent dedicate manifestaţiilor şi grevei studenţeşti din Clujul lui mai-iunie 1946). Nu ezit deloc şi aşez memoriile lui Valeriu Anania, ca forţă narativă, strălucire stilistică şi aluviune umană, alături de „Jurnalul fericirii“ lui Nicolae Steinhardt, „Închisoarea noastră cea de toate zilele“, de Ion Ioanid, şi „Jurnalul“ lui Mihail Sebastian. Aici, pe acest raft le este locul, împreună cu mărturiile unor Alice Voinescu, Adriana Georgescu, Ion Gavrilă Ogoranu, Lena Constante.

Cinci sunt zonele fierbinţi ale cărţii.

Întâi, atracţia firească a băieţanului de 15 ani către Frăţiile de Cruce, care îmbibau cu mister conspirativ, participare la destinul naţional şi solidaritate virilă ispitele anarhice ale unui temperament sangvin, hiperactiv şi ultraresponsabil. Făcut, adică, în egală măsură pentru meditaţie şi pentru exercitarea din plin a puterii. „Sentimentul libertăţii nu m-a părăsit niciodată în viaţă. Odată cu intrarea în adolescenţă, fugeam din internat, nu refuzam perspectiva unui chef la o cârciumă, gustam aventura erotică, îmi permiteam lecturi abuzive, scriam poezii străjereşti, obţineam premii şi burse de la duşmanii Gărzii de Fier“.
 
Urmează studenţia viforoasă, la Teologie şi Medicină, cu năvalnicele mişcări studenţeşti din vara lui 1946, despre care istoricul Petre Ţurlea a scris o carte prefaţată chiar de Valeriu Anania, participant, organizator, purtător de cuvânt, negociator cu autorităţile de atunci. Peste un deceniu (se salvează „de justesse“ în 1948-’49, de la arestare-închisoare) avea să fie condamnat la 25 de ani, din care a executat şase (1958-1964) în ceea ce constituie al treilea volet al cărţii, capitolele detenţiei fiind de o forţă percutantă unică în peisajul livresc al temei, la noi.

În sfârşit, capitolul Justinian Marina şi cea de-a doua jumătate a cărţii, anii americani, vor interesa din plin nu doar lumea bisericească, dar şi curiozitatea laică, prin jungla intereselor, cabalelor, a lucrăturilor la două capete, între presiunile politice şi dibăcia eclezială, printre invidii, delaţiuni, comploturi, încercări de racolare şi lovituri de palat, prin etalarea dihoniei structurale a exilului românesc şi amestecul (dizolvant, coagulant, frontal sau pieziş, după caz şi interese) al serviciilor speciale în tot ce mişcă româneşte afară.

Un document excepţional.

Lăsati criza în pace!
Dan C. Mihailescu, pentru "Celebritati in vremuri de criza", 11 octombrie 2008

„Lăsaţi criza în pace! Ea nu ne vrea răul! În ţara lui Păcală şi Tândală, unde nu există cultul economisirii, al muncii temeinice, al disciplinei şi al echilibrului în toate, o ţară care adoră improvizaţia, fentarea legii şi delirul consumismului până la autoanulare, orice criză e benefică. Criza ne responsabilizează, ne solidarizează, ne recalibrează. Pe noi, abia răul ne face conştienţi. Ca unul care nu are puşi de-o parte nici măcar toţi banii de înmormântare - sper ca, în familie, să murim în rate, nu la grămadă! - zona de încruntare în care ne pregătim să intrăm nu înseamnă nimic deosebit. Mai tăiem de ici, de colo, ne cenzurăm micile capricii - ca să ni le ocrotim pe cele mari - şi mergem pe înţelepciunea strămoşească: sănătate şi frăţie!“

"Bucuresti, dragostea mea"
10 august 2007, Dan C. Mihailescu

Nenumarate carti sunt marturie a frumusetii "Micului Paris" de odinioara.

O ametitoare sinteza a contrariilor - acesta este numitorul comun al scrierilor despre Bucuresti, fie ca-i vorba de notele de drum ale calatorilor straini de vreo trei veacuri incoace, fie ca ajungem in zilele noastre, la Dominique Fernandez sau Catherine Durandin, la cercetarile Constantei Ghitulescu („In salvari si cu islic”) ori la incitantele supozitii ale Danei Harhoiu („Bucuresti, un oras intre Orient si Occident”).

Toata lumea se arata, rand pe rand, incantata sau, deopotriva, oripilata de aiureala arhitecturala, labirintul ucigator (sau hipnotizant) al ulitelor, de abundenta manifestarilor religioase paralel cu desfraul, domnia faradelegii si hedonismul atoatenepasator, de amestecul halucinant al cersetorimii omniprezente cu aristocratia cea mai fina, mozaicul etnic, moral si stilistic, amestecul de mentalitati antinomice, de faptul ca, pur si simplu, de-a lungul a o suta de metri treci din Karaci in Place des Vosges, din medievalitate in postmodernism si din ruralitatea indoeuropeana in plin fast hollywoodian, cu cartiere sarbo-bulgare, turco-armenesti, grecesti, evreiesti, cu colturi italiene, albaneze si arhitecturi tipic frantuzesti, dar si cu biserici anglicane, temple masonice, moschei, cartiere (astazi) chinezesti s.a.m.d.

„Orasul contrastelor”

Gandit belaliu si croit alandala, menit a fi o simpla halta, de schimbat caii si alimentat echipajul, intre Giurgiu si Targoviste, Brasov sau Curtea de Arges, Bucurestiul - oras al placerilor, bisericilor, berariilor si gradinilor (verzi sau... de vara) - s-a dezvoltat invariabil intre blestem si binecuvantare. Ceea ce i-a facut blazonul i-a facut si nimicnicia, ceea ce l-a salvat l-a si condamnat.

De aici si marea schisma dintre perspectiva euforica si cea sulfuroasa asupra orasului. Dintre paseismul viziunii patriarhale si, la antipod, viziunea patologica, daca mi se accepta termenul.

Sigur, cea dintai predomina la modul absolut, Bucurestii insemnand intai de toate farmecul cafenelelor „istorice”, al hanurilor si chiolhanurilor grandioase cu tarafuri de pomina, al rafinamentului gastro-etilico-vestimentar, al inconstientei ludice, care „trece fluierand prin istorie”, orasul spriturilor sirotate la umbra nucului batran, cu femei iubarete, viata ieftina, belsug in toate, administratie corupta si arnautime apriga.

Dar nu e mai putin adevarat ca valului placut aromitor de pagini semnate in ultimii ani, in acest sens, de nume precum Andrei Plesu, Andrei Pippidi, Ioana Parvulescu, Irina Nicolau si Ioana Popescu, Ioan Bulei, Radu Anton Roman, Sergiu Singer, Silvia Kerim, Constantin Olariu si multi altii, ca si suitei de albume superbe precum cele editate la NOI Media Print (Matei Cazacu, „Romania interbelica”, Ioana Nicolaie si Ovidiu Morar, „Bucuresti metropola europeana”), la Tritonic (Narcis Dorin Ion, „Bucuresti. In cautarea micului Paris”) sau Fundatia Pro (Emanuel Badescu, „Bucurestii in imagini in vremea lui Carol I”) ori de Veolia (Sorin Toma, „Bucuresti, dragostea mea”) li se opun in chip dramatic, as spune, un album devastator cum este „Lectorul de imagini”, de Bujor Nedelcovici („Vandalism arhitectural in Bucuresti, 1980-1987”), dar in special cartile scrise sau coordonate de Adrian Majuru.

Biblioteca pentru edili

M-am gandit adeseori ce frumos ar sta in birourile de protocol ale edililor Capitalei, de nu si prin ambasadele noastre, o colectie de - cat sa zic: 50? 100? - carti despre Bucuresti.

In fond, alcatuirea acestei minibiblioteci cred ca nu ar costa nici cat un kilometru  din aberanta inflatie de borduri menite in chip absurd a suplini vizual gropile din carosabilul acestui „oras neiubit”, cum l-a numit Andrei Plesu, capitala improvizata, hartanita, violata la infinit si care astazi sta cu maruntaiele-n soare intr-o „vesela” asteptare apocaliptica.
 
Mahalaua de ieri si azi, cu doua fete

In urma cu cativa ani, pe cand aveam in „Ziarul de duminica” o rubrica dedicata minunatelor moravuri ale urbei noastre, m-am impotrivit manierei reductioniste prin care Adrian Majuru (39 de ani, coordonatorul Muzeului de Arta Populara Dr. Nicolae Minovici si care debuta in 2003 cu „Bucurestii mahalalelor sau periferia ca mod de existenta”) inchinga orasul exclusiv in aburii pestilentiali ai mizeriei, saraciei endemice si degradarii biologic-edilitare, ai prostitutiei, alcoolismului, dementei suicidare, pe scurt: ai patologiei si degenerarii.

Cu timpul, severitatea mi s-a domolit, ba chiar a dat in admiratie, pe de o parte in fata harniciei editoriale a lui Adrian Majuru (care detine rubrici in mai multe reviste, coordoneaza seria „Bucurestiul subteran” la Paralela 45, a facut istoria familiei Minovici, o carte despre Bucurestii albanezilor s.a.m.d.), iar de cealalta - din pricina strictei realitati: ca orice intreg urban cumsecade, Bucurestii au deopotriva solaritatea si intunecimile, splendorile si mizeriile, sanatatea si bolile care-i definesc normalitatea inclusiv in contexte morbide.

Expozeurile dedicate cersetoriei, delincventei etc. in cartile coordonate de Adrian Majuru ajung, astfel, sa faca pereche cat se poate de natural cu destinele cuprinse in „Povestea caselor”, tulburatoarea antologie alcatuita in 1999 de Andreea Deciu si prefatata de Alexandru Paleologu, la Editura Simetria, volumelor de istorii orale realizate de Zoltan Rostas („Chipurile orasului”), admirabilei suite de „povesti ale doamnelor si domnilor din Bucuresti” inregistrate de Victoria Dragu Dimitriu, la Editura Paideia, toate stand sub semnul „neointerbelic” al boieriei nostalgice si bunei resemnari.

Evolutia geografica a unui oras

Am invatat, prin urmare, in ultimii ani, ca nu doar savoarea flanarii prin vechi colturi ale orasului (v. recentul succes de la Humanitas, Alexandru Ofrim, „Strazi vechi din Bucurestii de azi”) sau ratacirile pline de invataminte prin Cimitirul Bellu pe urmele fotografiilor lui Paul Filip sunt prilejuri de folos si placere, dar si lectura unor cercetari istorico-stiintifice (Nicolae St. Noica, „Banca Nationala a Romaniei”, Petre Oprea, „Sculpturi decorative pe cladiri bucurestene”, Vintila M. Mihailescu, „Evolutia geografica a unui oras”, Adrian Rezeanu, „Toponomie bucuresteana”, ca sa nu mai spun de extrem de folositoarea lucrare a lui Radu Olteanu, incorporand o munca uriasa, „Bucurestii in date si intamplari”, Paideia, 2002).

Iar daca se va indemna cineva sa realizeze echivalentul actualizat al antologiei lui Radu Albala din 1962, „Bucurestii in literatura”, apoi, cum se spune, mai venim de-acasa.

2. JURNALUL NATIONAL

JN - 26 august 2007, 

Lecturi la tava: "Cuvantul din cuvinte",   Monica Lovinescu, Ed. Humanitas

 

Vorbe fără cuvânt 

Dan C. Mihăilescu

 

“Eram o ţărişoară liniştită. Cum e mai rău. O ţară nepretenţioasă. Trăiam, ne descurcam. Nu aveam pretenţii. Ne mulţumeam cu strictul necesar. Străinii când veneau la noi se mirau. Cum, nici o răzmeriţă? Nici un vulcan? La noi femeile au avut mai multă ambiţie decât bărbaţii, întotdeauna.”  Monica Lovinescu

    

    În 1955, pe când la Bucureşti minidezgheţul de după moartea lui Stalin făcea adevărate minuni editoriale (Moromeţii, Cronică de familie, Străinul), iar în Europa adia “spiritul Genevei”, editura pariziană Denoël primea spre publicare romanul unei debutante din exilul românesc.

    În vârstă atunci de 32 de ani, Monica Lovinescu încheia “parabola unei lumi totalitare, în care azi se poate recunoaşte România dintre 1948 şi 1989. Ar fi putut contura o utopie neagră, dacă n-ar fi, în fond, un roman realist ascuns în limbaj esopic. Este, probabil, primul roman politic esopic scris în literatura română modernă”.

    Am citat din prefaţa Ioanei Pârvulescu la “Cuvântul din cuvinte”, acel roman din 1955 apărut abia acum, la Humanitas, în suculent-rafinata traducere a lui Emanoil Marcu. La Paris avea să fie considerat ca o excentricitate neavenită ideologic în atmosfera Cafenelei marxizante din La Rive Gauche.

    Strict estetic, cartea nu este decât o sumă de exerciţii de digitaţie narativă, animate de apetitul teatral (regizoral şi scenaristic) al autoarei, dublat de conture orwelliene, tuşe suprarealiste şi din galeria literaturii absurdului. Dar pentru biografia literară a Monicăi Lovinescu – şi, fireşte, pentru dinamica literaturii române în exil, de la Mircea Eliade, Mihail Fărcăşanu şi Vintilă Horia la Petru Dumitriu, N.I. Herescu, Paul Goma ş.a.m.d. – Mots ŕ mot se dovedeşte un subcapitol rotund şi convingător. Abia acum se exfoliază natura profund ionesciană a tinerei Monica Lovinescu, cea care i-a admirat o viaţă pe Eliade şi Cioran fără a-şi cenzura vreodată luciditatea şi rezervele faţă de orgoliul primului şi patosul dictatorial al celuilalt. În schimb, avea să traducă împreună cu Eugčne Ionesco toate comediile caragialiene...!

    Tonuri de “brave new world” şi situaţii urmuziene, scheciuri ionesciene în replici fulgurante, alături de verdictele de un realism coroziv care copleşesc lumea învinsă, definitiv umilită, de aici, ş totul se adună în pagina Scribului “din brigada a cincea, secţia a treia, de urmărire penală a literelor”, duplicitarul cronicar implicat el însuşi în acest “jeu du massacre” pentru care alterarea, manipularea şi, în final, asasinarea limbajului devin esenţa alienării generale. Ne aflăm într-o ţară a Nimănui, de fapt a unei omnipotenţe absurde, lent decimante, unde nu mai există medicamente, ci numai reţete, unde dispar rând pe rând categoriile sociale şi profesionale apte să gândească şi, deci, să se opună (sunt pagini tulburătoare despre ştergerea oamenilor din peisaj, un proces antinomic, dar la fel de pregnant, rinocerizării din piesa lui Ionesco), unde se dau decrete privitoare la alfabet (“fiecare literă era inculpată separat, şi toate laolaltă în cadrul alfabetului”), oamenii comunicând exclusiv prin semne, zgomote şi alfabetul Morse, unde nu mai există bani (“nimeni nu are. De unde bani, dacă nu muncim? Supravieţuim cu ajutorul altor ţări. Doar n-or să ne lase să murim de foame”), unde “în fiecare construcţie trebuia zidită o piatră vie, o fiinţă umană”, conform poruncii naţionale a noii puteri : “Zidiţi-vă unii pe ceilalţi”. (Ce altă definiţie mai convingătoare a comunismului ne-am dori?).

    “Nouă, în ţara noastră, ne plac două lucruri. Să definim şi să ne obişnuim. Avem obiceiul să transformăm totul în obişnuinţă. O naţiune de moderaţi. O naţiune disimulată. Preţul e că am devenit nişte ecorşee ambulante”. În final, se decretează “legea marţială a cuvintelor”. După ce dispar toate verbele şi substantivele neconvenabile doctrinei, “fiecare viitor defunct avea nu numai dreptul, ci şi datoria să aleagă un cuvânt şi să-l închidă în sicriul lui”. Ultimul cuvânt al scribului este: “niciodată”.

 

JN - 19 august 2007, 

Lecturi la tava: "Complexul Romania",   Mihaela Michailov, Ed. Unitex

 

Complexul România

Dan C. Mihăilescu

 

Mihaela Michailov are 30 de ani, e filolog, scrie cronici de teatru şi dans în România liberă, Suplimentul de cultură, 7 Seri, aLtitudini, Tabu, urmează cursuri de masterat la UNATC, fiind, mai nou, autorul premiat la concursul UNITER pentru "cea mai bună piesă a anului" 2006.

Textul piesei (Complexul România) a apărut recent la Editura Unitext. Am deschis cu spaimă cartea, convins că voi găsi ceva în linia macabră, pretutindeni la modă acum, a corectitudinii politico-morbide, cu copii "fierţi în mămăligă", cu tineri agresivi şi inutili, aburiţi de droguri, alcool, impulsuri homosexuale etc. Citind articolele Mihaelei Michailov dădeam frecvent peste atracţia (ciudată şi întristătoare pentru conservatorii moralişti) faţă de "bube, mucigaiuri şi noroi", provocări trecute prin sosul brechtian şi mizofilia postmodernităţii nu atât pentru a vindeca spaimele şi furiile "prezentului alienant", cât pentru a le exalta o dată mai mult şi a le propune drept "ideologie".

Spre pildă, într-un interviu din Noua literatură, martie 2007, Mihaela rezumă empatic o piesă  cu "un puşti care dă foc lumii din jurul lui, îşi arde faţa, iar apoi, împreună cu sora lui, îşi omoară părinţii?! Evident că se miră că încă mai "există oameni care se duc la teatru cu ideea că trebuie să plece cu un pattern moralizator, comportamental" (vezi bine că generaţia lui Radu Afrim trăieşte febril cu convingerea că... ăştia ar trebui eliminaţi din sălile de teatru). Recent (v. Suplimentul de cultură din 14-20 iulie), mergând la festivalul de la Avignon, Mihaela ne prezintă cu fervoare un spectacol célinian regizat de Frank Castorf: "o lume în ruine, haotică, subzistenţă crispantă, material apocaliptic pe care Castorf, un regizor al boxului cu imagini dement-copleşitoare, îl pune să explodeze?".

Ei bine, citind Complexul România m-am liniştit. Cuminţenie, sensibilitate şi previzibil. Textul (minimalism, sarcasmul subminat de puseuri patetice, dramatismul final cu deschidere ambiguă spre niciunde) vine foarte bine în suita "Româniilor" din noul val al cinematografiei noastre, ca şi a ipostazierii temei în amestecul de deriziune, tragic grotesc şi sociopatologie ludică din piesele unor Valentin Nicolau, Saviana Stănescu, Petre Barbu, Alina Nelega, Ion Mircea, Peca Ştefan ş.a., unde România este fie o gară delabrată, cu oameni putrezind vârtos, fie un depozit alterat de furtişaguri, o arcă a lui Noe într-un potop perpetuu, o televiziune cu sinucideri în direct, o ratare istorică în lanţ, un computerism narcomaniacal, o familie multiplu degradată ş.a.m.d.

    Ţin morţiş să fac abstracţie acum de tezismul compoziţiei. De "ideologia" găunoasă a demonstraţiei. Pentru că marea calitate a autoarei este replica. Precizia, substanţa şi forţa ei sugestivă. De aici dinamismul, ritmica ofertantă regizoral. În 50 de pagini ("piesa este gândită ca o succesiune de clipuri dramatice?) trecem de la ultimul deceniu ceauşist la 2007. O familie standard, în care bunica îi ordonă cu amar nepotului "întâi coada, apoi şcoala", tatăl este ucis în bătăie la Securitate, pionierul Georgică e fericit că i se va mai da o tresă ("te caci pe ea", suspină tatăl), dar la fel de fericit că prietenul său Mircică l-a desenat pe Ceauşescu cu o "pulicică cât o căpşunică". Pricină pentru care Mircică ajunge la şcoala de corecţie şi va muri împuşcat absurd în decembrie ’89. Copleşit în timp de aberaţia naţională, Georgică va pleca să lucreze în străinătate, moare bunica, mama face Alzheimer şi se cam alege praful de toate.

Nu şi de proiecţia într-un viitor nemărginit a supremului "Romanian dream" postintegrare: "milioane de decapotabile zboară pe Autostrada Soarelui (...) spălătoria de maşini e viitorul".

Aşa s-o vedea de la ei

 

JN - 05 august 2007, 

Lecturi la tava: "Arta conversatiei civilizate",   Margaret Shepherd, Sharin Hogan, Ed. Humanitas

Vorbirea la patru ace

Dan C. Mihăilescu

 

Primul impuls pe care-l încerci când iei din librărie "Arta conversaţiei civilizate" (ghid de exprimare elegantă) de Margaret Shepherd şi Sharon Hogan (traducere de Adina Cobuz la Humanitas) este de a surâde cu amar scepticism: oare cine, cum şi când mai stă la vorbiri cu ştaif, la subtile conversaţii salonarde şi reciproce alintări intelectuale prin străluciri retorice – tocmai în zilele noastre sleite sub duhorile argoului de mahala, cu accent lăutăresc şi vocabularul despuiat?

            Aşa de mult ne-am obişnuit cu urletele, injuriile, agramatismul, grohăitul imbecil şi interjecţia birjărească pe post de... pledoarie, încât sfaturile acestor două doamne  (specializate în arta caligrafică, rafinamentul îmbătrânirii, ştiinţa comunicării sau, ei da, dresajul câinilor) ni se par mesaje din altă lume, dinspre saloanele franţuzeşti ale veacului 18 sau cluburile londoneze din epoca dandysmului.

            Dar dacă gândeşti ceva mai departe, îţi dai seama că, în ciuda vulgarizării şi inculturii omnipotente, există un high-life în plină formare, cu o sumedenie de ocazii simandicos-filantropic-conversaţionale, cu o puzderie de localuri selecte, baruri exclusiviste, locante "de fitze" hot, cool, super, trendy, inclusiv numeroase reviste glossy şi, în general, o viaţă mondenă trepidantă. Una jalnică, desigur, în ochii obosiţi ai moralistului, dar nu mai puţin utilă prin tradiţionala evoluţie a snobismului şi kitschului înspre substanţă şi normalitatea estetică. Nu strică, prin urmare, deloc acestei lumi în (sper) continuă rafinare să treacă, fie şi ŕ vol d’oiseau, prin elementele de bază ale conversaţiei elegante (formule de salut şi de încheiere, timbrul vocal, mimica, ţinuta, alegerea subiectului, etapele dialogale, limbajul nonverbal), prin cele zece reguli de bază ale conversaţiei (spuneţi adevărul, nu bateţi câmpii, nu vă întrerupeţi interlocutorul, puneţi întrebări şi fiţi atent la răspunsuri, nu vă folosiţi de oameni, nu insistaţi pe aspectul fizic, nu abordaţi subiecte tabu, exprimaţi-vă cât mai politicos eventualul dezacord, nu bârfiţi şi evitaţi să deveniţi plictisitor), prin tehnicile de evitare a gafelor, prin tipicul dialogurilor cu tineri insurgenţi sau bătrâni aristocraţi, cu o cunoştinţă întâmplătoare sau cu viitoarele rude, prin specificul conversaţiei în autobuz sau la petreceri, pe holurile instituţiilor sau la o înmormântare, epistolar sau telefonic, la o cafea, la spital, pe stadion, pentru afaceri, începând un flirt ş.a.m.d. 

            În ce mă priveşte, m-a uns la inimă regula nr. unu: păstrează o distanţă de-o lungime de braţ faţă de interlocutor. Nu i te băga în suflet, suflându-i în nas, ţinându-l de cravată sau pigulindu-i scame imaginare de pe rever. Nu vorbi despre necazurile de acasă, despre boli, suferinţe, sărăcie, datorii, şicanele pe care ţi le produc soţia sau copiii şi, în general, caută să vii în lume cu o faţă senină, fără a-i spori patologia şi urâţeniile. Când vorbeşte celălalt, fii atent la ce spune, nu-ţi fugări privirile-n şapte părţi şi dă din când în când afirmativ din cap. În plus, chiar dacă ţi se pare importantă o rectificare, nu-l întrerupe, ci reţine-o pentru momentul replicii.

Foarte utile se arată "jumătăţile de adevăr" (p. 67), când eşti provocat la verdicte nete de genul "Îmi stă bine haina (sau tunsoarea) asta?" sau "Cum ţi-a plăcut cartea mea?". Aici este nevoie de-o adevărată coregrafie retorică, iar dezinvoltura nu se învaţă uşor. Tot aşa, evitarea gafelor ("Aoleu, ce palid eşti", "Eşti cumva însărcinată?", "Cum poţi mânca aşa ceva?", "Cum de nu aveţi copii?" etc.), ca şi repararea lor ("Cine-i urâtul ăla?" – "logodnicul meu...") compun capitole de tot hazul şi utilitatea.

 

JN - 29 iulie 2007, 

Lecturi la tava: "Despre miresme si duhori",   Mădălina Diaconu, Ed. Humanitas

 

Imperiul nărilor

Dan C. Mihăilescu

 

    "Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii, dulci ca un ton de flaut, verzi ca nişte câmpii. Iar altele bogate, trufaşe, prihănite, purtând în ele avânturi de lucruri infinite, ca moscul, ambra, smirna, tămâia, care cântă, tot ce vrăjeşte mintea şi simţurile-ncântă..." Charles  Baudelaire

 

   Acum 25 de ani, când debutam cu o carte despre senzitivitatea eminesciană, nu mă gândisem că simţurile pot fi superioare şi inferioare.

    Că, adică, văzul şi auzul, respectiv pictura şi muzica, sunt stăpânii faţă de care mirosul, gustul şi pipăitul fac figură de paji supuşi. Observasem că estetica este "oculocentrică", privind cu dispreţ magnanim ezitările tactile sau nesigurele testări papilare, dar nu ştiam că Aristotel împărţea mirosurile în şase categorii (înţepător, dulce, amar, acru, uleios, putred), în vreme ce pentru Kant olfacţia şi gustul sunt simţuri chimice şi  subiective, ale plăcerii individuale, pe când văzul şi auzul sunt mecanice şi obiective, axate, deci, pe cuprinderea exteriorului. Tot aşa, nu mă gândisem că "la Curtea înmiresmată a lui Ludovic al XV-lea curtenii foloseau zilnic alt parfum", pentru ca aristocraţia de azi să cultive, nu doar insipidul şi asepticul, dar şi inodorul: "Idealul nu îl mai constituie monarhul cu miros dulce, aşa cum fusese supranumit Regele Soare, ci omul de afaceri elegant, curat şi fără miros, personificarea însăşi a lumii abstracte şi inodore a banilor".

     ATLAS OLFACTIV. Sigur, ne dăm seama că "omul este un atlas olfactiv datorită emanaţiilor sale trupeşti, provenite din regiunea capilară, axilară şi sexuală", dar ne gândim mai rar că "lumea umană însăşi se deosebeşte în anumite mitologii, pe de o parte, de infernul htonian al demonilor, pe de alta, de cerul populat de zei, prin mirosurile sale sau prin absenţa lor". Dar v-aţi gândit că, pentru vestici, văzul este simţul distanţei prin excelenţă, în timp ce "pentru populaţiile ce locuiesc în junglă sau în regiuni cu vegetaţie abundentă, nasul bate mult mai departe decât ochii, iar mirosul joacă un rol mult mai important în ce priveşte orientarea decât la noi"?

    ORIENTARE. Mai departe: "dacă este adevărat că simţul mirosului serveşte la orientare, atunci omul occidental s-a orientat întotdeauna după Orient. Grecii au inventat toposul imaginar al unei Arabia felix parfumate. Luxul şi depravarea ar fi aşadar de provenienţă orientală".

    În sfârşit, detalii din istoria parfumurilor (corespondenţele cromaticii cu miresmele, legăturile subtile dintre flacon, culoare, miros, temperament), existenţa "olmotecilor" precum a vinotecilor, etimologia deochiat franţuzescului "putain" şi a italianului "puta" în legătură cu "putoarea" noastră şi, deci, cu mirosul viciului, faptul că Baudelaire reprezintă un moment de cumpănă ("momentul în care se întretaie două stiluri ale parfumeriei şi două epoci ale sensibilităţii olfactive: mirosurile florale delicate şi proaspete ale femeii-copil şi parfumurile grele ale voluptăţii senzuale"), ori existenţa – la Versailles, fireşte – a unui Institut Superior Internaţional al Parfumului, unde anual sunt admişi 50 de parfumieri de vârf din lumea întreagă, başca International Fragrance Association... – toate acestea, şi încă multe altele asemenea, sunt cuprinse în cartea Mădălinei Diaconu, Despre miresme şi duhori. O interpretare fenomenologică a olfacţiei, apărută la Humanitas, editura care a şi retipărit nu demult acea splendoare sălbatică şi subtilă care este Parfumul lui Patrick Süskind.

    BIOGRAFIE. Născută în 1970, cu doctorate în filosofie la Bucureşti (1996) şi Viena (1998), cu stagii de cercetare în Berlin, Freiburg, Paris, Potsdam, Grasse şi Praga, Mădălina Diaconu face ştiinţă şi metafizică din simplele noastre plăceri, ne preumblă prin istoria şi teoriile mirosului ori prin dicţionarele parfumurilor, trecând cu savantă dezinvoltură de la duhorile animalic-excitante la Ernest Beaux şi Chanel No. 5 şi de la "izotopii ideali ai feminităţii" la Edmond Roudnitska şi Diorissimo.

 

JN - 15 iulie 2007, 

Lecturi la tava: "Jurnalul lui Carol I",   editie si traducere Vasile Docea, Ed. Polirom

 

Regele şi igrasia

Dan C. Mihăilescu

 

,,Sîmbătă, 3 septembrie. Vreme întunecată, furtună, ceva ploaie. Cură. Ora 11 plecat cu trenul special la Cocorăşti, dincolo de Câmpina. Nori frumoşi pe cer, care se îndreaptă spre Sinaia. Dejun cu ofiţerii. Izbucneşte furtuna. După aceea vreme minunată. Manevre, foarte cald. Ora 5 din nou spre Sinaia, acolo foarte rece. Seara scris." 

Carol I al României, 1881

 

    Ce frumos le rezolvă timpul pe toate! La începutul anilor ’90, pe când regele Mihai era întors de la Otopeni ca un intrus infernal, iar bruma de octogenari vlăguiţi care strigau cu diverse ocazii "monarhia salvează România" (la tristă paritate cu mulţimile scandatoare de "IMGB face ordine") erau priviţi ca nişte ciumaţi fatalmente eliminabili, orice apariţie editorială legată de istoria monarhiei româneşti era receptată ca o adevărată victorie.

     Cărţile-dialog ale regelui Mihai cu Mircea Ciobanu, albumele regale apărute la Humanitas o dată cu memoriile reginei Maria, ale Reginei Ana şi Principesei Ileana ori cărţile lui Arthur Gould Lee, Guy Gauthier, Paul Lindenberg, Eugen Wolbe, apoi suita de monografii semnate de Ioan Scurtu ş.a.m.d. – fiecare a însemnat o breşă în zidul ignoranţei, indiferenţei şi relei credinţe cvasigenerale.

    Astfel încât acum, după ce la "Mari români" Carol I era la un pas să-i câştige locul de frunte lui Ştefan cel Mare, iar Peleşul şi Săvârşinul au revenit familiei regale cu un firesc stupefiant în ochii celui familiarizat cu fobia fesenistă la monarhie din deceniul trecut, apariţia primului volum (1881-1887) din Jurnalul  lui Carol I la Polirom (ediţie şi traducere de Vasile Docea) a prilejuit un eveniment de-o reconfortantă naturaleţe.

    O carte interesantă întâi de toate pentru istorici – plină cu inventarul audienţelor, proiectelor de lege, aniversărilor, deplasărilor, onorurilor, vizitelor, inspecţiilor, petrecerilor, bolilor, febrelor şi intrigilor preelectorale parlamentare şi guvernamentale etc. – dar din care şi cititorul obişnuit are de tras varii foloase.

    Mai întâi, detalii picante de istorie mică, de la suferinţele periodice ale Reginei Elisabeta, notate cu scrupulozitate medicală (nu doar durerile de dinţi şi tradiţionalele migrene ale high life-ului de pretutindeni, dar Carol îi înregistrează o dată chiar şi... menstruaţia), până la constatarea "descompunerii" în care se afla, rezultă de aici, încă de prin 1882 Partidul Conservator, de unde şi conlucrarea eficientă cu Ion Brătianu, un om preţuit la fel de vizibil şi intens precum Mitiţă Sturdza, trecând prin semnalarea intrigilor ruseşti, a tribulaţiilor sentimentale de la Curte, a preocupărilor pentru statutul domeniilor regale, prin înregistrarea sobră a deceselor, ori prin surprinzător de desele partide de biliard, seara, la Peleş, în compania... bardului Vasile Alecsandri.

     Dar mai apoi este vorba de, cum să-i spun, meteodependenţa regelui. Nu este parte din zi căreia autorul să nu-i noteze cu, aş zice, maniacală fidelitate specificul şi evoluţia, în aşa fel încât, la urmă, rămâi cu impresia că regatul României n-o ducea decât din arşiţă în furtună, din secetă în inundaţii, din nămeţi cât bradul în puhoaie cât casa, cu recolta invariabil compromisă etc. Dincolo de disciplina nativă şi cultivarea asiduă a alurii teuton-milităroase, fascinaţia meteorologică a lui Carol I denotă o halucinantă preocupare pentru detalii, dar şi un ascuţit simţ estetic prin care este filtrat inclusiv peisajul (contextul domestic, habitatul, ţesutul urban în genere). Ce personaj princiar, sau, mai rău, ce politician de astăzi ne-ar mai îndulci cu atari notaţii: "enorm de umed. Mestecenii nu au înverzit încă", "...plecat cu Elisabeta la Mitropolie. Durat trei sferturi de oră. Biserica pătrunsă de igrasie", "...seară minunată, stele căzătoare"! Dar şi: "inspectat trupele din Focşani, mânuire şi defilare, enorm de murdar". Sau: "plimbare cu trăsura până dincolo de Băneasa, patru cai, cald, dar foarte murdar..."

    Un personaj de (re)descoperit.

 

JN - 08 iulie 2007, 

Lecturi la tava: "Scris si de scris",   Iolanda Malamen, Ed. Muzeului Literaturii Romane

 

Întrebări cu dichis

Dan C. Mihăilescu

 

Am scris cu plăcere acum câţiva ani despre primele două volume din seria de interviuri cu scriitori a Iolandei Malamen.

            O fac şi acum, când au apărut volumele 3 şi 4 (“Scris şi de scris”, Editura Muzeului Literaturii Române, aflăm că urmează încă patru!), ba poate chiar cu ceva mai multă empatie: atât de agasante au ajuns în breasla literară umorile acide, ura, invidia, ranchiuna, bârfa disolutivă, megalomania agresivă, dependenţa resentimentară, pe scurt, determinarea de a face rău fără rost şi cu orice preţ, încât generozitatea cuiva de a-şi efasa propria personalitate şi a pune în evidenţă confraţii stârneşte deopotrivă admiraţia şi stupefacţia. Mai cu seamă că Iolanda Malamen (precum George Arion “odinioară”) nu este nicidecum un reporter limfatic, un întrebător formal, simplu gazetăresc, ci un om din interiorul lumii literare, format în spiritul de boemă îmbibată livresc de hedonism underground specific anilor ’70, dar care se pliază comprehensiv, răbdător, şi pe tipicul euforiei egocentrice a şaizeciştilor, şi pe ludicul sarcastic al optzeciştilor, şi chiar, cu ceva eforturi, pe monomania provocator-sulfuroasă a douămiismului.

        Aşa se face că urcăm şi coborâm de-a lungul acestor peste 80 de convorbiri pe o scară ce merge de la nonagenarul Mihai Şora până la Miruna Vlada şi de la Nicolae Manolescu, Buzura, Bălăiţă, Paler, Gabriela Melinescu sau Constanţa Buzea la Mircea Cărtărescu, Ştefan Agopian, Alexandru Muşina şi Claudiu Komartin. Revin semnificativ întrebările despre solidaritate, sărăcie, destin, demnitatea scrisului, singurătate, bovarism, succes, despre cum poate (dacă poate!) talentul să cauţioneze egoismul, compromisurile, amoralitatea, despre gerontofobia tinerilor, nevoia de mentori şi repere morale, plăcerea textului în economia de piaţă (ei, da) şi statutul actual al Uniunii Scriitorilor.

        Tudor Ţopa consideră Târgoviştea ca “adevărata capitală a ţării” şi “Bucureştii o capitală turcească”. Augustin Frăţilă sesizează o nouă sensibilitate, “româhnirea: mă româhnesc pe zi ce trece şi nu cred că numai din cauza vârstei”. Pentru Alexandru Paleologu, “Război şi pace este cartea cea mai completă şi mai vastă a umanului autentic”. “Credeţi în Dumnezeu?” este întrebat Mircea Horia Simionescu : “Din nefericire am o invaliditate. Nu am convingeri religioase. Cred că sunt infirm”. Ion Mureşan, stâlp al optzecismului poetic transilvan: “La fel cum îmi plăcea să beau, începuse să-mi placă şi să mă las de băut. Am ajuns ca lăsatul de băut să-mi devină un viciu”. Spre bucuria mea (care n-aş fi cutezat s-o afirm), văd că (şi) Ştefan Agopian consideră Fram, ursul polar “o capodoperă, o carte superbă... Cezar Petrescu era ce se cheamă (noi am cam pierdut această noţiune) scriitor profesionist”. Pentru Claudiu Komartin, “Ruxandra Novac, Dan Sociu sau Răzvan Ţupa scriu o poezie cum nu s-a mai făcut în literatura noastră”. Da, dar “s-a mai făcut în literatura americană”, şopteşte cu maliţie bonomă Iolanda Malamen. Sigur, vine răspunsul, “ei recuperează pe cont propriu experienţe poetice ale literaturii americane dintre 1945 şi 1970, (generaţia beat, şcoala de la New York, Black Mountain) care la noi nu au pătruns în timp. Şi, când au făcut-o (cu optzeciştii), au făcut-o până la un punct”.

În fine, consun cu Alexandru Muşina: “Noi azi avem o mare problemă: ne-am pierdut (în bună parte) cititorii români. Când vindem 500, 1.000 de exemplare dintr-o carte, toată lumea e fericită. Ar trebui să nu mai visăm – gâsculiţe bovarice – la junii primi din Vest, gen Gallimard, ci să ne preocupe cititorii români. Treaba asta cu exportul ţine de marketingul simbolic, nu mă interesează ca scriitor.”

 

JN - 01 iulie 2007, 

Lecturi la tava: "Amurg senin. Jurnal din exilul parizian, 1997-2001",   Sanda Stolojan, Ed. Humanitas

 

Senin, prea senin

Dan C. Mihăilescu

 

    “După scrisoarea lui Ion Vianu, m-am hotărât să-i trimit o scrisoare criticului Dan C. Mihăilescu. Asta după multă ezitare. Dar nu m-am îndoit oare întotdeauna de mine însămi?” Ce păcat că Sanda Stolojan (1919-2005) nu mi-a trimis niciodată acea scrisoare plănuită în Normandia la 20 august 1999!

    Citesc acum, la doi ani de la moartea autoarei, în acest Amurg senin. Jurnal din exilul parizian, 1997-2001 (Ed. Humanitas) că Dan C. Mihăilescu, “personaj rabelaisian ŕ la roumaine, spirit coroziv, plăcându-i picanteriile, a scris o cronică despre Jurnal II, care nu este decât în parte exactă. N-a înţeles – sau a preferat să nu înţeleagă – partea afectivă, privirea mea la înapoierea în aceste locuri, regretele... Sunt poate genul de persoană al  cărei stil îi scapă, în ciuda minţii sale deschise şi a inteligenţei înnăscute. S-ar putea să fie insensibil la sentimentele mele...”

    Aşa era, aşa este, dar ce păcat că n-am avut răgazul să ne desluşim! I-am apreciat Sandei Stolojan  echilibrul melancolic, discreţia sceptică, sobrietatea pufos căptuşită cu o ironie tandră, comprehensivă, însă recunosc, nu meditativul l-am căutat cu precădere în Jurnalul autoarei, ci dezvăluirile, atitudinile, y compris “picanteriile”. Prea puţine, cel puţin atunci, după gustul meu. Ca interpret, Sanda Stolojan i-a însoţit la Bucureşti, din 1968 încoace, pe toţi cei cinci preşedinţi ai Franţei, de Gaulle, Pompidou, Giscard, Mitterrand, Chirac. A fost un om apreciat de Noica, apropiat de Cioran, Ionesco şi cercurile lor. Era nepoata lui Duiliu Zamfirescu (fiica diplomatului “carioca” Al. Duiliu) şi captase în 1997-1998 zvonul că i s-ar putea propune postul de ambasador al României la Paris. A fost condamnată în 1949 cu soţul ei, Vlad Stolojan Filipescu, pentru “acte pregătitoare de trecere frauduloasă a frontierei” şi răscumpărată de rudele din Franţa. Un tumult exagerat alchimizat în paginile Jurnalului mi s-a părut atunci, faţă de admirabila directeţe a discuţiilor pe care le-am purtat la Bucureşti şi Sibiu, înainte şi după moartea lui Emil şi Aurel Cioran. Adăugaţi la toate acestea prezenţa în caruselul demenţial al intrigilor din comunitatea valahă pariziană (Sanda Stolojan fiind apropiată de Antonia Constantinescu, dar şi de Monica Lovinescu), şi veţi înţelege ce orizont (cvasifrustrat) de aşteptare i se îmbia unuia ca mine în urmă cu un deceniu, când apărea, tot la Humanitas, volumul Nori peste balcoane.

     Fără a-şi pierde ceva din măsura diplomatică dobândită şi din fineţea nativă, scrisul Sandei Stolojan din volumul de faţă câştigă din trecerea anilor – aşa cum se întâmplă îndeobşte cu jurnalele derulate în timp – acea ascuţire a notaţiei datorată vârstei, mai precis faptului că,  îmbătrânind, omul are din ce în ce mai puţin de pierdut. Nu ştiu dacă, în urmă cu mai mulţi ani, am fi putut citi aici că MAE român este “un bunker impenetrabil, rezervat cu prioritate nomenclaturiştilor”, echivalarea corectitudinii politice cu “terorismul intelectual”, faptul că (apud Stéphane Courtois) Ana Pauker şi-a conceput fiica nu cu Maurice Thorez şi nici cu Marcel Pauker, ci cu Fried, “agentul genial trimis de Moscova pentru a organiza partidele comuniste occidentale din anii ’30”, sau că Le Monde “indică linia urmată de teoreticienii care vor să salveze comunismul”.

    În sfârşit, cu gândul la seara sibiană petrecută cu Sanda Stolojan, Relu Cioran şi Ilinca Zarifopol, rămân cu nostalgia de la pagina 36: “Visez la petrecerile telurice al căror secret îl deţine România. Circulă acolo curenţi între omenescul de altădată şi omul de azi. În Occident s-a pierdut sensul sărbătorii. Această societate hibridă a păstrat o căldură primară, o vitalitate apropiată de instincte. Instinctul supravieţuirii”.

 

JN - 24 iunie 2007, 

Lecturi la tava: "Convorbiri cu Octavian Paler",   Daniel Cristea -Enache, Ed. Corint

 

Scrisul din urmă

Dan C. Mihăilescu

“Am avut timp să fiu egoist şi superficial, am avut timp să fac din regrete o boală incurabilă. Am avut timp să descopăr că lumea în care mă aflu nu e lumea în care mi-aş fi dorit să trăiesc, fără să fiu sigur că există vreuna cu care să fi fost compatibil” , Octavian Paler

    Convorbiri cu Octavian Paler (Editura Corint) – o carte cu adevărat testamentară, pentru a cărei idee Daniel Cristea-Enache nu poate fi felicitat îndeajuns.

    Paler şi-ar fi dorit s-o intituleze “convorbiri cu un bătrân reacţionar”, dar pesemne că termenul din urmă sună încă prea tare în auzul corectitudinii politice, chit că în rezonanţa lui eminescian-cioraniană este cât se poate de legitim şi natural înrădăcinat în tot ce ţine de bunul conservatism.

      Daniel Cristea-Enache a perceput bine şi generos năvalnicul impuls confesiv care l-a dominat irepresibil dintotdeauna pe Octavian Paler, dar cu o acuitate aproape dureroasă, aş zice, în ultimii ani. Chiar dacă toate cărţile sale, de la Apărarea lui Galilei (1978) la Aventuri solitare (1996), au structură de automărturie, Deşertul pentru totdeauna (2001) şi Autoportret într-o oglindă spartă (2004) aproape că au ridicat ultimele bariere din faţa ispitelor spovedaniei ca desăvârşire şi – chiar – penitenţă. (Mă gândesc mai ales la spinii regretului de-a nu fi “trecut niciodată Rubiconul”, recte opoziţia făţişă, nu doar piezişă, la ceauşism).

     Astfel încât în 2005, când Daniel Cristea-Enache şi-a început suita întrebărilor, Paler era deja robul maşinii de scris, ca şi, ceva mai târziu, al patului de spital, gata să-şi reverse monologal dilemele şi reveriile, puseurile acide, sceptice sau melancolice, în răspunsuri suspendate, radicale, ţepoase ori vulnerabile.

     PARABOLĂ MORALĂ. Noutăţi, pentru cititorul familiarizat cu subiectul, nu există. Însă totul e trecut din registrul cronic în cel acut. Dinspre mustul parabolei morale înspre directeţea crudă a dezvăluirii. “Principalele mele calităţi sunt defectele mele.” “Trăiesc de ani de zile cu ideea sinuciderii.” Noi, românii, “avem, se pare, nefericita capacitate de a pune un grătar cu mititei pe orice golgotă”. “N-am ştiut niciodată ce vreau, în ciuda aerului meu temeinic, cum au zis unii. Şansa mea în viaţă a fost că am ştiut din ce în ce mai bine ce nu vreau, ce nu pot face, ce nu pot accepta. Asta m-a ferit de multe şi mi-a ţinut loc de «morală». Mi-a adus şi necazuri, ce-i drept, dar mai ales nu m-a apărat de defectele mele.” “Există, poate, ceva prea mediocru în mine care nu-mi permite să am acces la misticism. Nu pricep, între altele, pe ce se bazează sfinţenia”…

     MĂGIRE A DEZGHEŢULUI CEAUŞIST. Totul şi toate sună altfel în faţa morţii. Până şi anecdoticul care face deliciul istoricilor (literari şi nu numai) se încarcă în context testamentar de-o gravitate ce desfide replica. Aşa este cazul paginilor 185-189, cu marea amăgire a dezgheţului ceauşist, al paginilor 194-195, unde ni se reaminteşte că junele Corneliu Vadim Tudor a năvălit în gazetărie ca meschin plagiator (“… fusese în redacţia României libere, apoi la revista Magazin. Mi-l aduseseră de mână Radu Popescu şi Aurel Baranga. Vadim avusese nefericita idee să copieze un articol din revista ambasadei americane Sinteze, semnându-l cu numele lui…”) sau concluzia de la 266: “Nu sunt deloc convins că solidaritatea intelectuală de care se face atâta caz când e amintită viaţa literară a anilor 70 şi 80 se baza realmente pe acelaşi mod de a gândi. Ne simţeam (şi chiar eram) extrem de vulnerabili în faţa presiunilor sistemului comunist, iar faptul că eram mai mulţi de aceeaşi parte ne dădea curaj. Eram solidari din egoism”.

     ARISTOCRAŢIE RURALĂ. Scriind până în preziua morţii, Octavian Paler ne-a făcut părtaşi la străvechea măsură a ceea ce Mircea Vulcănescu numea: rânduiala aristocraţiei rurale, cea care ştie din instinct lecţia singurătăţii lucrătoare, a deşertăciunii generale şi a tăcerii finale. “Mă gândesc la cărţile pe care nu voi apuca să le citesc (…) Chiar dacă aş striga ajutor nu m-ar auzi nimeni. Aşa că prefer să tac şi să cred că alunec printr-un vis. Spre ce? Habar n-am.”

 

JN - 17 iunie 2007, 

Lecturi la tava: "Cartea vietii mele",   Eugen Istodor, Ed. Polirom

 

Descoperindu-te

Dan C. Mihăilescu

 

    Cui nu-i vine să exclame la 60 sau 80 de ani “viaţa mea e un roman”? Dar câţi dintre noi au curajul să coboare în propria biografie ca într-o peşteră cu nestemate sau ca-ntr-un infern de umilinţe, vinovăţii şi ispitiri inavuabile?

    Cine-şi află răgazul şi plăcerea de a-şi colinda ADN-ul, căutând în amalgam numitorul comun care i-a determinat eşecul sau triumfurile, împlinirea sau ratarea?

     Explorator temerar, campion al ambiguităţii şi narcis paradoxal (pentru că la el ludicul autospecular este dublat subtil, aproape pervers, de impulsuri masochiste, autodistructive, eviscerante), Eugen Istodor face din istoricul unui bloc din Balta Albă (Cartea vieţii mele, Editura Polirom) o sumă ad-hoc de toposuri literare ale Călătoriei iniţiatice, de la questa Graalului, iter perfectionis şi coborârea dantescă în infernuri, la forfota romanelor picareşti, pogorârea poescă în Maëlstrom şi cea novalisiană în metaforele sinelui, pentru a ajunge la Alain Fournier, la Proust, Ion Creangă sau ionescianul “voyage chez les morts”. Asta ca să nu mai spun de binecuvântatul îndemn adresat de Teodor Mazilu tânărului Radu Cosaşu, care funcţionează extrem de eficient şi aici: “Cosaşule, dacă vrei să scrii proză, descrie-ţi mătuşile!...”.

     MĂRTURISIRI După ce ne-a şocat fermecător şi “contondent” cu mărturisirile unor condamnaţi la închisoare pe viaţă (Vieţaşii de pe Rahova, 2005) şi ne topeşte săptămânal de râs amar în interviurile pe care le publică în Academia Caţavencu, Dilema veche şi Cotidianul (v. şi  volumele “Interviuri contra naturii”, 1997 şi “Oameni cu care aş muri de gât”, 2000) Eugen Istodor s-a hotărât să-şi (re)scrie viaţa, familia şi eul dialogând cu părinţii, vecinii, mătuşile, unchii, prietenii, foşti colegi de şcoală, foste iubite, cu administratorul de bloc şi foştii stăpâni ai cărţii de imobil. Pars pro toto, desigur că o scară de bloc este o Românie în mic, cu ierarhia, petrecerile, hoţiile, beţiile, adulterele, transfugii, delatorii, activiştii, securiştii, proletariatul, duplicitatea, complicitatea, cozile, jocurile, bârfele, tramvaiele, alimentarele, copacii, cumetriile, înmormântările, spargerile şi chiar crimele din cartier, inclusiv Cerbul de aur, filmele lui Sergiu Nicolaescu, cutare măcelărie de pe Dudeşti, repartiţia de după facultate, demolările, absurdul, ororile, deriziunea şi tot ce ştim deja din cărţi precum “O lume dispărută” (Cernat-Manolescu-Mitchievici-Stanomir), “Cartea roz a comunismului” (Gabriel H. Decuble), “Derapaj-ul” lui Ion Manolescu, din istoriile orale culese de Irina Nicolau, Zoltan Rostaş, Sorin Stoica, din autobiografismul anilor 2000 ş.a.m.d.

    PERSONAJ. Până spre jumătate, naraţiunea, evocările şi interviurile curg precum “ozana cea frumos curgătoare”, personajul reieşit din puzzle fiind cât se poate de pitoresc, înduioşător şi ataşant (chiar şi când ne relatează întâlnirile cu... ofiţerul recrutor de suflete ingenue), mai ales când conturează imaginea mitică, psihanalizabilă a camerei de Dincolo, Empireul, spaţiul interzis, al părinţilor, vizitelor şi convorbirilor de taină. De la un punct încolo însă, râsul îngheaţă şi ludicul se tulbură irevocabil. Coborând în trecut şi descoperindu-se cu fervoare, călătorul află cu groază nu doar o sumă de adevăruri inconfortabile despre ai săi (înclinaţii mitomane, colaborări paterne cu Securitatea etc.), ori despre familia lor în ansamblu, ci şi că este, în fapt, un copil înfiat, că şi mama sa fusese la rându-i înfiată... şi altele.

    “Bun, se oftează la capătul drumului. Asta a fost viaţa. Au trăit alţii pentru mine chiar tot timpul? În timpul ăsta am fost vreodată fericit?”

    Cine şi unde este Păpuşarul? Cuminte, în ceaţă, puţin speriat, captivul unei identităţi definitiv incerte, autorul nu poate răspunde.

 

JN - 10 iunie 2007, 

Lecturi la tava: "Intalniri cu Mircea Eliade",   Ed. Humanitas

 

Intâlniri cu Mircea Eliade

Dan C. Mihăilescu

    

    Un reconfortant volum de evocări – Întâlniri cu Mircea Eliade – coordonat de Mihaela Gligor şi de Mac Linscott Ricketts a apărut zilele acestea la Humanitas.

     Parţial este reeditarea unei cărţi publicate în 2005 la Cluj, din care s-au eliminat abordările ştiinţifice în favoarea textelor pur memorialistice (Douglas Allen, Gregory D. Alles, David Brent, Matei Călinescu, Fred W. Clothey, Dennis Doeing, Nancy Auer Falk, Norman J. Girardot, Jerome H. Long, Martin . Marty, W.W. Quinn Jr, Mac Linscott Ricketts, Mircea Handoca), adăugându-se alte mărturii din partea lui Mihai ˝ora, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu, Florin Ţurcanu, Andrei Oişteanu.

    Prezenţa masivă a cercetătorilor americani, fiecare îndatorat într-o măsură sau alta profesorului Mircea Eliade, dă şi nota deosebită a cărţii, ferind paginile de orice accent penibil specific encomiasticii nude ori de stufărişul sufocant al ipocriziei, flagorneriei narcisiace şi partizanatelor regăţene cu damf patriotard.

     Nimic butaforic, despletit, lăcrimos aici. Impresionează înainte de orice imaginea Profesorului Eliade, deschiderea lui paideică, maxima generozitate, harul firesc al emulaţiei empatice, talentul de a detecta energiile tinere şi promiţătoare, de a le prefigura destinul profesional, stimulându-le evoluţia în numele străvechiului verdict biblic “nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja”. Un har educativ pe care Eliade, ca emul al lui Nae Ionescu, îl împarte numai cu Noica.

    EVOCARE. Din acest unghi, evocarea lui Norman J. Girardot (profesor la Leigh University din Bethlehem-Pennsylvania, studentul lui Eliade din 1968 în 1974, specialist în religiile chineze) este revelatoare pentru anvergura influenţei lui Eliade în cuprinsul mişcărilor tineretului american dinspre finele anilor ’60 ai veacului trecut. Bănuiam că în mişcările hippy, flower power, la Woodstock, Isle of Wight etc. teoriile despre yoga, tantrism şi, în genere, imaginea eliadescă asupra religiei vor fi fecundat masiv imaginarul stângist al junilor ispitiţi de LSD, dar acum avem o mărturie directă. “Voi recunoaşte şi simpatia mea de la distanţă pentru protestele politice ale vremii, precum şi inhalarea experimentală a ierburilor care alterează mintea”, spune sincer Girardot.

     “În acea perioadă, Eliade, împreună cu Jung, Joseph Campbell şi Alan Watts, a fost numit purtătorul de cuvânt al unei noi sensibilităţi religioase. Eliade avea 59 de ani în 1966, era în pragul celui mai mare succes al său ca savant şi pionier al disciplinei istoriei religiilor în învăţământul superior american. Purta raiaţi largi şi fuma zdravăn dintr-o pipă tutun dulce şi ieftin Cherry Blend. Mai mult decât oricine altcineva în acea perioadă în SUA, Eliade a fost salvatorul studiului istoriei religiilor.”

     MEMORII. În rest, îl vedem pe Eliade bând whisky numai după apusul soarelui, “conform unei meteorologii personale, zilnic pe la ora 18” (Sorin Alexandrescu), încremenind stupefiat când Girardot îi dăruieşte o veveriţă împăiată, refuzând “categoric marea majoritate a invitaţiilor pentru articole şi conferinţe”, dar niciodată solicitările studenţilor pentru referinţe bibliografice. Aflăm că lui Virgil Nemoianu romanele lui Eliade îi par “extrem de slăbuţe”, aflăm detalii picante despre sejurul bucureştean, în ceauşism, alextraordinarului Mac Linscott Ricketts, omul care a făcut enorm pentru Eliade în lumea occidentală, aflăm cum l-a angajat Tudor Vianu pe Sorin Alexandrescu (nepotul lui Eliade) taman în 1959 la Biblioteca Academiei, cum şi-a voalat anume Eliade atracţia faţă de Tradiţia lui Guenon, din considerente de tactică didactică, ori că Mihai ˝ora este cel care i-a tradus pentru Gallimard Techniques du yoga şi, apoi, fragmente din Tratatul de istoria religiilor?

 

JN - 6 mai 2007, 

Lecturi la tavă: "Scrisori filozofice catre o doamna",  Piotr Ceaadaev, Ed. Humanitas

 

Rusia lui Ceaadaev

Dan C. Mihăilescu

 

"De trei sute de ani, Rusia năzuieşte să se contopească cu Occidentul, de trei sute de ani ea se recunoaşte inferioară Occidentului, îşi ia din Occident toate ideile, toate învăţămintele, toate plăcerile. Cel mai mare dintre regii noştri, gloria noastră, semizeul nostru, s-a dezis acum o sută de ani de vechea Rusie". Piotr Ceaadaev- 1837

    Tot mai multă lume bună din politică, administraţie, armată, economie sau religie, la noi şi aiurea, cultivă nostalgia forţei planetare bipolare de dinaintea căderii comunismului.

    Se redoreşte o Rusie puternică, în contrabalans nu doar la SUA, ci şi la China şi Asia, în general, ceea ce alimentează jubilaţia moscovită a şantajelor economice cu gaze şi petrol pe piaţa europeană, şi nu numai. Nu strică, în atari momente de periculoasă euforie – inclusiv în politica dâmboviţeană, care, cu sinucigaş avânt, se întoarce tot mai des şi mai iubitor cu faţa către străvechiul panslavism – să luăm un duş rece, chit că apa vine tocmai dinspre Răsărit şi încă de acum 170 de ani!

    În 1836-1837, la Moscova a făcut valuri teribile prima dintre cele opt Scrisori filozofice către o doamnă, de Piotr Ceaadaev (1794-1856), nobil ca blazon, însă reformist radical, occidentalizant în luptă cu slavofilii, acuzat de leznaţiune, declarat nebun, trecut la domiciliu forţat, temperat în cele din urmă, dar numai de formă şi vremelnic.

    "Noi nu suntem nici ai Occidentului, nici ai Orientului." "O cultură provenită în întregime din import şi imitaţie. Noi creştem, dar nu ne maturizăm, avansăm, dar în linie oblică, într-o direcţie ce nu duce la ţel. Suntem ca nişte copii care n-au fost puşi să gândească ei înşişi. Deveniţi maturi, întreaga lor cunoaştere rămâne la suprafaţa fiinţei, întregul lor suflet este în afara lor." "Noi nu am vărsat nici o idee în ansamblul ideilor omeneşti, nimic de la noi n-a emanat întru binele oamenilor, nici un gând folositor n-a încolţit pe solul steril al patriei noastre şi din toate câte le-au imaginat ceilalţi n-am împrumutat decât aparenţele şi luxul inutil." Şi tot aşa (restul descoperiţi-l dumneavoastră în reeditarea de la Humanitas, traducere de Janina Ianoşi, prefaţă de Ion Ianoşi).

    Recunoaşteţi tonul? Eram fix cu una sută ani înainte de Schimbarea la faţă a României, biciuitoarea carte din 1936 a junelui Emil Cioran, cel fascinat de anarhismul rus al "posedaţilor" dostoievskieni şi îmbibat de ultrapatriotismul care cere furie profetică, pedeapsă şi sânge în numele afirmării adevărului de sine.

    "Minunat lucru dragostea de patrie – avea să scrie Ceaadaev puţin mai târziu în Apologia unui nebun. Dar există ceva şi mai bun decât ea: dragostea de adevăr. Dragostea de patrie naşte eroii, dragostea de adevăr făureşte înţelepţii. Dragostea de patrie divide popoarele, alimentează ura naţională, uneori îndoliază pământul. Dragostea de adevăr răspândeşte lumina care duce la desfătările sufleteşti, care apropie oamenii de dumnezeire. Nu pe calea patriei, ci pe calea adevărului se urcă la ceruri."

    CONVINGERI. "Recunosc, continuă el, nu împărtăşesc deloc acel patriotism bigot, acel patriotism leneş care se aranjează să vadă totul în roz, care se amăgeşte cu propriile sale iluzii şi care, din păcate, a contaminat în zilele noastre multe spirite valoroase. Cred că, dacă noi am venit după alţii, este pentru a face mai bine decât ei, a nu repeta greşelile lor, a nu mai cădea în admiraţia oarbă manifestată de ei." Sunt convingeri pe care le împărtăşise nu cu foarte multă vreme înainte şi Dimitrie Cantemir, în deschiderea Descrierii Moldovei, şi pe care le vom vedea reiterate în memoriile de călătorie ale marchizului De Custine, şi ele reeditate acum la Humanitas. La toate popoarele preocupate de propria identitate există astfel de texte autoflagelante, maximaliste etic şi reducţioniste faptic. Ele pot fi aşezate sub formula "aspra judecare de sine" şi dau seama de forţa etniei respective în a-şi recupera vitalitatea prin valorizarea potenţialului negativ.

 

JN - 29 aprilie 2007, 

Lecturi la tavă: "Vocile puterii",  Adriana Saftoiu

 

Purtatorul de cuvant

Dan C. Mihăilescu

"Oameni foarte diferiţi ne surprind prin inteligenţa şi fineţea retrospectivă cu care-şi scanează trecutul profesional şi relaţia cu puterea. Toţi aceşti familiari ai coridoarelor puterii par mult mai interesanţi, mai personali, mai ataşanţi acum, vorbind despre ce au făcut sau n-au făcut, decât în exerciţiul purtării de vorbe ale mai-marilor tranziţiei." Emil Hurezeanu

    Adriana Săftoiu, "cel mai longeviv şi mai tânăr purtător de cuvânt din România ultimilor ani ne oferă o probă redutabilă de istorie prezentă vorbită" – astfel califică Emil Hurezeanu, în prefaţă, Vocile puterii.

    Excelentă şi foarte bine venită ideea de a-i aduna (separat) la dialog pe toţi purtătorii de cuvânt, prezidenţiali sau guvernamentali, ai României postceauşiste. 16 personaje (dintre care nu mai puţin de 11 proveneau din mass-media!) de toate calibrele, vârstele şi culorile politice: Bogdan Bagdasar, Alexandru Mironov, Mihnea Constantinescu, Iolanda Stăniloiu, Traian Chebeleu, Virginia Gheorghiu, Doina Jalea, Ioan Mihai Roşca, Eugen Şerbănescu, Răsvan Popescu, Radu Vasile, Ionuţ Popescu, Gabriela Vrânceanu Firea, Corina Creţu, Claudiu Lucaci, Despina Neagoe, plus, desigur, liantul tuturor, Adriana Săftoiu, cea care a realizat între 2003 şi 2006 aceste interviuri, publicându-le la două săptămâni după ce a demisionat de la Palatul Cotroceni. Şi unde? La Editura Trei, specializată în psihanaliză! Nu este puterea psihanalizabilă până la esenţă? Iar în relaţia cu ea cine pe cine domină, cine pe cine exprimă, explică, ascunde, truchează, minte, strică şi repară? Cine dă foc din greşeală sau cu intenţie şi cine-i pompierul? În vechime, marile adevăruri, adesea oribile şi chiar ucigaşe, le spunea întotdeauna pieziş, giumbuşlucar, bufonul regelui. Acum, cum observă Despina Neagoe, "purtătorul de cuvânt nu s-a inventat în lume pentru creşterea transparenţei. Purtătorul de cuvânt este un fel de sac de box al comunicării".

        Cartea Adrianei Săftoiu este nu doar un spectacol uman – de psihologii, convingeri, ambiţii, versatilitate, umori, ranchiune, regrete sau mici răzbunări tardive – ci şi o încercare de demontare a scenografiei şi descoasere a costumelor, de nu chiar, uneori, de dezvăluire a culiselor. Postfactum, oamenii se relaxează, devin concesivi, îşi relativizează opiniile, se "demarionetizează", sunt mult mai dispuşi la ezitări, nuanţe, edulcorări doctrinare, inclusiv "pocăinţă", decât erau (dacă erau) în exerciţiul funcţiunii. "Buldozerul" Bogdan Baltazar, virilitatea hărţuitoare, omul care-l împacheta, parcă, pe Petre Roman jucându-se uneori cu el şi cu gazetarii precum bila cu popicele, spune acum deschis ce se presupunea atunci, cum că greva feroviarilor din februarie 1991 "a fost instrumentată de KGB". Alexandru Mironov spune că Roman a căzut fiindcă nu l-au mai vrut consilierii prezidenţiali Iosif Boda şi Ioan Talpeş, după cum marea greşeală a lui Ion Iliescu a fost "când a pariat pe Adrian Năstase". Mihnea Constantinescu spune un adevăr usturător: că patronii mediilor româneşti supralicitează deliberat analitismul politic ultrasubiectiv, în defavoarea informaţiei strict obiective. Surpriza Virginiei Gheorghiu în faţa coaliţiei beton dintre Putere-Opoziţie, când venea vorba de dezgroparea trecutului via CNSAS. Observaţia hâtru-amară a Adrianei Săftoiu: "Dacă nu ploua la Helsinki, poate că debarcarea lui Radu Vasile ar fi fost amânată" (v. contextul la p.276). Ionuţ Popescu: "Eu cred şi acum că Lucian Croitoru este prototipul de prim-ministru de care are nevoie România" (iar ca purtător de cuvânt: Bogdan Gamaleţ). În fine, cel mai bine iese de aici Mugur Isărescu, cele mai nimerite prezenţe ca purtător de cuvânt rezultă că ar fi cele feminin-gazetăreşti, iar cel mai rău încondeiat este Răsvan Popescu, omul care a înnegrit postfestum tot ceea ce anterior s-a muncit să albească (oportunist, delator şi fără caracter, îl califică Eugen Şerbănescu, într-o acţiune "de total prost-gust şi în afara meseriei", adaugă Gabriela Vrânceanu Firea).

    Între ciocan şi nicovală – aşa rezumă Adriana Săftoiu condiţia purtătorului de cuvânt. Iar când fierăria mai şi arată ca la noi...

 

JN - 15 aprilie 2007, 

Lecturi la tavă: "Prima oară în Europa",  Ed. Niculescu

 

La rucsacul european

Dan C. Mihăilescu

 

"Se aşteaptă schimbări mari, acum când Ceauşescu a fost scos din scenă. România poate fi privită drept Vestul Sălbatic al Blocului Răsăritean. (...) Una din trăsăturile tradiţionale care continuă să se găsească pe toate drumurile e ospitalitatea. Românii te primesc în casele lor nepretenţioase şi te hrănesc până la refuz..." Doug Lansky

    

    Deşi se adresează în principal tinerilor, liceeni, studenţi, oameni ai rucsacului şi priciului, The Rough Guide-ul lui Doug Lansky poate fi citit cu folos de oricine.

    Prima oară în Europa (traducere de Maria-Ioana Zirra, Editura Niculescu), va să zică vreo 30 de ţări prezentate fiecare cu ce are mai important ca economie, climă, istorie, geografie, mentalităţi, atracţii, totul pe un ton deopotrivă ludic şi eficient, plăcut ironic şi pragmatic, împreună cu o sumedenie de sfaturi utile călătorului: planificarea excursiei, stabilirea bugetului şi a bagajului, documente şi asigurări, protecţia lucrurilor de valoare, şocul cultural la destinaţie, posibilităţi de cazare şi, eventual, angajare temporară, burse, distracţii etc.

    Pe de o parte, informaţii, multe informaţii de tipul: cele mai mari ţări europene (Franţa, Spania, Suedia), cele mai mici (Vatican, Monaco, San Marino), cea mai însorită regiune (Rhodos) şi cea mai îngheţată (Ust Schugor, Rusia, –55 grade C), cea mai dezvoltată economie (desigur, Germania), cel mai mare venit mediu pe cap de locuitor (Luxemburg, 45.000 de euro anual), cel mai mare consum de bere (Cehia) sau cel mai mare consum de cafea (culmea: Finlanda), inclusiv faptul că suedezii sunt nu doar cei mai mari utilizatori de internet, dar şi cei care beneficiază de cel mai lung concediu plătit (33 de zile pe an).

    De cealaltă parte, vin sfaturile. Musai să pui în bagaj dopuri pentru urechi: nu se poate ca, pe parcursul drumului, să nu dai de copii ţipăcioşi, camere de hotel aşezate deasupra liniilor de tramvai, manelişti cu ororile date la maximum, paranghelii de week-end care-ţi urcă adrenalina până-n pragul crimei sau suicidului. Socoteşte cam 50 de euro pe zi "ca buget tipic european", iar înainte de plecare "ar fi bine să-ţi faci un vaccin contra hepatitei A, în caz că mergi prin zonele rurale ale Turciei sau Europei de Est". Problema bacşişurilor: "Dacă nota de plată în urma unui prânz este de 5,60 euro, poţi lăsa 6 euro. La o notă de 9,80, poţi rotunji suma la 10. Dacă suma pe care o ai de plătit este exactă, poţi să nu-i laşi nimic taximetristului. Dacă însă ai de plătit 5,70, poţi să-i spui taximetristului să păstreze restul" (acuma înţeleg eu de ce a fugit ca disperatul după mine bietul şofer parizian căruia îi lăsasem 10 euro în loc de 8, cu o nepăsare de nabab valah, dându-mi înfiorat restul, cu o grijă jignit-paternă!). Nu uitaţi să vă luaţi vreo şase fotografii de paşaport în plus, pentru abonamente la diversele mijloace de transport ori pentru vize neaşteptate. Dar şi o pastilă antidiareică: "E foarte greu de prezis când vă va lovi dizenteria. Inevitabil se va întâmpla când vei hoinări prin oraş...".

    Tare mi-e teamă că bietul nostru ghid s-a fript cu WC-urile turceşti. La pagina 183 veţi da de o descriere demenţială a obiectului şi riscurilor asumate. Pe scurt, "şmecheria este să nu cazi atunci când le foloseşti" – şi urmează etalarea hohotitoare a circumstanţelor. Iar la urmă, atenţie că "foarte puţine dintre aceste closete au şi hârtie igienică, iar dacă au, e din cea de care până şi lui Rambo i-ar fi frică...". La restaurante suntem sfătuiţi să nu ne alegem mese lângă uşă, fiindcă le este uşor hoţilor să ne agaţe geanta şi s-o tulească iute. În plus, "când mănânci, ţine-ţi rucsacul sub masă, cu o baretă în jurul unuia dintre picioare". E clar ce experienţe va fi avut prin Europa ghidul nostru.

    Cât despre România ("poate cea mai ieftină ţară din Europa"), toate bune şi atrăgătoare: Dracula, Hagi, Sighişoara, Rusaliile la Szekely, păsăretul din Deltă, Palatul Parlamentului, lupii din Zărneşti, schiatul ieftin, "o reţea de căi ferate impresionantă, care acoperă absolut toată ţara" şi vin local sub 2 euro sticla. Drum bun!

 

JN - 1 aprilie 2007, 

Lecturi la tava: "Nomenclatura Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Roman", Nicoleta Ionescu-Gura, Ed. Humanitas

 

A fi sau nu

Dan C. Mihăilescu

"Medicamentele se vor procura numai prin Sectorul medical al CC sau farmacia Spitalului Elias, in nici un caz nu vor fi luate de la farmaciile din oras. Tovarasii vor fi controlati din punct de vedere medical o data la sase luni. Acest control va fi facut si familiei..." CC al PMR, 5 martie 1950

    Nicoleta Ionescu-Gura (38 de ani, doctor in istorie din 2003, cercetator la CNSAS) a debutat in 2005 cu o sinteza despre Stalinizarea Romaniei, 1948-1950, bine primita de specialisti. Acum publica la Humanitas o carte de 450 de pagini dedicata unui subiect rezervat pana acum doar barfelor "de salon", soptite acid, cu zambet sardonic sau, dimpotriva, cu acel soi de detasare sceptica prin care omul cu bun-simt isi recunoaste umilinta: nomenclatura de partid.

Mai precis, 75 de documente din arhivele CC, cu un studiu introductiv de 138 pagini, sub titlul Nomenclatura Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Roman.

    PARTIDUL. Ce stiam noi, muritorii de rand, ca inseamna sa faci parte din nomenclatura? Mai intai ca niciodata, orice ti s-ar intampla sau oricate prostii si faradelegi ai face, partidul nu te lasa sa cazi prea jos. Oricat de stramb ai fi calcat, erai sortit sa mori director, fie si de editura (v. Ion Iliescu) ori sa fii tras catre un "cimitir al elefantilor" de genul Academiei "Stefan Gheorghiu", precum Dumitru Popescu din 1981. In al doilea rand, integrarea in nucleul de aur al partidului iti asigura apartenenta la sfera esentiala a existentei (de fapt, a supravietuirii) in comunism: specialul. (Corolar mirific, hipnoza colectiva: Gospodaria de Partid). Formula magica, emblema a omnipotentei, cuvant fanatizant, nascator de fantasme, sforarii, lupte crancene pentru putere. Magazine speciale, spitale si policlinici speciale, ferme, aprozare, scoli si gradinite speciale, lefuri, indemnizatii, sporuri, premieri, avansuri, diurne si decontari speciale, frizerii, croitorii, restaurante, cantine, hoteluri, vile, case de vacanta sau vanatoare speciale, inclusiv servitori – pardon, personal administrativ special. Sigur, lozincile sunau bine – "Puterea clasei muncitoare", "totul cu poporul si pentru popor" s.a.m.d. –, insa cu obligatia de otel ca, la varf, totul sa fie rezervat, cu circuit inchis si tratament special, cu preturi speciale, tot mai mici din cat leafa era mai mare.

    Cam asta stiam noi la nivelul carcotelii de apartament. Uite ca acum avem parte si de documente. Din care reiese groaza celor care luptasera pentru "eliminarea exploatarii omului de catre om" de-a se aproviziona din aceleasi locuri si cu aceleasi marfuri cu "masele de oameni ai muncii". O formula precum "medicamentele se vor procura numai din Sectorul medical al CC, in nici un caz de la farmaciile din oras" deja stupefiaza prin alarma continuta in subtext. Din "regulile de igiena sanitara pentru sectoarele noastre care se ocupa cu aprovizionarea" rezulta amarnic ce se intampla de fapt in... celelalte sectoare: "Curtea trebuie pavata sau asfaltata, intreg terenul trebuie zilnic curatat, iar vara stropit. Lazile cu gunoi trebuie situate la cel putin 25 m de locul productiei, ermetic inchise. Vara se va dezinfecta zilnic cu solutie de var, geamurile vor fi prevazute cu site de metal. Nu este permisa folosirea vaselor cu smaltul sarit..." etc. (v. Doc. 23). Cat despre imposibilitatea de a cadea prea jos din ierarhie, elocvent (la modul hohotitor) este Doc. 21, din 29 mai 1952, unde, apropo de unele gafe ale tov. Vasilichi fata de sovietici, Gh. Gheorghiu-Dej rosteste magnanim: "Este un dusman? Este membru de partid, deci trebuie sa i se dea o sarcina. Este membru al CC, nu poate sa ramana fara o munca concreta, ca se descompune. Trebuie deci dat ceva. Il scoatem din Biroul Industriei Grele si trece la Industria usoara"!

    NUME. Nomenclatura continea 15.184 de nume in 1951 (din care 1570 in aparatul CC) si 8.598 de functii in 1965 (v. componenta la p. 69). In fine, in 1959 un profesor primea 725 lei lunar, iar un locotenent de Securitate – 1.400, deci aproape dublu. Cam asta era

 

JN - 25 martie 2007, 

Lecturi la tava: "Nae Ionescu. Scrisori si memorii", Ingrijire  Dora Mezdrea, Marin Diaconu, Ed. Muzeul Literaturii Romane si Ed. Roza Vanturilor

 

Nae Ionescu: scrisori si memorii

Dan C. Mihăilescu

 

"N-ai citit destul? Sa te fereasca Dumnezeu sa citesti «destul». Invata sa intelegi ca cititul nu e o operatie de adunare de material, ci doar de imbogatire sufleteasca. Niciodata nu vei izbuti sa cunosti toata literatura unei chestiuni. Sa nu citesti? Ba da, si foarte mult chiar. Dar nu asa cum se face astazi, ci intelepteste, pentru bucuria d-tale personala, pentru largirea orizontului, nu pentru informatie, ci pentru reflectie". Nae Ionescu, 1925

"Un om cu bucluc"

    Paradox. Nae Ionescu, un model printre alte nume ilustre precum Mircea Eliade, Emil Cioran, C. Noica, este totusi putin cunoscut publicului larg.

    Un parsiv si amar paradox face ca Nae Ionescu, idolul tinerei generatii interbelice, profesorul care si-a lasat definitiv amprenta in aluatul sufletesc, intelectual si profesional al unor oameni precum Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, Emil Cioran, C. Noica, Mihail Sebastian, Haig, Jeni si Arsavir Acterian, Vasile Bancila, Alice Botez, Dan si Emil Botta si cati altii (inclusiv din... scoala lui D. Gusti) sa fie totusi putin cunoscut – ca personalitate, formatie si destin – in randurile marelui public. Asta, in ciuda extraordinarei munci depuse de Dora Mezdrea in cele patru volume ale stufoasei Biografii naeionesciene, ori in editarea corespondentei sale cu sotia, lucrari tiparite intr-un regim aproape confidential si prea putin comentate din varii prejudecati si-o paguboasa obedienta fata de anumite tabuuri.

    SUBSTANTIALA. Corespondenta cu Elena Margareta Fotino a "domesticit" mult imaginea sulfuroasa, demonizata, infasurata in cabale, a Profesorului. Nu altceva se intampla cu acest volum "Nae Ionescu. Scrisori si memorii", ingrijit de Dora Mezdrea si Marin Diaconu in coeditare Muzeul Literaturii Romane – Editura Roza Vanturilor. Printre destinatari, Carol al II-lea, Martha Bibescu, Armand Calinescu, Nicolae Malaxa, Ion Petrovici, alaturi de Mircea Eliade, C. Radulescu-Motru, T. Vianu, V. Bancila, C. Beldie.

    Nu este o corespondenta spectaculoasa, somptuoasa ca stil sau imbibata de cancanuri si mici revelatii picante, ci una precisa, laconica, substantiala sub raportul atitudinii si al verdictului, nu al meditatiei si divagatiilor fermecatoare. Se detaseaza net, ca interes psiho-istoric, lotul epistolar Armand Calinescu, 1939, cand Nae Ionescu se afla in detentie, ca "mentor" al miscarii legionare, la Miercurea-Ciuc: "D-ta dispretuiesti oamenii si cauti sa-i injosesti. Eu ii iubesc si incerc sa-i ridic (...) De aceea am si cerut sa plec in strainatate, cu gandul sa nu ma mai intorc. Nu ai putea sa sugerezi sa fiu trimis ca ministru undeva, unde nimeni nu ar putea face si obtine ceea ce as putea face si obtine eu? (...) Solutia ? Una singura: statul totalitar, baza populara activa, dinamizata, fanatizata pentru orice gest de initiativa regala. Ofer, deci, Regelui meu, cu devotamentul incercat, munca mea..."

    De cealalta parte, scrisoarea din aprilie 1923 catre V. Bancila, cuprinzand o bibliografie de initiere filosofica (metafizica, logica, filosofia naturii, a dreptului, istoriei si religiei, psihologie s.a.) in vreo 200 de titluri, elocventa din multe puncte de vedere. Tot aici, intr-o scrisoare din dec. 1924, un pretext urias pentru inamicii lui Nae Ionescu, de executie publica pe motiv de plagiat: "Pentru un om care gandeste personal nu exista plagiat sau influenta. O idee pe care am gasit-o eu e a mea si e originala – chiar daca ar fi gandit-o si scris-o 300 de insi inaintea mea". Sic!

    In rest, multime de elemente incitante, de la afirmatii precum "eu sunt un om cu bucluc", "nenorocul meu e ca... nu ma las", "pe drum... nici o aventura galanta", "Martha Bibescu nu a imbatranit, doar picioarele i s-au mai ingrosat... daca se mai poate", pana la scrisoarea de "fitilire" (sa-i spunem capacitare?) din 1925 catre C.R. Motru ("Eu nu fac intrigi, dar nici nu sunt paralizat de frica de a nu fi banuit ca fac intrigi!") privitoare la componenta Catedrei de filosofie de la universitatea bucuresteana: "In universitate, Marin Stefanescu, Ghidionescu, Andrei, Ralea si Petrescu. In afara de universitate: Zeletin, Mircea Florian si eu. Exista comparatie?".

 

JN - 18 martie 2007, 

Lecturi la tava: "O istorie a privirii", Ion Cucu, Ed. Charmides

 

O istorie literara a privirii

Dan C. Mihăilescu

 

"Ion Cucu face cronica unei lumi pe care unii vor cu indarjire sa o uite, intrucat reprezinta un incomod termen de comparatie pentru frivolitatea practicata azi pe scara larga. Datorita lui ne amintim ca se poate trai frumos (cu sau fara bani), ca in tara noastra au existat si continua sa existe nu numai oameni incompleti, ci si oameni atat de oameni, incat au ceva zeiesc in ei." 

Alin Stefanescu

Muzeu in aer liber

    Gratie operei de mecenat a bistriteanului Gavril Tarmure, la Editura Charmides a aparut in sfarsit primul volum (O istorie a privirii) din "O istorie in imagini a literaturii romane postbelice", de Ion Cucu.

    O munca de aproape jumatate de veac (prima fotografie a unui scriitor, Ion Cucu a facut-o in 1959 – era Nichita Stanescu !), incorporata in vreo 20.000 de imagini. Pentru cei cat de cat familiarizati cu istoria si culisele breslei literare, cartea este, pe de o parte, o baie de nostalgii, reverii, prilejuri de barfa si malitie bonoma, iar pe de alta, o extraordinara iluzie a binelui: a solidaritatii si vitalitatii, a respectului reciproc, ba chiar a afectiunii. Adica o extrem de binevenita compensatie pentru istoria atat de contorsionata a lumii literare (o lume bantuita, ca, de altfel, toata suflarea artistica si stiintifica, de sciziuni, comploturi, puciuri, invidii, lucraturi, megalomanie vitriolata, resentimente, virulenta vindicativa, colaborationism etc.) in cautare de liniste, armonie, coeziune, buna resemnare si, mai ales, de senzatia utilitatii sociale.

    Volumul e flancat de doua ipostaze semnificative in absolut. Pe coperta, un Ioan Alexandru in superb extaz hibernal, surazand unui Dumnezeu numai de el intrevazut acolo, in vazduhuri, sugestie a evadarii pe verticala pe care au practicat-o sub dictatura toti artistii adevarati. La celalalt capat, alta privire in sus, a lui Alexandru Paleologu, care si-a scos ochelarii aburiti si isi mijeste, sceptic si contrariat, privirea catre o incertitudine suprema. Ea imi aminteste de acel cantec de nobila batranete interpretat de Jean Gabin si care se incheie, in buna traditie a lui Montaigne, cu "maintenant je sais: je sais qu’on sait jamais".

    Intre cele doua probe de privire in labirint, sumedenie de chipuri, situatii, evenimente, atitudini. Cupluri fermecatoare (Mircea si Masa Dinescu, Gabriela Melinescu si Nichita Stanescu, Ana Blandiana si Romulus Rusan, Nichita si Dora Stanescu), etajat graitoare (Constanta Buzea si Adrian Paunescu, Nina Cassian si Marin Preda, Ileana si Romulus Vulpescu) sau de analizat cu lupa istoricului literar (Crohmalniceanu si Ioan Alexandru, Nicolae Manolescu si Eugen Simion, D.R. Popescu si Marin Sorescu, Dana Dumitriu si Mircea Ciobanu). Instantanee care spun cat un capitol de evocari literare: Paul Georgescu in faimoasa-i pijama imbibata de norii de fum ai taclalelor de pe Strada Sf. Constantin, Zaharia Stancu boieros si misterios, Eugen Barbu privit malitios de Octavian Paler, Marin Sorescu premiindu-l pe Mircea Dinescu sub ochiul sever al lui Alexandru George, Buzura si D.R.P. plus Eugen Uricaru la o sampanie, dar si Doinas cu pipa, Jebeleanu cu trabuc, Geo Bogza pe bicicleta, Nichita in rol de nas de botez....

    Pretutindeni priviri. Sagace, tandre, acide, placide, parsive. Mircea Dinescu in plin exercitiu histrionic-locvace, tintuit rauvoitor de Eugen Jebeleanu, atent partinic de D.R. Popescu, exaltat de Geo Bogza si ludic de C. Toiu. Mircea Nedelciu intre Daniela Crasnaru si Liliana Ursu. Marin Preda flancat de Cezar Ivanescu si Mihai Ungheanu, dar si de Eugen Simion si Virgil Teodorescu... Si toata lumea, de la Noica la Denisa Comanescu, de la Al. Rosetti si G. Balaita la Mircea Cartarescu, Ioana Craciunescu, Madi Marin sau Ion Stratan, este tanara, bine dispusa, expansiv inconjurata de pahare, sticle, diplome, microfoane.

    Pentru volumul doi se impune in chip acut datarea fotografiilor. Si o imagine cu colonelul Victor Achim, a carui umbra pluteste peste multe chipuri de aici (Stiu dumnealor pentru ce).

 

JN - 11 martie 2007, 

Lecturi la tava: "Circul din fata casei", Adrian Sangeorzan, Ed. Curtea Veche

 

Circul din fata casei

Dan C. Mihăilescu

 

"Adrian Sangeorzan a scris un «Holden Caulfield», roman cu extra-dimensiune politica. Frumusetea si magicul copilariei se apara din toate puterile de lumea duplicitara a adultilor si creeaza un adevarat castel de protectie pentru inocenta."
Andrei Codrescu

 

Caligrafia inocentei

    Tocmai ce scriam nu demult aici ca, o data cu Derapaj-ul lui Ion Manolescu, se cam sleieste si la noi voga autobiografismului, un tronson foarte fecund in ultimul deceniu, slujit de nume cu diverse calibre, de la Mircea Cartarescu, Simona Popescu, Ovidiu Verdes, Sorin Stoica la Angelo Mitchievici, Paul Cernat, Ionut Chiva, Cezar Paul-Badescu si multi altii.

    Iata insa ca surprizele continua sa apara: si ca substanta biografica, si ca stil narativ. Nu stiam nimic pana acum despre Adrian Sangeorzan, 52 de ani, bistritean, medic specializat la Cluj in obstetrica si ginecologie, stabilit din 1990 la New York. Aud ca este sotul poetei Carmen Firan, impreuna cu care a si publicat un volum de poeme. Alaturi de poezie, a tiparit in 2003 la Craiova o carte de memorialistica, Intre doua lumi. Povestirile unui doctor de femei. Nu am citit-o, dar pot sa spun ca am trecut cu placere prin cele 200 de pagini egofictionale ce compun "Circul din fata casei" (Editura Curtea Veche).

    Nascut in 1954, Adrian Sangeorzan isi va forma personalitatea in anii dezghetului ceausist (inclusiv mandria de-a fi pionier, iute ironizata de anturaj si autopersiflata cu malitie bonoma), ceea ce nu-l scuteste de amintirile unchiului Vili ("de care nu mai stiuse nimic ani de zile, toti ai lui fusesera arestati si trimisi la Canal. Doar el scapase de acolo") sau de experienta amara a unei prietenii cazone cu final de Curte Martiala (v. Mizerabilii si Vova). Mai iute sau mai incet, cand putin picant, cand nostalgic, realizate cu o limpede calitate a inocentei, secventele copilariei si adolescentei se insereaza pufos, cu acuratete fie sagalnica, fie incercanat-evocativa, natura lirica a autorului resimtindu-se placut la lectura. Spatiul bistritean, cu zonele sale multietnice (nemti, unguri, evrei), cei patru frati Rosu, evrei din Sieu, si revelatia circumciziei acestora, urmata de plecarea in Palestina, apoi gasca de cartier, cu inevitabilul bizutaj si provocarile de rigoare, maiestria in manuirea prastiei, lecturile ca substitut erotic, figurile tutelare ale familiei ("bunicul se casatorise cand avea 16 ani, iar bunica inca nu implinise 15. Cand si-au inceput viata conjugala, au continuat sa se joace stangaci, ca doi copii nevrozati. Ea i-a aratat papusile de carpa, iar el a omorat din greseala cocosul din curte tragand in el cu arcul ca s-o impresioneze. Strabunicul meu i-a rupt arcul, i-a tras ultima bataie si i-a spus ca gata, s-a terminat cu joaca"), prima jertfa cumplita (baiatul care se ineaca sub gheata, sub ochii ingroziti si neputinta prietenilor), o moarte care-i infrateste prin sange pe cei ramasi in viata, si cate altele, se subtiaza incetul cu incetul, focalizandu-se, fireste, in initierea erotica.

    Iubirea pentru Nora, trapezista de la circul ambulant si stapana minunatului elefant Rajah, acea senzualitate aburoasa de la 14 ani, amestec indicibil de naivitate naravasa, jubilatie erectila, suavitati romantioase si nebuloase impulsuri perverse, se lasa caliografiata de – culmea – ginecologul nostru de profesie cu o certa, atasanta finete. Dincolo de reteta cvasihollywoodiana a scenariului (in ciuda iubirii, fata nu se lasa posedata, dispare mai bine de un an cu circul, paralizeaza in urma unui accident, dar isi recapata pozitia ortostatica dupa primele nopti de iubire patimasa, la sanatoriu, cu tanarul barbatus narator, odata regasit), calitatea scriiturii atrage prin simplitate si naturalete. Inclusiv (melo)dramatismul mortii batranului elefant Rajah este o dovada de incredere a autorului in bietele noastre resurse (sa le zic vestigii?) de buna simtire. Drum bun in literatura, domnule doctor!

 

JN - 4 martie 2007, 

Lecturi la tava: "Tur-retur. Convorbiri despre munca in strainatate", Zoltan Rostas, Sorin Stoica, Ed. Curtea Veche

 

E timpu' pentru munca adevărată

Dan C. Mihăilescu

 

"România dusă cu pluta"

"Se poate, bă, si la noi. Da’ trebuie sa stii cum iti joci cartile. Se castiga, nu-ti face griji. Trebuie sa stii, atata tot. Acu’, prin ce mijloace, nu stiu. Nu, gata s-a terminat cu astea. E timpu’ pentru munca adevarata, sa ma asez aici, la mama Romanica. Fată bună, da’ cam dusă cu pluta!" M.M., 26 de ani, judetul Olt

    Zoltán Rostás, 60 de ani, sociolog specializat in istorii orale (cu precadere in resuscitarea "Scolii gustiene"), si Sorin Stoica (1978-2006), autobiografistul cu elanuri de antropologie culturala, au coordonat cativa ani un grup de studenti care au realizat o serie de dialoguri cu vreo treizeci de romani plecati la munca peste granita. Au rezultat doua volume – care entuziasmeaza pe cat exaspereaza – publicate la Curtea Veche sub titlul Tur-retur, convorbiri despre munca in strainatate. Oamenii sunt, desigur, cu totii in putere, intre 22 si 48 de ani, exclusiv din sudul si (nord) estul tarii (Bucuresti, Galati, Prahova, Valcea, Constanta, Buzau, Bacau, Neamt, Suceava, Tulcea, Olt) si au fost alesi pentru a compune un evantai ametitor de meserii, de la studentul plecat la facut bani pe vara in State pana la biata mama care-si lasa sotul si copiii acasa si pleaca la cules capsuni in Spania, trecand prin hoti, smenari, muzicanti si gigolo, prin hamali, ingineri, bucatari, lucratori la vie, vanzatori de seminte, constructori, cersetori, servitoare sau ingrijitoare de batrani cu Alzheimer (cei care-si fac nevoile oriunde, numai la baie nu).

    "Romanul e caracter complex, spirit latin, pregatit sa incerce orice, fara rusine", spune N.I., 30 de ani, din Bucuresti. Nu rezulta "o Romanie in delir", cum visa Cioran, ci una "dusa cu pluta", cum zice M.M., 26 de ani, judetul Olt.

    EXPERIENTE. De la migratia americana dinspre 1900 a maramuresenilor si pana azi, tragand cu ochiul in comunism la milioanele de sarbi si turci, deplasati pentru bani in Germania, Austria, Italia, si cu exodul actual de pe "piata internationala a muncii", presupun ca sociologia isi va fi forjat de mult teoriile, statisticile si pledoariile in domeniu. Noua – care stim cate miliarde de euro trimit in tara "capsunarii" – ne ramane socul trecerii prin atatea experiente dureroase, grotesti, umilitoare, lamentabile, revoltatoare, pitoresti, cu frica de vamesi, batai la granita, interogatorii violente si scuze tardive, cu cel care primeste 25 de euro pe patru zile de lucru la sapat via unui octogenar italian, cu "bufuri" ("intram in magazine cu o pereche de blugi pe noi si o geaca, si ieseam de acolo mai grei cu 15 kile de haine"), cu martori la crime si plata "dreptului de smecher" ca sa te lase pe mai departe sa muncesti ("romanii, ma, nene, ca sa vinzi seminte. Erau jupanii aia mari acolo, tiganosi, cicatrizati, care conduceau totul"), cu flacaul care intra intr-un bar german cu o nemtoaica trasnet si e acostat de o alta, nu pentru farmecul lui, ci al... partenerei, cu studentul care asteapta sa intre intr-o ferma americana gen Ewing family si care da pur si simplu peste o rulota-n plin camp ("adevarat, avea baie, bucatarie, paturi supraetajate"), cu fata care spala 66 de wc-uri pe zi la Cedar Lake.

    REFLECTII AMARE. Sau cei care observa ca "noi, romancele, macar cerem un pret cinstit, rusoaicele o faceau si pe biscuiti", ca strainii stiau "despre Marea Neagra, despre prostitutie si ca suntem foarte periculosi ca hoti", ca englezoaicele-s uratele, norvegienii n-au perdele, iar nonagenarii lor par mai tineri ca sexagenarii nostri etc., etc. Cel putin capitolul 2 din primul volum, dedicat capsunarelor, e de-o tristete dezarmanta, dar si de-o impresionanta incarcatura umana. Peste toate, reflectii amare despre dezbinarea romaneasca desfasurata bine mersi all over the world, despre marocani si mexicani, italieni fata de spanioli s.a.m.d. Plus morala fabulei: "Daca mai aud vreun roman ca se plange de cat munceste in Romania, il scuip in ochi! Noi suntem un popor care taie frunza la caini cu mare gratie! Nu stim sa muncim, dar avem pretentii financiare mari!".

 

JN - 25 februarie 2007, 

Lecturi la tava: "Intelectuali romani in arhivele comunismului", coordonator Dan Catanus, Ed. Nemira

 

Ruleta cu intelectuali

Dan C. Mihăilescu

    

    Ca in orice tragedie care isi respecta condita hegeliana, in relatia intelectualului cu Puterea toate fortele ce produc tensiunea dramatica sunt egal indreptatite.
Intelectualul e motivat sa construiasca utopii, sa revolutioneze, sa lumineze si, la rigoare, sa-si impuna vointa de putere.

    Politicul are dreptate, in cinismul lui, sa-si aleaga victima inteligenta, s-o amageasca, s-o umileasca, s-o compromita si s-o calce-n picioare dupa plac. Iar publicul are dreptate sa-i aclame sau, dimpotriva, sa-i huleasca separat sau simultan pe protagonistii scenei fermecate.

    Daca tot a revenit la moda statutul intelectualului in politica, cred ca veti citi cu interes volumul Intelectuali in arhivele comunismului, coordonat la Nemira de Dan Catanus (in colectiv: Mioara Anton, Ana-Maria Catanus, Alexandru Murad-Mironov, Nicoleta Raluca Spiridon, prefata Dan Berindei), lucrare de cercetare initiata in 2003 la Institutul National pentru Studiul Totalitarismului.

    STUDII. Dincolo de studiile de sinteza ce absorb convingator bibliografia dezvoltata in ultimii 17 ani in jurul subiectului, intalnim aici aproape saizeci de documente cu diverse teme, forme si calibre, care acopera viata culturala romaneasca din (deocamdata) intervalul 1948-1965, cu personaje de talia lui Lucian Blaga, Agarbiceanu, C. Noica, Marin Preda, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Paul Goma s.a. Inclusiv un vast si captivant raport prezentat de Mihai Ralea in 1955 "asupra atitudinii intelectualilor fata de regim si a calitatii productiei intelectuale". In micul dezghet hrusciovian de dupa moartea lui Stalin, lumea lui Dej isi permitea, iata – printr-un rasat boier de partid – sa-l critice sever pe M. Roller, sa deplanga destituirile din lumea universitara, sa se arate comprehensiva fata de natura creatorilor ("trebuie avuta in vedere psihologia speciala a artistului sau intelectualului de a se comporta anarhic sau prea individualist"), sa-i atentioneze pe Davidoglu si Baranga ca "n-au variatie in temele si mijloacele pe care le trateaza", vituperand impotriva "blocarii zece ani" a lui Arghezi, ori a etichetarii lui Gellu Naum si Virgil Teodorescu: "In loc sa fie reeducati catre realismul socialist, au fost ostracizati ca suprarealisti". Micile dezgheturi programate si iute reprimate.

    DELATIUNE. Detalii deochiate (v. nota M.A.I. Cluj din 20 ian. 1959 de recrutare si folosire a lui Leonida Neamtu si Alexandru Caprariu pentru supravegherea lui Aurel Rau si A. E. Baconsky) si sinteze utile sociologiei literare (ca de ex. lista cu cele 189 Ajutoare financiare acordate in 1960 membrilor Fondului Literar) se intersecteaza cu piese de dosar indelung speculabile. Dintre acestea va recomand doua. Mostra de abjectie pe care o constituie delatiunea lui N. Tertulian, p. 618, pentru eliminarea colectiei de icoane si tablouri religioase din casa lui Ion Minulescu (unde se organizeaza, spune viforos delatorul, reuniuni mondene, seri de bridge si dialoguri pe teme mistice!). Si mai ales jocul de ruleta de la p. 550 s.u., in care Zaharia Stancu e disputat de Gheorghiu-Dej, Maurer, Bodnaras, Leonte Rautu, Ceausescu, Al. Draghici, Moghioros, D. Coliu, daca si cat a fost agent al Sigurantei. Cel mai vehement acuzator e Ceausescu, Maurer il apara, Dej relativizeaza, Rautu conchide practic: "A facut multe prostii si ne-a facut greutati. Dar dupa 23 august a scris multe lucruri la sugestia noastra". Pe scurt, zice Draghici, "e tipul intelectualului oportunist". Istoria continua.

 

JN - 18 februarie 2007, 

Lecturi la tava: "Banchetul de litere", Aura Cristi

 

Bucuria mărturisirii

Dan C. Mihăilescu

 

    Pe cat era de riguros limitat si cenzurat, de nu de-a dreptul ostracizat in ceausism, pe atat de alintat a devenit interviul in zilele noastre.

    In anii ’80 trageai cu tunul ca sa gasesti vreun volum de convorbiri precum cele realizate de Florin Mugur cu Marin Preda si Paul Georgescu. Acum, numai daca ne gandim – nu zic la cele din presa, o infinitate – ci numai la ce ar insemna transcrierea si publicarea dialogurilor tv purtate de Iosif Sava, H.R. Patapievici, Eugenia Voda, Catalin Stefanescu, Cristian Tabara, Marina Constantinescu, Ion Cristoiu sau, mai nou, Andrei Plesu – Gabriel Liiceanu –, deja alcatuim o biblioteca de idei, evocari si confesiuni!

    E limpede ca artistii, scriitorii, cel putin, cultiva cu placuta inversunare bucuria marturisirii, inclusiv in ramele interviului. O dovedeste si Banchetul de litere, volumul Aurei Christi aparut la Ideea Europeana: dialoguri cu Ana Blandiana, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Ion Ianosi, Gabriela Melinescu, Irina Petras, Dumitru Radu Popa, Alex Stefanescu si Ion Vianu.

    Nascuta in 1967 la Chisinau si indragostita de marea literatura rusa ("usile templului literaturii ruse mi le-au deschis bunica si matusa dinspre tatal meu, Semion. Am citit bulimic din rusi – Dostoievski, Tolstoi, Lermontov, Puskin, Gogol. Eu citesc tot timpul. Nu vreau sa traiesc, vreau sa citesc, sa visez si sa scriu"), Aura Christi a publicat peste 15 volume de poezie, proza, eseu, a tradus din Anna Ahmatova si Valeri Vorontov si este din 2002 redactor-sef la Contemporanul. Are stiinta si bunavointa de a se plia pe biografia, ideile, temperamentul si asteptarile interlocutorilor, flateaza si reteaza, provoaca si tulbura placut, reusind adesea sa determine dezvaluiri esentiale.

    DEZVALUIRI. Asa se intampla, bunaoara, aici cu Augustin Buzura, subminat de-o vulnerabilitate surprinzatoare pentru un scriitor de forta lui si cu un destin totusi implinit. Sau cu Nicolae Breban, autodefinit perfect in cateva fraze: "Sunt uneori bolnavicios de impresionabil. Dumnezeu insa m-a iubit si mi-a daruit un fel de vitalism debordant si genetic (...) N-am publicat pana acum nici macar 10.000 de pagini. La varsta mea, Balzac era mort si cred ca a publicat 20.000 de pagini. Pentru mine viata inseamna opera. N-am nici un respect pentru viata fara opera".

    La remarca Aurei Christi – "Stiu ca-l iubiti pe Blaga" – Ana Blandiana raspunde numai jumatate previzibil: "Cred mai curand ca-l admir si-l respect. De iubit il iubesc pe Eminescu si, poate, in mod ciudat, pe Caragiale".

    Ion Ianosi nu pare socat de intrebarea "in ce limba va rugati", in schimb socheaza prin sinceritatea intrucatva riscanta a raspunsului: "Ma surprind nu doar numarand in maghiara, dar si exclamand Istenem! Istenem!, adica Doamne, Doamne!", ca sa nu mai spun de pledoaria pro Marx: "Personal, refuz asertiuni de genul «e inca prea devreme pentru Marx». In Germania postnazista a functionat acelasi gen de inhibitie fata de Nietzsche. Au depasit-o ei, ar trebui s-o depasim si noi (fata de Marx – n.n.)".

Gabriela Melinescu ne reaminteste ca Nichita a compus cele 11 Elegii pe cand erau teribili si frumosi impreuna si da detalii de la debut, interesante pentru istoria literara (p. 188, cum s-a ajuns de la prefata lui M.R. Paraschivescu la cea semnata de G. Dimisianu), in vreme ce Alex Stefanescu raspunde sagalnic sau acid la obiectiile iscate de Istoria sa (ca de ex. "Ion Muresan si Stefan Agopian nu sunt doi mari absenti, sunt doar doi absenti"). Dupa cuvenita pauza e clar ca "banchetul de litere" trebuie sa continue.

 

JN - 11 februarie 2007, 

Lecturi la tava: "Moda si societate urbana", Adrian-Silvian Ionescu

 

Hai la modă!

Dan C. Mihăilescu

   "Toaleta unei femei prudente trebuie sa fie in armonie cu averea si pozitiunea ce ocupa in lume. Prea multa simplitate ar trece in ochii lumii de avaritie si prea mult lux s-ar lua drept vanitate si dezordini in echilibrul afacerilor familiei" Codul toaletei civile 1870

 Domniile voastre stiau ca, spre finele veacului al XIX-lea, "panglica palariei avea totdeauna nodul pe stanga la domni si pe dreapta la doamne"?

    Eu habar n-aveam de asa ceva, dupa cum niciodata nu mi-am pus intrebarea de unde vin redingota (riding coat, haina de calarie), sacoul (sack coat, haina sac, fara talie) sau trenciul (trench-coat, mantaua militara din transeele primului razboi mondial). Stiam ca jobenul bucurestean vine de la pravalia de palarii Jobin, dar ignoram senin competitia in domeniul etalarii vestimentare a avutiei dintre boieroaicele moldovence si doamnele valahe: "Boierimea moldava era mai bogata, mai occidentalizata si mai cultivata, implicit mai luxoasa si mai la moda decat cea munteana, mai arhaica si mai orientala aceasta, cu averi mai modeste si o mai slaba influenta apuseana".

    Stiati ca "distinctia rangurilor boieresti se putea face in functie de blanurile purtate, de forma si dimensiunea islicului, de nuanta giubelei" etc., astfel incat, de la samurul rezervat domnitorului si pana la blana de vulpe a boierilor de rang inferior, se trecea prin blana de cacom (hermina) si cea de sangeap (jder)? V-ati gandit vreodata ce teribila provocare profesionala va fi fost occidentalizarea pentru bietii croitori autohtoni – obligati cam peste noapte sa treaca de la giubele, anterie, contese, benisuri si salvari la surtuce, jiletci, redingote, fracuri si pantaloni stramti – si ce amarnica va fi fost concurenta "meseriasilor pamanteni cu jidovii, pe acest teren al modei"? Dar stiati ca, in materie de lenjerie de corp, la 1890 maioul se numea "indispensabil", iar chilotul – "inexprimabil"? In sfarsit, stiati ca "un factor decisiv pentru generalizarea hainelor nemtesti (adica apusene) l-a avut infiintarea, in 1830, a militiilor pamantene", la directa initiativa a rusilor, care "dupa ocupatiune" au impus uniforma europeana?

    Peste 600 de pagini, cu zeci de fotografii de epoca (1821-1880), care trec prin istoria modei si a mentalitatilor, prin moda copiilor si a militarilor, prin evolutia formelor de igiena corporala, istoria croitorilor, a modistelor si negustoriei vestimentare din Principate, obiceiurile legate de barba, mustata, marimea, forma si culoarea coafurii s.a.m.d. – cam asa ceva ni se imbie o data cu cartea lui Adrian-Silvan Ionescu, "Moda si societate urbana in Romania epocii moderne", aparuta la Paideia cu prefata lui Paul Cernovodeanu. Un deliciu nu doar pentru paseistii hedonisti ca mine, dar si pentru oamenii seriosi precum istoricii preocupati de rascrucile influentelor franco-anglo-germane in teritoriile romanesti, pentru cei interesati de tensiunile autohtone dintre traditionalism si modernizare, biserica-laicat, Orient-Occident etc.

     Si mai cu seama de mentalitati. De ce, de pilda, romancele nu prea tineau seama de sfatul specialistilor de a incuraja simplitatea si masura, in dauna opulentei si afisarii ostentative a costumatiei hiperincarcate si a bijuteriilor? Tocmai din pricina dezvoltarii economice in salturi spectaculoase, dar riscante, cu sincope uneori pitoresti, alteori desfigurante. "Pentru ca romancele aveau inclinatia spre prodigalitate, domnisoara Dunca incerca sa le tempereze dand exemplul pariziencelor, care, totdeauna bine imbracate, cheltuiau mult mai putin pe articole de moda, pentru ca stiau cum sa le combine pentru a da aparenta unei toalete noi."

    Noi, barbatii, avem a citi inventarul garderobei lui Toma Stelian de la p. 192, cu ale sale patru pardesie, trei paltoane, 17 sacouri, 20 veste, 52 pantaloni, 210 gulere, 145 cravate, cinci jachete, trei redingote, 40 camasi de noapte, patru halate de baie, basca frac, smoking si 124 camasi... ca sa ne vina inima la loc.

 

JN - 4 februarie 2007, 

Lecturi la tava: "Descrierea Moldovei", Dimitrie Cantemir

 

Principis moldaviae

Dan C. Mihăilescu

 

Cantemir si naravurile noastre

"...mai cu rost fi-va pentru patria noastra sa li se puna locuitorilor sub ochi, cu nevinovatie, viciile care colcaie pe la ei, decat sa fie inselati cu blanda lingusire, astfel incat sa creada ca bine le fac pe toate cele pe care intregul intins al lumii le mustra cu asprime" Dimitrie Cantemir    

 

    Nu credeam sa ajung, la 30 de ani de la terminarea facultatii, sa-l recitesc pe principele Dimitrie Cantemir cu fervoarea cu care rataceam pe atunci prin Istoria ieroglifica luptam sa ma inteleptesc din Divanul si ameteam in "sacrosancta stiinta" a Metafizicii dumnealui!

    Cum pregatesc o carte despre naravurile noastre in eternitate (cu un titlu ostentativ cioranian: Schimbarea la suflet a Romaniei), am deschis noua editie a Descrierii Moldovei, aparuta bilingv (Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae, Descrierea starii de odinioara si de astazi a Moldovei) la Institutul Cultural Roman in traducerea lui Dan Slusanschi (o talmacire foarte fidela, fluenta si frumos parfumata in aromele vechimii), cu gandul de a-i gasi un motto. L-am gasit (v. alaturi, randurile scoase in vedeta).

    Prin urmare, nu avem a ne supara de adevarurile incomode ale printului, ci, dimpotriva, cuvine-se a le medita, anestezia si extirpa... daca se poate.

    Si anume: "In moravurile moldovenilor (dar si ale romanilor in genere – n.n.), in afara de credinta ortodoxa si de ospitalitate, de abia mai gasim ceva ce-am putea lauda pe merit. Ingamfarea si trufia le sunt lor mama si sora. Le face mare placere sa intinda lungi chefuri de la al saselea ceas al zilei si pana la cel de-al treilea din noapte, ba uneori chiar si pana la ziua, si sa se infunde imbelsugat cu vin. Cumpatare de suflet nu cunosc nicicum: la noroc se umfla, la nenoroc isi pierd curajul. La prima vedere, nimic nu li se pare greu: daca apare insa cel mai mic neajuns, se tulbura si nu stiu ce hotarare sa mai ia. Nu numai ca nu-s iubitori de carte, ci, aproape toti, nici macar n-o pot suferi".

    Femeile, cele nobile, sunt "cu mult mai prejos in frumusete decat cele din popor". In schimb, "poporencele-s mai chipese, dar dezmatate, si le afli cel mai adesea pline de moravuri de rusine. Unele, intre peretii lor de acasa, trag la vin din belsug...". Pe de alta parte, "moldovenii au din nascare trufia ori lenea de a socoti nevrednic orice fel de negustorie, in afara de vanzarea acelor roade pe care le capata de pe proprietatile lor. Tocmai aceasta socotesc eu ca este pricina pentru care rar se gaseste in Moldova vreun cetatean bogat, iar patria noastra, cu toate ca trimite mult mai multe catre straini decat primeste de la ei, sufera totusi neincetat din lipsa de bani. Caci negutatorii straini – turci, iudei, armeni si greci – din lancezeala oamenilor nostri au pus mana pe toate negoatele Moldovei". Iata-l pe Cantemir prevestind, parca, suvoaiele xenofobe si altericide ale moldovenilor din veacurile 19-20, motivate in mare parte de monopolizarea alogena a comertului si finantelor.

    Ce-i drept, avem si a ne indulci cu capitolul dedicat multelor functii de la curtea domneasca, unele de un pitoresc indicibil, precum camarasul de-nauntru (cel care tine vesmintele si giuvaierurile principelui si stapaneste peste camarasii iatacului cel mic), camarasul de dulceti ("se ingrijeste sa puna la masa Principelui dulceturi si fructe si are in paza vasele de portelan"), camarasul de rafturi ("are sub mana sa seile, fraiele impodobite cu argint si tot ce tine de grajdul domnesc"), camarasul de catastife si cel de lumini – seful lampilor, opaitelor, lumanarilor.

    Peste tot dai de lucruri atractive, ca e vorba de geografie sau de domnie, de mazilire, inmormantari, alaiuri de nunta, organizarea vanatorilor, meselor sau impozitelor, de legislatie sau religie. Bine – iti spui – ca am avut si carturari, data fiind "lipsa de grija a stramosilor, carora le sta mai mult la suflet sa implineasca stralucite fapte, decat sa le astearna in scris".

 

JN - 28 ianuarie 2007, 

Lecturi la tava: "Strain prin Europa. Note de calatorie 1983-1992", Virgil Nemoianu

 

Exercitii de apropiere 

Dan C. Mihăilescu

"Despre italieni: sunt convins ca in adancul sufletului nu le prea place lumea moderna, n-au chef de ea. Dar in loc sa reactioneze stupid si primitiv, ca bietii romani, cu resentimente furioase, disperate, distrugator-autodistructive de tip Ceausescu, raspund cinic, destept. Se pupa prin parcuri, accepta economia de stat si-si fac afacerile pe alaturi, isi cresc familiile, isi fac datoria fata de biserica si isi vad de drum inainte. Pentru asta imi plac mult."  Virgil Nemoianu

Strain prin Europa. Dincolo de faptul ca, stabilit din 1975 in SUA, unde a predat la Berkeley Cincinnati, Washington, profesorul Virgil Nemoianu (n. 1940) este un nume in teoria literaturii si comparatistica.

    Membru in asociatii internationale, banatean forjat in descendenta si mentalul imperial austro-ungar, conferentiind despre Aureliu C. Popovici si ethosul Biedermeier, legat admirativ de Cercul literar de la Sibiu si nu de spiritul bucurestean de la Criterion. Conservator, om al echilibrului de centru dreapta, al moralei sanatoase si democratiei bine calibrate autoritar, la alegerile americane voteaza invariabil republican si are o buna priza la filosofia religiei, frecventandu-i constant pe autorii din linia Hans Urs von Balthasar, ca si pe Sainte-Beuve, Guizot, Menendez y Pelayo, Michael Oakeshoat. Semnificative afinitati spiritual-politice cu Alexandru Dutu. Conducatorii favoriti in istorie: Carol Magnul, Alfred cel Mare, Eugeniu de Savoia, Metternich, George Washington.

    Revenire. Reintrat dupa 1990 in circuitul romanesc de lectura (v. intre altele Imblanzirea romantismului, Arhipelag interior, O teorie a secundarului, Jocurile divinitatii), Nemoianu isi valorifica acum, la Institutul Cultural Roman, agendele de turism cultural: Strain prin Europa. Note de calatorie 1983-1992. Franta, Anglia, Italia, Spania, Austria, Portugalia, Germania, Belgia. Volum savuros ca redactare, galgaind de notatiile acide sau admirative ale unei subiectivitati doldora de informatii, mai ales din domeniul istoriei artelor.

    Se spune ca abia o buna distantare, geografica, temporala si afectiva, de obiectul iubit ofera perspectiva justa de evaluare – a lui si a ta. Plecat din Romania in SUA, Nemoianu si-a incarcat bateriile cu energia creativa de acolo, cu concurenta virila, de challenge perpetuu, gandirea pozitiva si statutul de invingator, pentru care obstacolul nu exista decat pentru a-l sfida si depasi, niciodata privit, ca la noi, cu fatalitatea inscrisa in ADN. Cu anii insa, blazonul fiintei isi cere dreptul la nostalgia mitteleuropenitatii si recunoasterea de sine prin intoarcerea periodica la valorile Lumii Vechi.

    Amalgam. Cartea, spuneam, este un deliciu prin directetea notatiilor, siguranta respingerilor, sinceritatea tonului, cand nevricos, hachitos, bombanitor, pus pe harta, cand ghidus, malitios, epicureu, jovial, fie cinic pragmatic, fie melancolic ori savant (mai ales in muzee, unde avem pagini uneori de-o substanta ametitoare). Observatiile pur turistice, cu glosarea lor din unghiul mentalitatilor si etnopsihologiei, fac farmecul cartii. Enorma functie sociala a monarhiei, aristocratiei si traditiei in Anglia. Franta "larga, rationala, zambitoare" in contrast cu "lumea murdara, atmosfera de tiganie" din cutare cartier spaniol ("femeile iberice, amestec de servilitate, pisalogeala si dulce camaraderie"). Brugges-ul admirat intens. Lisabona: "lipsa de gust, cosmopolitism mediocru. Nu sunt nici spaniolii prea harnici, dar barbatii portughezi stralucesc prin lenevie". "In Tirol nu stii ce sa admiri mai mult, creatia lui Dumnezeu sau felul in care oamenii au stiut sa o foloseasca". "Austriecii simpatici, contra nemtilor antipatici". Venetia: stilul oriental-crestin plus delabrarea generala. Franta, cu stangismul ei ("Jack Lang, figura distructiva si imbecila") iese hartanita bine. s.a.m.d.

    Impresii de verificat, fiecare pe cont propriu... ceea ce va doresc si Dvs.

 

JN - 21 ianuarie 2007, 

Lecturi la tava: "Manual de intelepciune pentru oameni de rand", Joseph-Maria Bochenski

 

Mici lectii de viata 

Dan C. Mihăilescu

“Pe cat posibil, in actiunea fizica fii independent. Libertatea completa nu apartine acestei lumi. Suntem ca niste caini tinuti in lant. Nu-l putem rupe. Dar inteleptul incearca macar sa prelungeasca acest lantsi sa castige cat mai multa independenta exterioara posibila”. Joseph-Maria Bochenski

     Mircea Petean reediteaza la editura Limes din Cluj Manualul de intelepciune pentru oamenii de rand, redactat de Joseph-Maria Bochenski pe cand avea 90 de ani.

    O viata bogata, dar simpla in esenta, rezumata in invataturile din aceasta carte contrarianta, aliaj de cinism si plezirism, malitie si resemnare, moralism si pragmatism machiavelic. Totul trait cu constiinta zadarniciei, dar pentru conservarea armoniei interioare. Cu moderatie in toate, dar si printr-o buna... ipocrizie.

    Nascut in 1902 la Czuszov (Polonia centrala) in familia contesei Dunin-Borkowska, Bochenski face studii juridice, economico- sociologice si teologice la Poznan, Fribourg, respectiv Roma, isi ia doctoratul in filosofie in SUA, traind din anii '40 pana la moarte (1995) in Elvetia, unde va deveni rectorul Universitatii din Fribourg. Ca teolog, a intrat in ordinul dominicanilor. A publicat peste 30 de carti de istoria filosofiei. Reputat sovietolog, a ingrijit o serie de lucrari de critica a comunismului, fiind directorul Ost-Kolleg din Köln.

    Manualul sau de intelepciune "a sedus o buna parte a intelighentiei poloneze, dar nu a fost acceptat de teologi", ne avertizeaza traducatorul. Ce-i drept, nu pe teologi cred ca trebuie sa-i castige. Acestora prea le vor fi (fost) de ajuns Iov, Ecleziastul, Patericul si Filocalia pentru a mai vibra in chip aparte la ideea ca prima concluzie a intelepciunii este "totul e desertaciune". In schimb, pentru oamenii de rand, face toti banii adaosul: "tocmai pentru ca totul este zadarnicie fara consistenta – trebuie sa ne bucuram de viata". Memento mori merge de minune cu carpe diem, nu-i asa? La fel, e bine sa "faci in asa fel incat viata ta sa aiba intotdeauna un sens", avand "mereu un scop de atins" – asta te motiveaza, cum se zice in limbajul zilei. Dar si mai bine sa te convingi de acest adevar cand iesi la pensie, ceea ce, la romani, este inca o arta mai deloc invatata: "sfatul care poate fi dat oamenilor care trebuie sa iasa la pensie este acela de a-si pregati retragerea gasind noi sarcini si fixandu-si noi obiective".

    Lectii de bun simt. "Pregatirea deciziei trebuie sa fie cat mai lenta, dar executia sa fie rapida si energica". "Gaseste in fiecare zi un moment pentru a reflecta la tine insuti." "Fii circumspect in relatiile cu ceilalti. Cata vreme nu-l cunosti bine, considera-l pe orice om intalnit in cale drept un imbecil rau." "In conditii aproape egale, da prioritate membrului din grupul tau in fata strainului."

    Alteori, povetele contrariaza prin cultivarea fatarniciei "necesare". Unele au logica lor si nu implica un substrat amoral: "Fa bucuros servicii care nu te costa nimic sau te costa putin. Fa astfel incat prezenta ta si discursul tau sa fie placute partenerului". Altele, desi au aparenta altruista – "Apropie-te de celalalt mereu cu surasul pe buze" sau "Flateaza-ti partenerul" – conduc la tartuferii pentru care etica se identifica negustoriei. Daca n-ai cum sa nu fii de acord cu sfatul: "Nu te certa cu politistul", in schimb vecinul sau de pagina te oripileaza: "Fii deosebit de amabil cu oamenii bogati".

    Oricare dintre dumneavoastra va gasi in Manualul lui Bochenski ceva de asimilat sau de obiectat, de la adevaruri stravechi precum "nu-ti fie frica de moarte" sau "prefera multele mici bucurii catorva mari placeri", pana la formele bunului egoism: "traieste pentru opera ta", "sterge-o in clipa in care o cearta periculoasa te ameninta inevitabil" s.a.m.d.

    "Fii independent fata de ceilalti in gandire si sentimente." De acord. Dar cum sa accepti ca "singuratatea e de preferat companiei"? Sa nu uitam ca autorul avea, totusi, 90 de ani. Va fi avut destul timp sa se convinga.

                    

JN - 14 ianuarie 2007, 

Lecturi la tava: "Cartea gesturilor europene", Peter Collet

 

Traducand limba europeana 

Dan C. Mihăilescu

"Pe cap de locuitor, cheltuielile cu produsele de igienizare a closetului in Germania sunt aproape duble fata de cele din Franta, Italia si Regatul Unit. Aceasta arata ori ca WC-urile din casele nemtilor sunt mai curate, ori ca necesita de doua ori mai mult detergent. Oricum ramane valabil faptul ca nemtii cheltuiesc extrem de mult in incercarea de a-si mentine closetele curate." Peter Collet

 

Daca tot avem libertatea deplina a calatoriilor si s-a internationalizat piata muncii, daca a sti doua limbi straine a devenit de mult o cerinta elementara in Europa, una aproape igienica, si daca e adevarat ce se zice – ca mai bine de jumatate dintre romanii de Acasa traiesc din banii celor plecati la munca Afara – atunci Cartea gesturilor europene de Peter Collett (Editura Trei, traducere de Andreea Rasuceanu) poate fi un adevarat abecedar dambovitean pentru noul ev turistic.

    Sunt multe lucruri pe care abia acum observi ca le stiai, dar la care n-ai stat sa reflectezi cumsecade. Asa ar fi deosebirile radicale dintre nordicii si sudicii europeni la ritmul si cantitatea vorbirii: lentoare si laconism in Nord, iuteala logoreica ametitoare in Sud. Sau excesul de gestica si mimica intru complicitatea cu interlocutorul la meridionali, spre deosebire de aspra economie nordica a miscarilor si grimaselor semnificante. In conversatia stradala, nordicii mentin o distanta diplomatica, in vreme ce sudicii se vara cat mai agasant unii intr-altii.

    Sau tipurile de umor – cel negru, flegmatic, adeseori morbid sau coroziv, la britanici, fata de "istetimea galica" (si care are doua variante, cerebrala si fiziologic-aluziva) ori de "interesul nemtilor fata de umorul cu conotatii anale: temele scatologice apar in ghicitorile copiilor, in proverbe, blesteme, injuraturi, insulte, amenintari sau in glumele intre maturi". In general sunt captivante faliile comportamentale dintre latini si saxoni, dintre mentalitatile continentale si cele insulare, ca si deosebirile de nuanta ce-i individualizeaza pe italo-hispanici de balcanici, ori pe central-europeni de nordici si sudici.

    Dar cartea abunda in detalii de care nu stiam. De exemplu, ca gestul romanesc de "a da cu tifla" – cu clare conotatii sexuale – se numeste "mano fica" (semnul smochinei), dar in Portugalia nu are nimic obscen, fiind "intrebuintat doar ca forma de aparare impotriva deochiului". Sau ca gestul mitocanesc de a chema chelnerul plesnind din degete era "des folosit in Roma antica atunci cand un domn dorea oala de noapte. Faptul ca acest semn era asociat cu servitorii si mai ales cu mersul la toaleta poate explica de ce astazi este privit ca o impolitete".

    Si tot asa, dupa ce vezi cum devine cazul cu batutul prea familiar pe umeri, cu scosul palariei si cu plecaciunile, dupa ce vezi ca gestul din degete al incornorarii masculine si V-ul victoriei sunt universal acceptate, afli diferitele moduri de imbratisare a prietenilor in public, vezi cu intristata revolta ca numai in Romania se mai saruta mana femeilor pe strada si chiar in localuri, te intrebi de ce francezii se saruta "arabeste" de trei ori pe obraji cand se intalnesc, sau intelegi ca semnul cu degetele pentru OK va sa zica si ca totul e-n regula, dar si ca totul e zero. Cand spui Herr si Frau, cand spui direct John?

    Stiati ca "intr-un top al igienei, italienii sunt fruntasi, iar spaniolii codasi"? Dar ca, spre deosebire de Anglia si Germania, unde WC-urile sunt separate, in Franta "se obisnuieste ca barbatii si femeile sa foloseasca aceeasi toaleta", de unde tot soiul de situatii inconfortabile? Sunt redate injuraturile soferilor la volan din diferite tari europene, de unde vedem o data mai mult ca romanii sunt infinit mai inventivi in domeniu (aud ca ungurii ne concureaza si aici serios). Se spune cu dreptate ca "lumea este-atata cat o vezi".

    Dar din cat o vezi mai mult, din atata trebuie sa stii s-o traduci mai bine.

 

JN - 7 ianuarie 2007, 

Lecturi la tava: "Jurnal vol I (1952-1982)", George Macovescu

 

G. Macovescu, o semideceptie 

Dan C. Mihăilescu

 

" ... la 67 de ani de la revolutia socialista, toate tarile socialiste importa cereale din tarile capitaliste, deci, daca nu ar munci capitalismul, socialismul nu ar avea ce sa manance..."
George Macovescu, 1981

    Desi pe coperta scrie Jurnal 1952-1982, am dat buzna in cartea aparuta la Editura Dominor (editie de Mioara Anton, prefata de Florin Constantiniu) in speranta ca vom afla, in sfarsit, detalii direct de la sursa despre atat de controversata perioada 1938-1952.

    Perioada de dublu colaborationism, cu regimul antonescian si cu cel stalinist, si care avea sa alimenteze decenii de-a randul spumegatiile partidei lui Eugen Barbu la adresa lui George Macovescu. Nu pot merge asa de departe ca Marian Popa, care, in Istoria literaturii romane de azi pe maine, il califica pe Macovescu drept "tipicul functionar supus, oportunist, agent al tuturor oficinelor de propaganda si spionaj, caruia i se creeaza dupa razboi o imagine de filocomunist deghizat in anticomunist interbelic", insa nici formula editoarei nu este de ajuns: "crezul sau a fost victoria ideii comuniste, nealterata insa de abuzurile si teroarea care au urmat punerii acesteia in practica".

    Macovescu (1913-2002) a fost, desigur, un comunist idealist format la scoala presei socialiste din Sarindar, colaborator la Adevarul si Dimineata (dar si la Timpul si Vremea!), si a lucrat in sectoare delicate, de la cenzura antonesciana (unde il va fi mandatat partidul ca agent sub acoperire) la Ministerul Propagandei, sub Petru Groza, si pana la conducerea Ministerului Afacerilor Externe, sub Ceausescu (1972-1978), trecand prin rolul de ambasador al Anei Pauker la Londra (1947-1949), exclus din corpul diplomatic in 1952, dar trimis ambasador in SUA (1959-1961), presedintele Uniunii Scriitorilor din 1972 in 1981, in bune relatii cu Maurer si Ralea, cu Valter Roman, Sasa Pana, Geo Bogza, G. Ivascu s.a.m.d. Este de ajuns astazi sa-i citesti cartea despre Al. Sahia, din 1950, sa stii ca el a lansat faimoasa formula poetica a ceausismului "mandra-i corabia, mester carmaciul", dar mai ales ca, in noiembrie 1979, cand C. Parvulescu l-a atacat pe Ceausescu in plenara, Macovescu a fost cel care a declansat nu aplauzele eliberatoare, ci invectivele si reprimarea insurgentului pentru a surprinde natura exacta a acestui "comunist de omenie". Nimic din toate acestea in corpul jurnalului!

    De ce este doar o semideceptie? Nu atat fiindca "duiosul" (cum il vedea Paul Georgescu) poet mediocru ne da totusi o serie de observatii interesante de la intalnirile diplomatice cu Nasser, Pompidou, Mao, Kissinger, Giscard d’Estaing, Karamanlis, Tito, Brejnev, Carter, Sadat, Regele Juan Carlos s.a., sau pentru cele cateva scene cu Sadoveanu si Arghezi in anii ’50, cu Stefan Andrei sau Dumitru Popescu in anii ’80. Dar in special fiindca, odata trecut de partid "pe linia moarta", odata spitalizat, operat si pensionat, vechiul aparatcik devine sceptic si liric, redescopera locurile copilariei si are revelatia naturii reale a comunismului. I se va ierta saracia datelor de culise (in acest sens, dialogul cu Nicolae Manolescu relatat la p. 279 s.u. merita o analiza riguroasa) in numele unor randuri precum acestea: "Suntem inca departe de ceea ce visam a fi societate comunista. Omul parcurge multe dureri. Dar eu vreau sa trec prin ele ca un om si nu ca un animal gata sa sfasie numai pentru ca el sa traiasca. Nu as face-o in numele nici unei ideologii. Daca am facut-o vreodata, am gresit. Si viata nu iarta pe nimeni si nimic". Sau: "Oh, daca am intelege si noi, comunistii, ca istoria nu incepe cu noi si nu sfarseste cu noi, ca societatea are un trecut, un prezent si un viitor, etape intre care nu se pot produce rupturi!". Ce scena doldora de semnificatii, ce razbunare tulburatoare a metafizicii interbelice pe ateismul marxist, cand, in martie 1979, Valter Roman ii trimite la spital lui Macovescu tocmai cartea lui Blaga. Elanul insulei!

 

JN - 17 decembrie 2006, 

Lecturi la tava: "Dictionar de argou al limbii romane", George Volceanov

 

La argoul inocent: mahalaua si blogul 

Dan C. Mihăilescu

"Actuala lucrare vine in intampinarea dezideratelor formulate de George Astalos in «Pe muche de suriu» si, mai recent, de Radu Pavel Gheo in Sexul si DEX-ul, acordand, poate in premiera, importanta cuvenita argoului erotic" George Volceanov

    Dictionar de argou al limbii romane". Nu se poate sa nu fiti de acord ca lingvistic suntem coplesiti in egala masura de argoul infractionalitatii si de cel computeristic. Sutii si IT-ul. Mahalaua si blogul. De-o parte emailari, downloadari, apdatari, chatuiri si brifinguri, iar de cealalta – "hai s-o punem", "te fac din vorbe", alba-neagra, mecla, manga, sulfa, teapa, lebadari, papagali.

    Avem badyguarzi, rockeri, depesari, oengisti, saituri, drogangioaice, cool, super, gay, dar si mate, naspa, profa, homelesi, racketi, party, ierburi, fagotist, piparas... Domniile voastre stiati ca abajur va sa zica minijupa si ca a ajunge la export inseamna a da ortu’ popii? Stiati ca alvitar inseamna profitor, ca a atinge la abataj este un pumn la stomac, ca aperitivele sunt numite "asternuturi", gingivita si balconar semnifica felatia, in vreme ce a da mana cu primarul conoteaza duios actul mictiunii virile? Suntem, oare, noi, depasitii, constienti ca o ciocnire la borcan echivaleaza o intalnire de amor, ca astazi, impaunarea se cheama "a te da lebada", homosexualul este "harpist", iar biblioteca nu-i altceva decat pachetul de carti de joc? Asta ca sa nu va mai spun de Harry Potter pe post de tableta de narcotice, trendy pentru a fi la moda, buboi pentru ghiul, mesada cu sensul de amanta, parai, paranghelie, gabori, gorobete, papadie (asta-i anchetatorul fara experienta), a pune botul, a pune batista pe tambal ori betia ca luarea ciocarlanului de coada!

    Ei bine, pentru noi, cei care am copilarit – cel mult – cu cantecele tiganesti ale lui Miron Radu Paraschivescu ("si cand a venit Salvarea, din el mai ardea tigarea"), Dictionarul de argou al limbii romane de George Volceanov (Editura Niculescu, aproximativ 25.000 de cuvinte si expresii familiare, populare, regionalisme etc.) este o lectura stupefianta. Cine s-ar fi gandit ca la romani omul naiv, inocentul, beneficiaza de peste 70 de expresii haioase, de la balamut, boblete, bulache, fazan si gioabla, la goglet, guster, popandau si utupan, in timp ce prostul este agarici, alifie, ciuflex, papleaca, pinguin glazurat, sapcalau sau tartan? Stiam pana acum de spaga, mita, spert, atentii si foloase necuvenite, dar nu si de blatescu, cacao, injectie, manga, manjeala sau pinca.

    Stiam ca un lucru formidabil poate fi catalogat de mama focului, demential, bestial si chiar dat in paste, ca sa numai zic de misto, dar nu ma gandisem ca reusita lui poate fi exprimata prin "cacarea lumii", bengos, mambo, marfa de marfa, muc si sfarc sau chiar sunca!

    Cat despre imaginatia argotica a romanului pentru tot ce se leaga de genitale (organe, act s.a.m.d.), apoi aici, inventarul dictionarului lui George Volceanov cred ca bate mia de... pozitii! Numai cateva exemple, cat se poate de benign-auditive, pentru penis (acadea, arcus, armatura, biberon, burghiu, catarg, flaut cu gusa, ghertoi, mierloi, trandafir, turican), vulva (amoc, bazdac, capusa, carburator, crizantema, Lolita, miorita, pricomigdala, punct fix, zambilica, pupaza) si actul sexual (a-l baga pe ala micu la serviciu, a-l baga pe mosul la beci, a trage ratonul la veverita, a descanta, a pritoci, a se da de-a dura, a o da la umplut, a scapara, ba chiar a naviga in stramtoarea Dardanele) si tot ne facem o idee de forta valahica in acest delicat domeniu, o forta perfect competitiva pe orice meridian cu sau fara "latin lovers".

    Nu va para lucru de saga: limbajul nostru se tiganizeaza irepresibil, devenind din zi in zi mai interlopic, hutupanit, mistocar sau internetic, asa incat e bine sa avem in biblioteca o astfel de scula (adica bijuterie, in vechea limba brancoveneasca). Iar pentru traducatori e de-a dreptul o comoara.

 

 

JN - 10 decembrie 2006, 

Lecturi la tava: "Bucurestii in imagini in vremea lui Carol I", Emanuel Badescu etc

 

Bucurestii lui Carol 

Dan C. Mihăilescu

"A trebuit sa vina pe tron un neamt ca, in sfarsit, cursul Dambovitei sa fie amenajat in conformitate nu numai cu standardele europene, ci si ale bunului-simt. Ceea ce parea o munca sisifica s-a concretizat in numai cinci ani, in 1885, pe o distanta apreciabila, de la Ciurel pana in Vitan...   Emanuel Badescu

 

Pana la urma, cea mai semnificativa implinire culturala intr-un an destinat a sarbatori din varii unghiuri cifrice monarhia in Romania si cu precadere pe Carol I n-a fost sa fie resuscitarea vizuala a Expozitiei de la 1906 in fostul Parc "al libertatii", nici reinaltarea statuii domnitorului din fata Fundatiilor Regale, nici macar castigarea locului intai la "Mari Romani", ci frumoasele trei volume aparute recent la Editura Fundatiei Pro: Bucurestii in imagini in vremea lui Carol I.

    O idee pe care Stelian Turlea, editorul Ziarului de duminica (unde apare de sase ani rubrica lui Emanuel Badescu), o coace de mult si pe care a reusit s-o concretizeze acum cu sprijinul BCR si al Ministerului Administratiei si Internelor. Ion Bulei semneaza "privirea istorica", Nicolae St. Noica a realizat al treilea volet, cel destinat Expozitiei din 1906, iar Cristina Turlea si Daniel Nicolescu au asigurat eleganta graficii si machetarii.

    De buna seama ca marele merit ii revine lui Emanuel Badescu, specialistul de la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei, un impatimit de Bucuresti pe urmele lui George Potra, pasionat de istoria si influenta francmasoneriei in Romania pre si post-pasoptista, atasat de reformismul liberal bratienist-rosettisto-caradist, dar fara a uita acele cutume de blazon ale conservatismului care au sprijinit modernizarea tarii in punctele nodale si la momentele esentiale.

    BUCURESTII DISPARUTI. Sutele de fotografii reproduse si comentate de Emanuel Badescu ne pun in fata unor personaje prea putin cunoscute si respectate de public – Ludwig Angerer, Carol Popp de Szathmary, Franz Duschek, Moritz Benedict Baer, Jean Marie, Franz Mandy, Eduard Pesky, Leon Wandelmann, Stelian Petrescu, Alexandru Antoniu s.a. – gratie carora putem admira astazi cu nostalgie si disperare Bucurestii disparuti, cu Dealul Spirii, Arsenalul si Scaricica, asezamintele brancovenesti, Casa Torok si Taica Lazar, Vacarestii, casele lui Marghiloman, Barcanescu, Ion Ghica sau C. A. Rosetti, salba hedonista de tipul Oppler-Bruzzessi-Pasajul Roman si cate altele! Comentariile sunt cand sobre, aplicate, reci in stricta insumare documentara, cand usor incercanate de melancolie, de nu picante sau acuzatoare la adresa oficialitatilor de ieri si de azi, a fatalitatii istoriei ori a netrebniciei si nepasarii valahe fata de traditie, monument, mostenire, durata.

Vezi asadar, de pilda, ca initial Targul Mosilor se desfasura pe locul Liceului "Iulia Hasdeu". Vezi splendoarea casei Hagi-Mosco, odinioara pe pajistea din fata actualului Teatru National. Vezi casa Lahovari in locul de azi al Hotelului Majestic si Monetaria pe locul Muzeului Taranului Roman. Vezi cum primarul Emanoil Protopopescu-Pache (oratorul Lojei Inteleptii de la Heliopolis) planuia ca pe magistrala est-vest sa insiruie statuile marilor liberali masoni, cealalta axa fiind rezervata conservatorilor, si te lasi excitat de presupunerea comentatorului cum ca Biserica Greceasca, din spatele statuii aceluiasi Pache, in stil de templu pagan, sugera impreuna cu Muzeul Simu si templul masonic de pe strada Campineanu un triunghi echilateral!

    Cat despre albumul ce reuneste iconografic edificiile Expozitiei de la 1906, de la santierele mocirloase pana la sveltetea arhitecturala si inaugurarile cu pompa –, sa tot privesti, bucurandu-te sau suferind in tacere. Pe scurt, o sarbatoare pentru paseisti.

 

 

JN - 3 decembrie 2006, 

Lecturi la tava: "Gustul eternitatii ", Mihai Gramatopol

 

"Razbunare" postuma 

Dan C. Mihăilescu    

 

Intru totul surprinzatoare, aparitia memoriilor lui Mihai Gramatopol (Gustul eternitatii,2 vol. Ed. Meridiane). Pentru noi, cititorii de rand, numele lui Mihai Gramatopol (1937-1998, neam de greci epiroti veniti in Valahia la sfarsitul domniei lui Cuza) va sa zica nu atat munca stiintifica a doctorului in stiinte istorice, specializat in numismatica, epigrafie, arte miniaturale, gliptica, istoria artei antice, sef de sectie la Muzeul de Arheologie din Constanta (1961-1962), apoi cercetator la Institutul de istoria artei "George Oprescu", autor al unor volume precum "Moira", mythos, drama, "Civilizatia elenistica", "Arta imperiala a epocii lui Traian", "Antichitate si modernitate" s.a.m.d., cat faptul ca a tradus in romaneste acel fabulos manual de jubilatie estetica, fervori senzoriale si buna resemnare, care este "Memoriile lui Hadrian" de Marguerite Yourcenar.

    O viata de om retras, familist cu norme etice severe, cu orgoliu legitim si ultragiat, cu sobrietate, decenta, profesionalism si pasiunea calatoriilor (dupa 1986 conferentiaza in peste 50 de orase din Grecia, Anglia, Spania, Suedia, Danemarca, Scotia, Olanda). Bacalaureat in 1954, absolvent al Limbilor Clasice, Bucuresti, 1959, anii formarii intelectual-morale coincid – aparent paradoxal – cu anii stalinismului romanesc, insa anii de educatie peripatetica prin Herastrau cu Tudor Vianu, Aram Frenkian, Ion Marin Sadoveanu si Valeriu Papahagi, invatacel fiind Gramatopol alaturi de Sorin Marculescu, Sorin Alexandrescu si Matei Calinescu. "Pot spune ca acolo si atunci a fost adevarata mea universitate, in mijlocul naturii, ascultand discutiile inalt-cuprinzatoare ale unor personalitati de veritabila talie europeana interbelica. Lui Frenkian si lui Vianu le-am inchinat cel mai pur amor intelectualiz, disciplina si idealul meu."

    "Din frageda copilarie am primit o educatie britanica, in vederea proiectatei plecari in Anglia. (...) Va inchipuiti cat de urias a fost impactul cu necrutatorul talaz al comunismului. De aceea am ramas pentru restul vietii un inadaptabil impenitent." Asa stand lucrurile, cartea poate fi citita deopotriva ca radiografia unei ratari si cartografierea unei impliniri prin resemnare. Iar memoriile, cum singur recunoaste, dac-ar fi fost dulcege, n-ar fi avut nici un haz. Iata de ce, dupa ce te lasi entuziasmat de scrisorile lui Sorin Marculescu si Mihai Sturdza, ori cucerit de scenele si verdictele afective acordate lui Vianu, Frenkian, Al. Rosetti, Al. Graur, E. Papu, Maria Tanase, pana la H.R. Patapievici, aluneci iute pe toboganul uns cu malitie si ironie coroziva. De la "hahalera Carol II, escroc, delapidator, paranoid" pana la hotia de carte a academicianului Emil Condurachi ("a furat copios carti vechi de la Biblioteca Academiei, mai ales din fondul celor venite de la Scoala Romana din Roma") si "abominabila colcaire de viermi intriganti", care era Biblioteca Academiei, cand i-a venit director Serban Cioculescu, trecem prin "infantilismul moral" al lui Iorga, "catastrofa de N.I. Barbu", grobianismul lui Aurel Baranga, oportunismul vanitos al lui Razvan Theodorescu, "Al. Piru urat ca un triton", "un Petru Cretia plat, un absolut inacceptabil Florea Fugariu, un abulic si incert Mihai Nasta", "rautatea senila a lui Iorgu Iordan", "vanitosul calomniator" D.M. Pippidi, pactul securistic al lui Remus Niculescu, "Gelu Ionescu, nefericit prin vocatie", dar si I.C. Dragan, Ion Coteanu, E. Jebeleanu, atmosfera de la Institutul de istoria artei, lumea de la Casa Oamenilor de stiinta, party-urile de la familia Berindei si cate altele. Plus idei captivante despre "filoxenia societatii burgheze romanesti precomuniste" si excelentul "portaltoi" care este romanitatea.
Coltos, piparat la limba si fara crutare, memorialistul are dreptate: ticalosia semenilor "te impinge la scris" aproape fara sa vrei

 

 

JN - 26 noiembrie 2006, 

Lecturi la tava: "Derapaj", Ion Manolescu

 

Lumea care nu dispare

Dan C. Mihăilescu

 

"Bucurestiul parea slab si arogant, timpul trecuse peste el cu sabii si flinte, dar mai ales cu buldozere, patandu-l de jeg si rusine. Orasul era specializat in tradari, schimba protectorii si intorcea armele dupa cum batea vantul, niciodata intelept sau cumpatat. De fiecare data sfarsea rau, injurand pe la spate. Unde intorceai capul intalneai numai viol, distrugere si cumintenie vicleana". Ion Manolescu

 

    Prin "Alexandru", romanul cu care debuta in 1998, Ion Manolescu devenea – dupa Mircea Cartarescu si Simona Popescu – un precursor al egofictiunilor in care aveau sa se exerseze apoi Ovidiu Verdes, Sorin Stoica, Dima Bicleanu, Cezar-Paul Badescu, Ionut Chiva, Ioana Baetica, Cosmin Manolache, Filip Florian si cati alti copii nazdravani ai ceausismului. 

    Nascut in 1968, Ion Manolescu a fost in 2004 coautor, alaturi de Paul Cernat, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir, al unei carti de mare impact in lumea intelectuala: "O lume disparuta", inregistrare de istorii personale de adolescenti formati in ultimul si cel mai crunt deceniu al dictaturii ceausiste, fiecare povestind umilintele, caznele, grotescul si macabrul epocii, intr-o maniera deopotriva acuzator-expiatoare, fatalmente autocompatimitoare, vag nostalgica, dar necrutatoare si, oricum, terapeutica.

    Iata ca din "Alexandru" si "O lume disparuta" se exfoliaza acum, acaparator si coplesitor, "Derapaj", un roman de peste 600 de pagini, cu un flux narativ hohotitor si profund atasant, adesea hipnotizant, dar logoreic pana la Dumnezeu (Editura Polirom, prefata de Luminita Marcu). Fostul student Alexandru (Robe), baiatul cuminte, cu ADN serios si CV exemplar, moderat in toate, de la setea de invatatura si afirmare pana la sexualitatea deprinsa oarecum pasiv-aseptic, este acum lector la Filologia bucuresteana, iubeste temeinic si monomaniacal. Este prieten fidel, cu mai multe etaje afective, traieste deopotriva senzual si livresc si este, brusc, sorbit irepresibil de-o bresa-n real cu sadomasochiste valente manipulatorii. Dintr-o data, evocativul depliat voluptuos, cu tandre inventare de stari, geografii sentimentale, lecturi, faze haioase, obiceiuri, placeri si intamplari, e lovit de fictiune si centrifuga narativa incepe sa aglomereze intr-o velocitate ametitoare sociologia cu blocatarii proletari si arhitectura alienanta, filologie, etnopsihologie, ironie si cinematografie, corporalitate si eruditie ghidusa, internetul si istoria familiei matern-paterne, cu bunici mitic-fabulosi cat o saga de altadata, impreuna cu primele jocuri erotice, scoala, un roman ludic de spionaj, fictiune politica si policier paseist, conspirativita si clisee de Ciresarii, Numele trandafirului, Liceenii, Pendulul lui Foucault si fractalii lui Culianu, computerismul, paranoia retelelor si realitatea virtuala consunand polifonic cu umorul sensibil, deriziunea, absurdul exacerbat si confesivul polimorfic. Jurnalul sentimental si livrescul labirintic devin hiperfictiune gratuita si levitatie morala.

    Dincolo de stufosenia fabulei, care, de la un punct incolo, nici nu mai intereseaza (ca si in cazul lui Orhan Pamuk, recentul Nobel pentru literatura, tradus acum la noi cu "Ma numesc Rosu", "Derapaj" se putea usor lipsi cam de jumatate din greutate), ce se retine numaidecat este figura Mariei si romanul cuplului, cu pagini de-o fermecatoare franchete si intensitate a trairilor si autoscopiei (v. de ex. 108-113, respectiv 358-364), ca si spectacolul digresiunilor mai mult sau mai putin intertextuale (cu Camil Petrescu, Eco, Holban, Borges, Cartarescu, Sabato s.a.m.d.) ale filologului care face din Biblioteca facultatii un soi de axis mundi invaluit intr-un feeling incantator.

 

JN -  19 noiembrie 2006, 

Lecturi la tava: "Scrisorile unui fazan", Alexandru Musina

 

Un fazan delicios

Dan C. Mihăilescu

 

"Ajuns aici, constat ca, in fond, in Scrisori, sunt un ratat perfect. Buna premisa pentru a deveni un model, idolul noilor generatii de romani. Macar semidoctismul meu, radicalismul meu au o urma de Flower-power: dorinta de a fi cinstit. Cred ca tinerii romani au nevoie nu de niste guru infailibili, omniscienti, ci de unii care sa recunoasca din start ca-s cam habauci, cam tampiti. Ca sunt niste fazani".Alexandru Musina

 

    Nume de vitrina al generatiei ’80, coleg de valori cu Mircea Cartarescu, T.T. Cosovei, Florin Iaru, Ion Stratan si Mariana Marin, Alexandru Musina (42 de ani, debut editorial in 1984) este, ca ferment cultural pentru Brasov, cam ce sunt Marta Petreu, Stefan Borbély si Ruxandra Cesereanu in Cluj ori Liviu Antonesei in Iasi.

    Autor al unui poem cvasilegendar pentru tanara generatie a deceniului al IX-lea – "Budila Expres" – Musina a publicat din 1984 pana acum vreo 15 carti de poezie si eseu, a infiintat revista Interval, conduce editura brasoveana Aula, unde, intre altele, a facilitat debutul mai multor tineri prozatori, este profesor de "scriere creatoare" (creative writing) la Facultatea de Litere a Universitatii Transilvania si se duce din cand in cand la Olanesti, de unde le trimite spre publicare lui Al. Cistelecan si Virgil Podoaba la revista Vatra din Targu-Mures niste scrisori pe cat de scandaloase pentru obstea literara (prin sinceritatea crunta, maximalismul etic si radicalismul ideatic), pe atat de savuroase pentru cititorul obisnuit. Reunite acum in volum (deocamdata numai cele dintre 1998 si 2003, la Editura Cartier), ele au fost intitulate "Scrisorile unui fazan". Tineti minte jocul din copilarie cu "fazan pe filme", in care fiecare greseala te costa o litera din cuvantul "fazan", la urma fiind eliminat? Ei bine, sagalnic suicidar, Musina s-a vazut iute probozit de breasla, mai cu seama de-o sumedenie de congeneri, o data ce: 1) a demisionat din generatia ’80, 2) nu accepta notiunea de postmodernism in Romania (cata vreme noi avem un ethos premodern), 3) e contra bovarismului care cariaza provincia literara, a obsesiei Centrului, cu complexele, frustrarile si ranchiunele adiacente, 4) e contra fixatiei scriitorului roman pentru cucerirea mapamondului, contra marotei cu Nobelul autohton si, in genere, contra forfotei paranoice declansate de premiile literare, 5) il denunta deschis pe prozatorul roman, indiferent de varsta si stil, ca-i un epigon, un colonizat al literaturii occidentale, ruse si americane ("cum sa le rupi gura occidentalilor in 2001 cu Ginsberg, Corso, Keruak, Burroughs reciclati si autohtonizati?")... si tot asa. Cinci fluieraturi in biserica: f-a-z-a-n! Iesi din joc?

    Nicidecum. Nu doar ca nu iese din joc, dar Musina abia de acum incepe sa se simta-n elementul lui: douamiismul nu este decat un optzecism excesiv, "bazdacul genialitatii provinciale nu-l paraseste pe scriitorele roman nici dupa 20 de ani de trai prin strainataturi", cultura romana de azi este una "jurnalistico-centrica", de second-hand, Observatorul cultural e un "harem fara sultan", "cel mai sinistru mi se pare ca nu mai ai cum sa te manifesti ca un macho in literele romane", "Marius Ianus e un arivist literar tipic", I.B. Lefter e "doar mediocru, suflet de aparatcik, care-ti zambeste in fata si te loveste pe la spate", Noica este asemanat mandatarilor ceausisti de la finele anilor ’60, Nae Ionescu este alaturat – ca fantoma a trecutului – de Marx, Lenin si Stalin, iar toata piata de idei romaneasca ii pare lui Musina la ora actuala o "colcaiala", un razboi a carui miza nu o reprezinta principiile si ideile, ci avem de-a face doar cu "eternul razboi pentru Sandvis"!

    "Incep sa ma simt singur, neprimind nici un raspuns, un fel de nebunul targului, care el vorbeste, el asculta", se lamenteaza ghidus Musina, dupa care ne spune ca Nicolae Manolescu (singurul care iese perfect din baia de acizi si bombaneli) il trateaza drept "Gica Contra... uitand ca primul Gica Contra din cultura romana a fost chiar Maiorescu..."

Orice s-ar zice, fazanul ramane un lux. A se consuma cu moderatie, ca orice delicatesa.

 

JN -  12 noiembrie 2006, 

Lecturi la tava: "Despre bucurie in est si in vest si alte povestiri", Andrei Plesu

 

Andrei Plesu povestitorul

Dan C. Mihăilescu

"Psihologia hetero are, in versiunea ei agresiva, ceva din suficienta nemiloasa a nazismului. Psihologia homo, cu combativitatea ei «revolutionara», are ceva din spiritul utopic si sectant al propagandei comuniste. Aceeasi ideologie poate fi de un fel sau altul in functie de cei care o practica"
Andrei Plesu

    In penultima duminica a lui octombrie l-am ascultat pe Andrei Plesu conferentiind despre inima la Teatrul National. Sala a fost practic dublata fata de necesarul obisnuit de locuri, dupa cum, in urma cu cativa ani, la conferintele Cuvantul, pentru acelasi vorbitor a fost nevoie sa se treaca din sala mica in sala mare de concerte a Radiodifuziunii.

    Au fost doua ceasuri de extaz mental si febril aflux emotional, in care cateva sute de ochi fermecati si rasuflari intretaiate urmareau in transa armonioasele serpuiri ale unei inteligente coplesitor carismatice. Intr-o coregrafie ideatica de funambul hipnotic, drapand mucalit si cu bonomie eruditia intr-o retorica ludica, dar penetranta, cu modestie paterna ("n-am venit sa spun lucruri inedite, ci doar sa reactualizez o serie de idei din vechime") si precizie de orfevru, Plesu a trecut cu siguranta de Prospero si ghidusii de Ariel de la inima ca organ supus infarctului la inima ca salas al lui Dumnezeu si alambic al gandirii, al cunoasterii adevarate, trecand prin budism, Pateric si inima romantica, de la Biblie si Coran la Augustin, yoga, Origene si Pascal, pana la decerebrarea si dezumanizarea postmodernitatii.

    Fiind la ora de fata cel mai cuceritor stilist al literaturii romane, Andrei Plesu este si un conferentiar stralucitor (de regula cele doua calitati se exclud reciproc: marii calofili sunt retractili si tacuti, in vreme ce histrionii locvaci fug de pagina alba ca alcoolicii de apa chioara). Volumul recent aparut la Humanitas (Despre bucurie in Est si in Vest) le-o demonstreaza din plin si celor care nu l-au auzit niciodata, chiar daca – vaduvita de vocea si, in genere, de prezenta fizica a autorului – pagina tiparita risca sa-si piarda destul din simfonia tonalitatilor piezis-semnificative, din umorul relativizant, din tot alaiul de complicitati tandru-educative cu auditoriul.

Este vorba de patru subiecte dezvoltate in fata publicului select din Berlin, in 2000 (Despre elite in Est si in Vest), Salzburg si Basel, in 2003 (Despre bucurie in Est si in Vest, respectiv Toleranta si intolerabilul) si Bayern, in 2005 (Ideologiile intre ridicol si subversiune). In esenta, patru paradoxuri.

    Paradoxul esticului sub comunism: de a-si trai cu maxima, disperata intensitate marile bucurii (dragostea, prietenia, cultura) in lipsa atroce a bucuriilor elementare ("esticul resimtea achizitia maslinelor ca pe o bucurie, in vreme ce vesticul care cumpara masline nu simte nimic"), ceea ce schimba radical ideea de normalitate: "unul din efectele paradoxale ale penuriei era monumentalizarea bucuriilor minimale", alaturi de legalizarea furtului de la stat, domnia legilor nescrise, coruptia ca lubrefiant vital etc. Alt paradox Est-Vest in privinta elitarismului: "programul cel mai caracteristic si efectul cel mai durabil al comunismului a fost suprimarea elitelor. Dificultatile cu care se confrunta Europa de Est in perioada postcomunista se explica in mare masura prin insuficienta numerica si calitativa a elitelor. Dar contextul global, ideologia dominanta la aceasta ora inclina mai curand spre relativizarea elitelor. Suntem in situatia de a propune un proiect de reconstructie elitara pe fondul unei retorici antielitiste". Si conflictul tolerantei cu intolerabilul in lumea corectitudinii politice se poticneste in paradoxul neintelegerii reale a alteritatii, dupa cum ideologiile "soft" invazive (feminismul, homosexualitatea, multiculturalismul, mondializarea) devin contraproductive tocmai prin natura lor totalitara: "individualul militant combate generalul. Reactia heterosexuala nu intarzie sa apara: pe masura ce ideologia gay e mai euforica, conformismul hetero e mai sumbru".
Un mare povestitor de idei

 

JN -  5 noiembrie 2006, 

Lecturi la tava: "Din psihologia poporului roman", D. Draghicescu

 

Romanii trasi la judecata

Dan C. Mihăilescu

 "Fatalismul, neincrederea in actele si puterile sale si credinta in noroc si soarta este filozofia practica cea mai raspandita in atmosfera morala a Orientului. Factorii cei mai insemnati ai acestei atmosfere morale: lenevia spiritului, nepasarea, trandavia corpului, pasiunile lascive, coruptia si taraganarea in afaceri, neincrederea in sine, pasivitatea, resemnarea…” D. Draghicescu

     (...) Chiar daca intre timp lumea subtire si crema specialistilor nu prea mai crediteaza "psihologia popoarelor" – considerand-o schematica, perimata, de un romantism patetic, pe cat de idealist pe atat de procustian –, etnopsihologia isi conserva ratiunile, vitalitatea, eficienta si forta de atractie. De acord, cum spune si Caragiale, toti oamenii sunt pretutindeni la fel, cu aceleasi virtuti si vicii, iar romanii nu sunt nici mai buni, nici mai rai, doar ca neamul e "netocmit" inca. Numai ca nimeni nu poate nega elementele specific locale, determinate de cadrul fizic si metafizic, de istoria, geografia si textura sufleteasca a locului. Atata vreme cat poti evita deopotriva absolutizarea si relativizarea, viziunea etnopsihologica isi conserva energiile revelatoare.

    Nascut in 1875, fiu de boiernas valcean cu vederi iluministe, Draghicescu va fi primul nostru doctor in sociologie la Paris (isi sustine in 1904 teza sub conducerea lui E. Durkheim). Prieten cu Titulescu, liberal de stanga cu afinitati socialiste, a figurat printre reprezentantii Romaniei la Liga Natiunilor, fiind ministru in Mexic (1934-1936), pentru a se sinucide in 1945.

(...)

    Cu un simt religios "foarte superficial, formalist si lipsit de orice fel de metafizica superioara", tarat de nepasare, neprevedere, improvizatie, discontinuitate, indisciplina, exces permisiv, sarcasm dizolvant si lehamite sceptic-joviala, cu "o rezistenta defensiva, resemnata, supusa, lipsita de energie ofensiva", dar inzestrati cu "vioiciunea mentalitatii, putere de patrundere si bogatia inchipuirii", romanii si-au dezvoltat un "spirit critic amar, sfasietor, distructiv. si era firesc. Cand ai toata luciditatea de a observa ca lucrurile merg rau, ca totul este neindestulator, fara sa ai energia de a incepe sa faci bine, nu-ti mai ramane decat sa critici si sa-ti arati nemultumirea".

    Si cand te gandesti ca exact peste trei decenii, Cioran avea sa-si publice Schimbarea la fata a Romaniei ! Aspra judecata de sine: forma suprem-exasperata a iubirii.

(Mai mult la: http://www.jurnalul.ro/articol_65533/lecturi_la_tava___din_psihologia_poporului_roman.html)

 

JN -  29 octombrie 2006, 

Lecturi la tava: "Ghidul lenesului. Mic tratat pentru lenesi rafinati", Tom Hodgkinson 

 

Lenea ca ritual

Dan C. Mihăilescu

 

                              „În budism, cerşetorul, vagabondul şi haimanaua nu devin subiecte de reformă ori compătimire,  

ci dimpotrivă, reprezintă idealuri de viaţă, de trăire pură a momentului, de preumblare

 fără destinaţie, de libertate fără nici o grijă lumească”. Tom Hodgkinson

A face elogiul lenei în România „posmagilor muieţi”şi-a lui Tândală, cel pentru care există peste 200 de zile „sfinte”, adică nelucrătoare, pe an, pentru care weekendul începe joia iar lunea e zi de odihnă după chiolhanul duminical, - sună a cinică inconştienţă. Numai că nu un elogiu al netrebniciei este cartea lui Tom Hodgkinson Ghidul leneşului. Mic tratat pentru leneşi rafinaţi, apărută la Nemira în traducerea lui Gabriel Stoian, ci mai degrabă o pledoarie pentru lenea trăită cu... hărnicie şi spor. Nu atât pentru pura destindere şi cu fantasma perelor mălăieţe, ci pentru lubrefierea fiinţei, căftănirea sufletului întru contemplaţie şi cunoaştere.

    Chiar dacă pe alocuri cartea gazetarului britanic supără prin puseurile anarhiste sau te agasează prin poza infatuată, persiflantă, a dandysmului flegmatic, dispreţuitor de cutume sociale şi canoane morale, jocul propus de el are cîteva reguli de mare interes şi acută actualitate pentru lumea noastră fără busolă.

    Chiar dacă uneori pare plebeian şi-n răspăr cu totul, autorul e conservator şi aristocrat cel puţin în intenţii. El vizează reîntronarea vechiului sistem al economisirii persoanei, recuperarea rostului profund al siestei, taclalei, ceaiului de la ora 5, înlocuirea sadic-stupidei fugăreli turistice cu flanarea fără ţintă, ghid şi ceas, pentru reevaluarea ritualului gastronomic al mesei în familie, a clubului şi chiar a bodegii, cu boemia lor hrănitoare şi, în genere, pentru tot ceea ce întoarce fiinţa spre sine, îmbogăţind-o prin farniente şi nu risipind-o în centrifuga furioasă a cotidianului.

    „Din nefericire, prânzul a devenit o treabă strict practică. Tradiţia prânzului tihnit a fost pusă la colţ de noua etică a muncii. De aici evoluţia sandvişului la poziţia de mijloc foarte eficient de a satisface foamea cu minimum de deranj.Această atitudine faţă de masă, care rămâne doar ceva care permite omului să muncească, a fost dusă mai departe de fascişti. Prânzul, credeau ei, era util pentru că sporea producţia” (lasă că nici cu comunismul nu ne-a fost ruşine, cu mâncatul pe ziar, pe marginea şanţului, sau în picioare, de la marmită). „Fie ca dozele adecvate de plăcere senzuală garantată şi bucurie domoală şi de durată să ne apere de molima celor care iau frenezia drept eficienţă. Acţiunea noastră trebuie să înceapă la masă, cu Slow Food. Să redescoperim aromele şi savoarea bucătăriei regionale şi să surghiunim efectele degradante ale fast food-ului”.În fine, o observaţie cât se poate de contrariantă felului nostru cvcasigeneral de a fi, alergători disperaţi din zori în noapte :”Sculatul târziu este rezervat celor cu mintea independentă, indivizilor care refuză să devină sclavi ai muncii, ai banilor, ai ambiţiilor. Dacă nu vrei nimic, nu este nevoie să munceşti. Dacă eşti animat de dorinţe, atunci trebuie să munceşti, ca să obţii banii necesari pentru satisfacerea lor.” Subtextul ludic, insolent şi ghiduş provocator, e îndeajuns de sonor pentru a te face atent să percepi esenţa, şi nu grosimea notaţiei.

    În definitiv, ce este lenea de nu starea prenatală, somnul din culcuşul amniotic al fătului, condiţia adamică a lenevirii paradisiace (vezi patul lui Oblomov) ? „Munca, spune Hodgkinson, este un blestem adus pe lume nu de Dumnezeu, ci de şarpele din grădina raiului. Trezind în ei dorinţe materiale, el i-a făcut pe Adam şi pe Eva să decadă din condiţia paradisiacă a vieţii fără muncă şi i-a condamnat astfel la trudă şi durere”. Serios vorbind, miezul cărţii este vieţuirea ca sărbătoare, nu ca îndobitocire. Un strop de ceremonializare în toate cele nu face decât bine, frăgezind simţurile, limpezind mintea şi dând strălucire cenuşiului zilei.

 

JN -  22 octombrie 2006, 

Lecturi la tava: "Diagnostic. Eseu de fiziologie sociala", Gustave Thibon 

 

Economia fiintei

Dan C. Mihăilescu

 

„Stigmatul esenţial al socialismului : refuză să recunoască şi distruge rezervele, lentele rezerve care dorm, răbdarea conservatoare a organelor profunde. Acolo unde se află fântânile vieţii – ale tradiţiei, ale autorităţii, ale experienţei din care se adapă caravana socială – el vede paraziţi şi obstacole. Tot ceea ce se păstrează în lumea trupului şi în cea a sufletului îi provoacă aversiunea : să fie oare întâmplător faptul că învăluie în aceeaşi ură proprietatea şi religia ?”

Gustave Thibon

 „Socialismul are fobia consistenţei” conchide, într-o laconică, extraordinară formulare Gustave Thibon. Şi continuă :”Instinctul degradator şi antivital care sălăşluieşte în el se revoltă împotriva forţelor substanţiale care acumulează, domină, temperează, împotriva densităţii puterilor interioare care reţin devenirea omenească într-un făgaş al armoniei. În aceste elemente de stabilitate şi de viaţă, ideologia marxistă nu vede decât masă moartă şi absurdă pierdere de vreme”. Un verdict vechi de aproape 70 de ani.

Aproape deloc frecventat de literatura noastră de specialitate (una, ce-i drept, preponderent de stânga, fanatizată de corectitudinea politică), Gustave Thibon – acest „filosof-ţăran” care a trăit toată viaţa în satul Saint-Marcel-d’Ardčche din sudul Franţei – oferă o lectură de-a dreptul terapeutică pentru conservatorii însetaţi de rânduială în duhul tradiţiei, de autoritate, solidaritate şi bun elitism. Aurelian Crăiuţu, cel care prefaţează la editura Echinox volumul Diagnostic. Eseu de fiziologie socială, mai citează două traduceri în româneşte din Thibon (1903-2001, „unul dintre marii scriitori şi gânditori catolici ai secolului XX”) : De la divin la politic. Convorbiri cu Chrtistian Chabanis, ed. Anastasia 1997, şi Ignoranţa înstelată, ed. Humanitas 2003.

Cu totul străin de lumea lui Sartre, Beauvoir, Derrida, Foucault et. comp., Gustave Thibon „aparţine, spune Crăiuţu, celeilalte Franţe : a lui Claudel, Simone Weil, Guitton, Bloy”. Autodidact (nu are alte diplome decât certificatul de studii primare, susţine Gabriel Marcel), şcolit în spiritul lui Pascal şi Nietzsche, Thibon pledează pentru „omul moral”, pentru spiritul – aristocratic -  de economie ca formă a solidarităţii şi autosacrificiului în numele comunităţii („burghezia secolului al XIX-lea a tins să substituie rezerva-bani rezervelor vitale şi spirituale ale secolelor precedente. Răsturnare primejdioasă : rezerva-bani devine sursă de decadenţă şi de catastrofe de îndată ce spiritul de prevedere se agaţă de ea în detrimentul rezervelor substanţiale”), pentru „redirecţionarea egoismului individual înspre serviciul binelui comun”, şi se declară ferm împotriva marxismului şi freudismului (două priviri „de jos” dinspre elementele inferioare – masele, respectiv instinctele - către realitate), dar mai ales împotriva egalitarismului : „în lumea Vechiului Regim fraternitatea profundă se năştea tocmai din acceptarea inegalităţii. Mesianismul egalitar generează, dimpotrivă, în sânul poporului revoltă şi neîncredere faţă de conducători, iar în cazul conducătorilor – grija de a păstra distanţa faţă de popor. Cum ar putea oare să subziste schimburi autentice în interiorul ierarhiei atunci când însăşi ierarhia este pusă sub semnul întrebării ? Schimbul social nu poate fi pur şi fecund decât într-o lume unde conducătorul se simte în siguranţă sus deoarece subordonatul se simte la locul său jos”.

În sfârşit, când vorbeşte despre „misiunea Franţei creştine” (o utopie încă posibil de conceput la 1938-1939 ), Thibon conchide că „societatea nu va scăpa de ascensiunea devorantă a materialismului decât dacă vom vedea renăscând instituţiile înrudite cu corporatismul la nivel economic şi cu spiritul cavaleresc şi al sacerdoţiului la nivel politic”. „Este o lege fatală : oamenii care îşi întorc faţa de la dragostea comună sunt meniţi urii reciproce”. Tot atâtea adevăruri valabile pentru Franţa de atunci şi România de astăzi.

 

 

JN - pag. 16,  8 octombrie 2006, 

Lecturi la tava: "Bucuresti, dezghetul", Mirel Bran 

 

Un altfel de Bucuresti

Dan C. Mihăilescu

 

    In contextul Sommet-ului Francofoniei, Mirel Bran, corespondentul lui Le Monde la Bucuresti, a publicat aproape simultan la Paris si Bucuresti o carte despre pitoresc-napastuita noastra capitala: Bucarest, le degel (Bucuresti, dezghetul), la editurile Autrement, respectiv Humanitas, cuprinzand 24 de portrete in dialog cu personalitati de varste, specializari si calibre diferite: Francis Ford Coppola, Cristi Puiu si Alexandru Solomon, Laurent Couderc (corespondent L’Express, La Croix, Le Soir s.a.), Alina Mungiu-Pippidi, Cristian Preda si Cristian Parvulescu, Mircea Cartarescu, Marcel Iures, Mihai Oroveanu, dar si Gabriel Liiceanu, Cosmin Manolescu, Mariana Celac, Mihaela Miroiu, Anca Ionita (Time-Out) si inca altii. La Paris, volumul a aparut (cu fotografiile lui Franck Hamel) in seria "Autrement" (Altfel, Altminteri) 

(...)

    In cazul Bucurestilor, "autrement" va sa zica fara aurolaci, caini vagabonzi, orfani traficati, cersetorime, prostitutie, gunoaie, tiganime, mineriade, legionarism, lebadari, SIDA, coruptie generalizata s.a.m.d., adica fara nimic din sabloanele in care ne-au infipt – parca de-a pururi – mass-media occidentale.

    DIMPOTRIVA. Ce reuseste Mirel Bran aici (omul este un model de echilibru, sobrietate, buna vointa si bune intentii, stie sa vada, sa intrebe, sa asculte si sa extraga esenta interlocutorului o data cu pozitivul din toate) este sa ilustreze admirabil (si convingator, sper, pentru cititorul francofon) motoul ales din Bucurestii lui Paul Morand: "Lectia pe care ne-o ofera Bucurestiul nu este o lectie de arta, ci o lectie de viata: te invata sa te adaptezi la orice, chiar si la imposibil". Daca pentru Cristian Preda cel mai frumos oras din lume ramane Parisul, Alain Kremeur (patronul restaurantului Heritage) le reaminteste investitorilor ca Romania inseamna o piata de desfacere cu peste 20 de milioane de cumparatori, dar si noua ca "marele defect al romanilor este autoflagelarea". Mariana Celac vede orasul nu prin formula ghilotina a lui Andrei Plesu ("Bucurestii, un pariu pierdut"), ci doar ca un "oras neincheiat", o "aglomerare de mici parohii construite in jurul unei biserici de talie mica", nu ca burgul occidental, al carui centru asociaza puterea politica (primaria) celei religioase (catedrala) si comerciale (marea piata a orasului)

 (...)

    Inarmati cu sperante se arata Gabriel Liiceanu ("am in prezent zece doctoranzi care vor fi in curand elita filozofiei romane"), Anca Ionita ("cunosc locuri la Paris, unde saracia este ca la Bucuresti. Acelasi lucru pot sa-l spun despre New York si despre multe alte mari capitale") sau Cristi Puiu ("cinematografia este pentru mine medicamentul care imi permite sa extrag din corp piatra care ma doare").

(...)

    Pacat ca (asa cum se intampla de obicei, cu dreptate, evident, din pricina ororilor istoriei) Miriam Bercovici, supravietuitoare a deportarilor antonesciene in Transnistria, se opreste exclusiv la epoca respectiva, astfel incat lectorul strain ramane doar cu imaginea pogromurilor, nu si cu ampla, benefica realitate care a generat prezenta, decenii de-a randul, a 800.000 de evrei in Romania.

    Sigur ca fata de cele 24 de nume, oricine poate amenda o prezenta sau, mai ales, reclama o absenta (eu unul ii vedeam neaparat in sumar, ca evidente "produse de export", pe Andrei Plesu, Patapievici, Maniutiu, Purcarete, Oana Pellea, Cristian Mandeal, Nae Caranfil), insa autorul ne asigura ca seria va continua din alte unghiuri si cu alta anvergura. Fie ca initiativele sa fie pe masura fantasmelor levantine si a nesatioaselor noastre asteptari!

(Mai mult la: http://www.jurnalul.ro/articol_63513/lecturi_la_tava______bucuresti__dezghetul_.html

 

JN -  18 septembrie 2006, Editie de Colectie

 

Ţoapa capitală

   Dan C. Mihăilescu

 

    Rareori mi-a cazut mai greu la suflet un verdict asa cum mi s-a intamplat in urma cu cateva saptamani, cand, in editorialul sau din "Dilema veche", Andrei Plesu (om dotat, cum se stie, cu geniul formulei) a calificat Bucurestii "un pariu pierdut"!

Chiar daca, in timp, ma obisnuisem cu ideea Bucurestilor deveniti, din oras al placerilor, gradinilor, bisericilor si birturilor – un oras blestemat, neiubit, isteric, demonizat, desfigurat si fara identitate, inca ma amageam in singuratatea inimii ca ingerul bun al "venitorelui Romaniei" va absolvi capitala de duhurile rele ale comunismului. (...)

    TRANSFORMARE. Din epicureicul dandy alchimist de contraste, Bucurestiul a ajuns o toapa agresiva, bortilita, duhnitoare, cu poalele-n cap si apucaturi de tata de tractir. Bruma de boierie conservata in ADN – corcita cu sirul de tiitoare din tiganie, marlania provinciala acumulata si revarsata de ceausism, plus ghiolbania tranzitiei, cu ghiuluri, parai si mertane – a desfigurat irepresibil si ireversibil orasul, punand cocul pudrat cu confeti ca sa nu se vada matreata la un loc cu talpile crapate si noroioase, chile de aur in jurul gatului jegos, "buboaie" de enspe carate pe deste galbene de tutun si cu unghii lasate intru excavarea pavilionului auditiv. (...)

    PARIU PIERDUT. Oricat am dat sa ma impotrivesc crudei sintagme lipite de Andrei Plesu pe fruntea Bucurestilor – "pariu pierdut" –, a trebuit in cele din urma sa ma declar infrant. Cu limuzina la poarta si scobitoare-ntre dinti, cu garderoba de sute de mii de euro, concedii in Baleare si Tahiti, gratar de friptane pe gazon de import, dar duhnind a sudoare si usturoi, cu mobilier IKEA, iaht la Snagov, 4x4, flori aduse par avion direct din Olanda, insa analfabet, ragaind la masa peste tacamurile din argint, cu vocabular guvernat de urdori, genitalii si excremente, cu saracia puturoasa si manelista a mahalalei travestindu-i delirul de grandoare in paranghelii sardanapalice, incult, risipitor, fara personalitate, destin si orizont, Bucurestii se refuza tot mai net ca destinatie si se propune tot mai urgent ca punct de plecare. Definitiva.

 

(Mai mult la: http://www.jurnalul.ro/articol_61867/toapa_capitala.html )

 

JN - pag. 16,  6 august 2006, 

Lecturi la tava: "Jurnal 1998-2000", Monica Lovinescu 

 

Caldura asprimii morale

Dan C. Mihăilescu

 

    Cele sase tomuri ale Jurnalului, publicate la Humanitas incepand din 2000, si care cuprind viata autoarei din 1981 pana in zilele noastre (recent a aparut volumul care acopera intervalul 1998-2000), exact asta inregistreaza pas cu pas de-a lungul anilor: epuizarea solutiilor politice, falimentul atitudinilor culturale, alienarea alternativelor, sleirea iluziilor, demisii morale in randul scriitorimii (la modul flagrant, grotesc, mercantil, inexplicabil), caderea generala a tonusului justitiar, restrangerea cercului de prieteni si aliati pana in pragul sufocarii. (...)

    De aici deci tonul tot mai trist, de nu chiar sumbru adeseori al Jurnalului. De-o parte , in volumul de fata, lupta cu "stilul pamfletar si primar" al lui Radu Ioanid, demontarea manevrelor de "denazificare inchipuita" prin care Norman Manea "spera sa dobandeasca premiul Nobel", "politele platite de Gabriela Adamesteanu lui Nicolae Manolescu si Dorin Tudoran", un Mircea Iorgulescu ininteligibil, Goma si Tepeneag - "paranoici", Marta Petreu si "antiromanismul aducator de aliante profitabile" etc. Iar de cealalta parte, in lume si la noi, "prea multi intelectuali proocidentali au invatat sa se poarte  corect politic, adica sa dea mereu dreptate minoritatii, oricare ar fi ea, de la femei la homosexuali, trecand prin negri sau unguri, dupa regiune (...) 

   Totul intr-o carte arhiplina de nume, date situatii, atitudini, culise sociopolitice si literare de prim-plan (...)

Cu acea caldura prudenta a bunei resemnari intelepte de care pacatele romanitatii... au avut intotdeauna nevoie.

 

(Mai mult la: http://www.jurnalul.ro/articol_58906/lecturi_la_tava___caldura_asprimii_morale.html)

 

JN - pag. 16, 11 iunie 2006, 

Lecturi la tava: "Filosofia inegalitatii", Nicolai Berdiaev

 

Fericirea de-a nu fi egal

Dan C. Mihăilescu

 

    "Orice miscare in profunzime sau inaltime nu poate fi nici de dreapta nici de stinga. De aceea eu nu sint nici de dreapta nici de stinga (...) In lume trebuie sa apara marea reactie spirituala impotriva hegemoniei politicii. Politica va trebui sa-si stie locul sau de subordonare, loc de rindul doi. Prioritatea politicii, ca si a economiei, este pervertirea temeiului ierarhic al vietii. Oamenii pot fi buni sau rai, dar asta nu pentru ca sint monarhisti sau liberali, aristrocati sau democrati, sustinatori ai sistemului burghez sau ai celui socialist. Criteriile cu adevarat spirituale vor trebui sa ocupe locul preponderent, sa dea la o parte criteriile politice de evaluare"

     In 1923, cind scria aceste cuvinte, Nicolai Berdiaev se afla deja la Berlin, departe de focul bolsevic ce mistuia Rusia si pe care-l slujise "mesianic" o vreme. Arestat de doua ori de Ohrana tarista si inca de doua ori de politia lui Lenin, Berdiaev (1874-1948), nepotul contesei Choiselle si fiul printesei Kudaseva, fusese redactor in 1904 impreuna cu Serghei Bulgakov la revista de filosofia religiei Novii Put, publicase in 1911 Filosofia libertatii si in 1916 Sensul creatiei, numele sau fiind citat in descendenta lui Kant, Hegel, Meister Eckhart, Jakob Böhme, alaturi de celelalte care compun panoplia renasterii gindirii filosofico-religioase ruse: Soloviov, Leontiev, Losski, Sestov, Florenski, Rozanov, S. Bulgakov s.a.

    In 1998 aparea la Humanitas, cu prefata lui Andrei Plesu, Cunoasterea de sine, dar lucrarea care il consacrase in interbelicul romanesc fusese Un nou Ev Mediu, tradusa in 1936, o carte in multe privinte de-o acuta actualitate. Filosofia inegalitatii (Scrisori catre adversarii mei intru filosofie sociala), tradusa acum de Florea Neagu la Andromeda Company, pune verticalitatea ierarhiei in locul uniformizarii inumane a orizontalitatii. Nu dreapta si stinga, ci de sus in jos, dintru divin intru uman, pe scara de aur a spiritului, nu prin subteranele fetide ale politicului. Scrisa in 1918, publicata in 1923 in Germania (Berdiaev paraseste Rusia in 1922, ingrozit de teroarea in care se transformase utopia tuturor), Filosofia inegalitatii tintuieste implacabil adevar dupa adevar. (...)

    "Socialismul este josnic si mercantil. El coboara rasa umana, este insufletit de rautate, invidie si razbunare"; "Nobletea oricarei culturi autentice incepe cu cultul strabunilor. Cultura este fondata pe traditie sacra. In cultura nu poate opera principiul revolutionar, al distrugerii. Numai din aristocratismului interior poate sa apara o noua viata, niciodata din sclavia razvratita, din negarea de lacheu a sacralitatii si din cerinta nulitatilor proletare privind justetea egalitarista"

 

(Mai mult la: http://www.jurnalul.ro/articol_54662/lecturi_la_tava____filosofia_inegalitatii___fericirea_de_a_nu_fi_egal.html)

 

3. Idei in Dialog

ID – nr. 8 (47) august 2008  

Acasă, la librărie

Dan C. Mihăilescu  

 

Stati-asa ca-ncep abrupt, sa nu ma iau cu cele serioase si sa uit chestia care m-a intrigat adineaori la metrou, unde am vazut panoul publicitar cu Mircea Dinescu si reaparitia revistei Plai cu boi.

(...) Bun, mi-am zis, e cat se poate de normal, lui Dinescu nu-i poate refuza nimeni nimic, omul e un spectacol total si magnetizant cat incape, suta la suta regatean, cu bufonade triste si deriziune parsiva, opereaza totul cordial si dibaci pe cord deschis, cu corzi si coarde la vedere, pe tambal si sub masa, slujind falstaffian si penacorcodusic emploi-ul lui Pirgi la sfintele chiolhanuri ale lui Pantazi si Pasadia.

(...) Am inteles si am acceptat cu larghete totul. Andrei Plesu isi reia rubrica din nesmintita admiratie fata de Dinescu, prietenul caruia nu-i va putea refuza niciodata (presupun) nimic si care raspunde perfect jumatatii sale histrionic-funambulesti. Alex Stefanescu il admira neconditionat pe poet, Stelian Tanase isi face nestingherit si efervescent Bucurestii, Ioan Grosan il travesteste mai departe pe Rica Raducanu in Bernard Pivot, iar Silviu Purcarete isi regizeaza sobru si eficient promotion-ul y compris pe terenul neantului valah. 

(...)

 

De la NOI la Carturesti

(...) Eu am ajuns client fidel, adica in medie, saptamanal, al librariei Carturesti din casa lui Mitita Sturdza abia de un an si ceva. Pana atunci (nu mai spun de anii '90, cand eram cu totii fascinati si inghititi de modelul Humanitas), alintat de amabilitatea Alinei Calma si a colegelor sale de la libraria NOI (Dalles), ma sinteam acolo mai ceva ca acasa. Numai ce intrebai de un titlu - si cartea aparea. (...) De cand a disparut Alina, o raceala prafoasa si o atitudine usor belalie, afanisita, in orice caz, detasata de carte si agasata de clienti, s-a instaurat acolo. Inteleg acum, citind articolul din Target, ca libraria NOI a fost preluata de lantul Diverta, unde, pe scurt, papetaria domina copios carturaria si afacerea sufoca placerea.

Trecand mofluz cu arme si bagaje la Carturesti, am dat de o minune de om plutind imparateste peste CD-uri, carti, albume de arta, evenimente, noutati, vechituri cu schepsis si trufandale savuroase -Adrian (Ady) Olaru, tipul care stie totul despre oricare editura, a auzit toata muzica lumii, stie ce pregatesc editorii pentru sezonul urmator, comanda special carti, in functie de cerere, inclusiv de la editurile obscure cu care nu are contracte uzual, le ofera anume discounturi s.a.m.d.

(...)

 

Apropo de ICR

(...) Ma uit pe sirul cartilor aparute in cadrul programului TPS (Translation & Publication Support Programme) la Institutul Cultural Roman (e vorba de edituri din strainatate, care solicita ICR, in principal, finantare pentru drepturile traducatorului - si partial pentru procesul de tiparire si distributie) si in programul "20 de autori". Nici un juriu, oricat ar fi fost el de profesionist si de impartial, nu ar fi reusit sa amestece asa de bine criteriile, numele valoroase, varietatea de stiluri, varste s.a.m.d.

Mircea Cartarescu (tradus, de aceasta data, ceva mai aproape de casa, adica in Polonia si Bulgaria, dar si in Israel) sta bine alaturi de Eminescu in Slovacia si Mircea Eliade la Praga. Gabriela Adamesteanu (la Sofia si Budapesta, dupa Gallimard si Israel) si Ana Blandiana (la Moscova si Madrid, dupa Tel Aviv) le fac frumos loc pe lista Gianinei Carbunariu si Savianei Stanescu (impreuna cu Bogdan Georgescu, Stefan Peca si Vera Ion), cu cinci piese de teatru, noi si dure, traduse la New York. Un "divan teatral" asemanator vad ca a fost solicitat si in Cehia, sustinut de Lia Bugnar, Mihai Ignat si Alina Nelega.

Patul lui Procust apare in Spania in traducerea lui Joaquin Garrigos (care a tradus acum si Orasul cu salcami de Mihail Sebastian, dar si un Ecovoiu.

(...)

N-am de gand sa topai triumfalist ca -gata- am spart gura targului. Sigur ca toate acestea sunt picaturi in marele acvariu, sigur ca e nevoie de alte decenii de munca tenace si calificata, de tactici de piata si, mai ales, de sisteme eficiente de distributie a cartii traduse. Sigur ca mai exista, slava Domnului, la ICR si programul burselor pentru tinerii traducatori din limba romana, sigur ca e nevoie de strategie, continuitate s.a.m.d. - dar bine ca se incepe de undeva!

(...)

 

 

ID – nr. 8 (35) august 2007  

Nu ne vedem, dar ne ştim

Dan C. Mihăilescu

 

        Vineri 6 iulie in recent inauguratul “Club al taranului” din incinta Muzeului Taranului Roman, am avut cateva ceasuri de jubilatie discreta, dar intense. Pretextul, contextual si substanta lui mi-au sugerat si ideea paginilor de fata: solidaritatea intelectuala, profesionala si afectiva, masura in care oameni pe care nu-i vezi cu anii, ba chiar cu deceniile, inclusiv oameni pe care nu i-ai cunoscut personal vreodata, iti sunt, iti devin sau iti raman apropiati, impartasind acelasi idealism, aceleasi preferinte artistice, aceleasi convingeri morale, aceleasi nostalgii, bucurii, umilinte, regrete amintiri, intamplari s.a.m.d. Un soi de hora nevazuta, jucata pe o muzica auzita numai de cei implicati, vesela si trista deopotriva.

“Nu ne vedem, dar ne stim” – cu aceasta formula avea sa ma intampine Horia Bernea in biroul sau directorial de la MTR, candva, pe la jumatatea anilor ’90, in prima noastra intalnire, mijlocita de Costion Nicolescu.

(…)

“Nu ve vedeam, dar stiam fiecare ca existam impreuna” – i-am spus, in plin bulevard, necunoscutului care m-a oprit “sa va dau o revista”. Era vorba de numarul special Adrian Pintea al revistei VreauBilet.ro, pe care nu o vazusem niciodata, domnul fiind chiar autorul revistei, Miron Manega.

Pe coperta, calare pe un roib superb, sigur pe el, destins, dar incruntat cu cavalereasca virilitate, Adrian Pintea e flancat de una din zicerile sale memorabile, adevarat testament de viata haiduceasca: “Trăiţi, bă, trăiţi, ca de murit nu-i nici o scofală”. (…) Nu ne vazuseram de cativa ani, dupa ce-i lansasem Pamantul americanului la Muzeul Literaturii, dupa ce-i recenzasem eseul despre Hamlet, dupa ce m-am umplut de bucurie vazandu-i clasa de actori de la UNATC, proaspat absolventi, jucand in draci Badaranii, cu o jubilatie si o iubire pentru Mentor pe care n-am mai intalnit-o de la recitalurile Song-ului lui Ioan Luchian Mihalea, de pe la jumatatea anilor ’70! In toate aceste ocazii, am planuit sa stam candva la o tacla. Numai cu planurile am ramas.

(…)

Sa fie zece ani de cand planuim in van cu Marina Constantinescu niscai ceasuri de tihna in gradina? Sa fie. Nu-i nevoie sa spui nimic” – mi-a soptit nu demult, la iesirea de la un spectacol ravasitor: “oricum gandim la fel”. Oare ne-o fi de ajuns?

(…)

Vreti sa stiti de ce m-am dat in stamba pana acum cu ceea ce cinismul si sarcasmul postmodernilor corecti politic vor eticheta numaidecat drept patetism de duzina?

Ca sa le raspund, macar aici, celor care (y compris autorul) s-au mirat asa de rezolut, comic, agasant, persiflant etc. vazandu-ma stand la coada pentru autograf intr-o caldura de etuva, printre cele cateva sute de persoane venite, miercuri 11 iulie, la libraria Humanitas-Kretzulescu, pentru volumul 3 din Orbitor-ul lui Mircea Cartarescu. Asta dupa ce avusesem cu cateva zile cartea cu dedicatie si citisem deja aproape jumatate!

Am venit deopotriva din bucurie si din datorie. A fost asbsolut irepresibil impulsul de a-i fi aproape (macar) cu acea ocazie lui Cartarescu, atunci cand isi trimitea in lume tipatul de triumf la noului nascut. (….)

Nu de alta, dar Orbitor, trilogia ca atare, impune – prin insolitul ei si forta teribila de impact – si criticii literare o lucida, severa si responsabila autoreconsiderare. (…)

(cititi totul la…)

 ID – nr. 6 (33) iunie 2007  

   Mânce-te focu', moarte!

   Dan C. Mihăilescu

 

    Teribil  ce ne atrage invariabil raul, in vreme ce binele pare un moft numai bun de aruncat la cos! Am glosat nu o data pe seama "sindromului CFR", anume finalul schitei caragialene cu acea replica uriasa - "nu mai ai nici un haz" - prin care uratul imaginat este decretat net superior, ca spectacol vicios, normalitatii lucrurilor.

    Asa si acum: zeci de pagini exaltate am publicat de-a lungul anilor despre Mihai Maniutiu far alt ecou sesizabil decat prieteneasca multumire a impricinatului, pentru ca acum, odata rezervele facute fata de montarea lui cu Iubirea Fedrei in numarul trecut al ID, sa ma trezesc sub o ploaie de incruntari, apropouri si ricanari mai mult sau mai putin argumentate (...)

    Sigur ca, dupa cum si nadajduiam in taina, Maniutiu mi-a spulberat (...) autoinvinuirile cu un suras atoateintelegator, ba inca, mai mult, m-a invitat sa-mi oblojesc la Cluj ranile moral-estetice produse de Sarah Kane, pe seama noii sale premiere O vara fierbinte pe Iza.

    O vara fierbinte pe Iza este o epura izbitoare a universului obsesional din montarile lui Maniutiu.

 

ID – nr. 2 (29) februarie 2007  

 

   Grupul ca fatalitate si alte bucurii de Bucuresti

   Dan C. Mihăilescu

 

            Iniţial nu aveam de gând să scriu despre revista noua literatură (chiar aşa se scrie : ştim bine că dragii de ei au alergie la majuscule) decât după vreo două, trei numere, o distanţă necesară ca să vezi ce şi cum. Apărută la finele anului trecut, ca tactică infailibilă a lui Nicolae Manolescu (buna tradiţie a lui „Zărică” Stancu), în urma unui concurs de proiecte organizat la Uniunea Scriitorilor, noua literatură e condusă de Luminiţa Marcu pe design-ul – culmea - al Mihaelei Şchiopu (cea care a făcut şi noul look al României literare, revista antipodică „rasismului vârstei” decriptat de Alex. Ştefănescu), cu doi editori în vârstă de 22 ani fiecare (Ana Chiriţoiu, Igor Mocanu), şase colaboratori permanenţi, toţi sub 30 de ani (Mihaela Michailov, Cristina Chevereşan, Ruxandra Ana, Bogdan Boureanu, Gruia Dragomir, Elena Drăghici) şi 12 „scriitori invitaţi” : Cezar Paul Bădescu, T. O. Bobe, Adrian Buz, Vasile Ernu, Radu Pavel Gheo, Ion Manolescu, Maria Manolescu, Simona Popescu, Costi Rogozanu, Anamaria Sandu, Robert Şerban, Dan Teodorovici.

            O revistă ivită la fix după câţiva ani de binevenită ofensivă editorială juventofilă pe toate fronturile. De la începutul anilor 90, când Valentin Nicolau şi Dan Petrescu i-au expandat în arenă pe Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu, Dan Stanca, H. R.-Patapievici, Caius Dobrescu, Lucian Vasilescu, până la marea deschidere făcută de Polirom odată cu lanţul Baetica-Bucurenci-Golea-Chiva, seria egoficţionarilor, poeţii generaţiei Vlădăreanu-Komartin-Ţupa-Vlada-Ninu-Dună, trecând prin insurgenţa teatrală de tip Afrim-Bocsardi-Caraman-Peca, susţinută vivbrant de condeiele vârstei Iulia Popovici-Mihaela Michailov, ca şi prin sprijinul mediatic neprecupeţit al Observatorului cultural,  Suplimentului cultural, Bucureştiului cultural, al Prezent-ului, A(l)titudinilor sau bunch-ului B 24-fun-Şapte seri-Time-out etc., ca să nu mai vorbim de campaniile mediatice atât de productive care au însoţit constant (şi pe bună dreptate) drumul noilor vedete din regia de film, de la Nae Caranfil şi Cristi Puiu la Costi Porumboiu, Radu Munteanu şi Cătălin Mitulescu, ori Alexandru Solomon şi Cristian Mungiu , - întinerirea organismului cultural autohton a fost, cu sincopele de rigoare, nu doar o necesitate concurenţială de marketing şi bună prtovocare hărţuitoare a gerontocraţiei, dar şi o operaţiune de igienizare şi resuscitare generală.

            În momentul de faţă, oricine urmăreşte cât de cât constant şi binevoitor mersul lucrurilor îţi poate cita la iuţeală 10-15 nume pe care se poate miza cultural, fie literar, fie în sfera ideilor politice, filosofice, religioase, pe un arc surprinzător de larg şi flexibil. Florina Ilis, Filip Florian, Ion Manolescu, Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Ioana Nicolaie împreună cu Mircea Platon, Mihail Neamţu şi Bogdan Tătaru Cazaban. Sorin Stoica, Marius Chivu, Andrei Terian, Alexandru Matei, Mihai Ignat, Nicoleta Sălcudeanu împreună cu Florin Ţurcanu, Liviu Bordaş, Eugen Ciurtin, Sorin Lavric, Ioan Stanomir... Întrebarea este, acum, nu câţi şi cât vor confirma noianul nostru de aşteptări şi debutul impunător – asta-i treaba destinului şi a împrejurărilor – ci dacă noile valori înţeleg să  se adauge firesc şi creator blazonului moştenit, sau, dimpotrivă, ele trebuie neapărat să anuleze tradiţia şi să spulbere moştenirea !

             O fixaţie periculoasă pentru toată lumea

            „Există o literatură nouă, care să o dea la o parte pe cea veche ?” se întreabă Luminiţa Marcu în editorialul primului număr din noua literatură. Şi continuă :”Nu ştim încă să răspundem la cea de-a doua parte a întrebării. Dar ştim cu siguranţă că există o literatură nouă. Literatura care se scrie acum”.

            Ei bine, tocmai prima jumătate a întrebării m-a contrariat şi m-a făcut să scriu acum, şi nu peste câteva numere, despre noua revistă. Adică de ce-o fi musai ca nepotul să-şi sufoce bunicul cu perna şi să-şi închidă părinţii în pivniţă ? De unde mania asta de a rămâne singur pe covertă, când ştii foarte bine că – în absenţa echipajului împărţit pe funcţii, de la căpitan şi secund, la mus, bucătar şi mecanici – vasul nu poate naviga numai cu timonierul ?

            Am văzut mai demult că solidaritatea intelectuală este, la noi, o utopie. Dar măcar coexistenţa paşnică, măcar asta cred că am merita cu toţii după cât amar ne-a fost dat să înghiţim. Am mai scris pe tema asta atunci când am dat peste fixaţia unor optzecişti care afirmau că, până ce, în manuale, Radu Petrescu, Gellu Naum şi Mircea Ivănescu nu le vor lua locul lui Marin Preda, Nichita şi Marin Sorescu, totul va fi dereglat în literatura română contemporană. De ce-or trebui să-i anuleze Mircea Horia Simionescu pe Breban, Dimov pe Baltag, Olăreanu pe Buzura, Nedelciu pe Bălăiţă sau Cărtărescu pe Ioan Alexandru !?! „A da la o parte” : formula este marca unei fixaţii cu primejdie pentru toată lumea. Este – banal spus – ca o scară cu jumătate din trepte lipsă. Ce folos că ultima, cea mai de sus, cea mai recentă adică, poate fi cea mai sigură la urcat, dacă nu ai cum ajunge la ea!

            Existenţa prin contrast, legitimarea exclusiv prin antiteză este o armă cu două tăişuri. Cu privirea pironită pe mişcările adversarului, rişti să te împiedici şi să cazi în ascuţişul propriei arme.

            Pe urmă, în prudenţa ei exagerată – în fapt, invers proporţională cu voinţa secretă, rău deghizată, de autoimpunere – Luminiţa Marcu declara că „noua literatură nu vrea să fie o revistă polemică, nici nu-şi propune să impună manifeste ale tinerei generaţii, nici să coaguleze vreun grup exclusivist şi nici măcar să concureze celelalte reviste de cultură existente. Programul ei este unul singur : să surprindă, pe cât posibil, diversitatea literaturii care se scrie azi”. De acord, deşi mă cam îndoiesc eu că-i vom citi aici, în acelaşi spaţiu cu Ana Maria Sandu şi Costi Rogozanu, pe Petru Cimpoeşu, Radu Aldulescu şi Dan Stanca, de vreme ce Luminiţa Marcu spune că noua literatură vrea „să ofere spaţiu scriitorilor activi de astăzi. Nu neapărat foarte tineri, nu există o condiţionare de vârstă biologică, există doar una de prezenţă în spaţiul public”.

            Atenţie însă la formula „grup exclusivist”. Ştiu bine că-n subconştientul editorialistului funcţionează marota congenerilor săi : grupul „catharilor” de la Păltiniş, elitismul, boieria minţii. Cum vine vorba de solidaritate, ea este demonizată la adversar şi suavizată la atacator. În fapt, îndeobşte presa jună gâlgâie dintotdeauna de fixaţia şcolilor şi  grupurilor (de prestigiu, de interese, de presiune) care se interpun noilor grupări, cercuri, cenacluri, după cum, ca să trec în alt plan, partida lui Eugen Barbu şi a Luceafărului acuza partida lui Marin Preda şi a României literare că practică discreţionar „critica de cumetrie”, deşi asta era bine mersi – şi încă zdravăn – (şi) apanajul „Patronului” şi a curţii sale de la „săptămâna nebunilor”. Fireşte că  partidul, ca şi Securitatea şi cenzura, incriminau „găştile” de la Uniunea Scriitorilor, „grupările” sau „mafiile” formate pe criterii geografice (bănăţenii, oltenii, bucovinenii, argeşenii etc.) simţind bine pericolul formării centrelor de putere alternative şi divergente de la „linia generală”.

Bineînţeles, obsesia grupurilor nu-i în esenţă decât o altă formă a conspirativitei paranoice. Dar chiar şi când ea este bine motivată de realitatea din teren – care-i pericolul, în regim democratic ? De când există literatură şi tipar, pe lângă reviste, mentori, instituţii, cluburi, loji masonice şi asociaţii de tot felul s-au închegat grupări bazate pe afinităţi spirituale, rădăcini geografice sau interese politico-financiare. Cine va acuza în principiu Contemporanul, Viaţa Românească şi „presa din Sărindar” că se coagula pe cu totul alte temeiuri ideologice şi chiar etnice decât junimismul, gândirismul şi gardismul ? Toată avangarda este o suită concentrică de cercuri suprarealiste, grupări onirice şi celule bolşevice, după cum reacţionarismul autohtonizant şi altericid urma ierarhia piramidală a anarhismului slav şi a cuiburilor legionare. E cât se poate de natural să judeci evoluţia ideilor şi formelor literare inclusiv pe temei de asociere, fie prin concepte precum generaţie, promoţie, şcoală, cenaclu, val, cerc, grup, fie urmărind polarizările editoriale, regionale, politice ş.a.m.d.

            Întâmplarea a făcut să citesc acest număr din noua literatură -cel cu marea grijă a Luminiţei Marcu de-a nu „coagula vreun grup exclusivist” în jurul revistei - cam în aceleaşi zile cu volumul  Conferinţa (secretă) a Uniunii Scriitorilor din iulie 1955, apărut la editura Vremea. Aşa încât m-am amuzat să conspectez în context convingerea monopolizantă a lui Mihai Beniuc – „noi nu avem nevoie de spirit de gaşcă şi de grupe, ci de spirit de partid” - avertismentul lui Gheorghe Apostol – „să terminaţi cu bisericuţele, cu grupuleţele, datoria fiecăruia e de a fi de folos, să scrie pentru popor” – întărit de Dumitru Corbea („s-au făcut afirmaţii în legătură cu existenţa unor familiuţe, tăbăruţe şi scopul partidului a fost de a lichida aceste familiuţe, pentru că scopul partidului nu era asta”). Sau tot Beniuc :”În rândurile scriitorilor sunt relaţii care ar necesita o revizuire a lor : tendinţa de grupare, spiritul de grup care stânjeneşte unitatea frontului nostru literar, tendinţa de clevetire, de bârfire, colportajul de veşti de la unul la altul. Acest lucru nu poate fi decât dăunător dezvoltării literaturii”.

 Şi, în fine, Aurel Baranga, dureros de instructiv, sper, pentru toţi cei care mai cultivă monolitismul ideologic, incriminând existenţa varietăţii de doctrine şi programe culturale, a grupărilor estetice şi, în general, a fragmentării mişcării literare bazate pe afinităţi :”...câteva cuvinte despre această unitate a frontului nostru literar. Cred că tov. Zaharia Stancu a făcut un lucru foarte bun, deşi semnalul e îngrijorător, când a atras atenţia că există grupuri şi grupuleţe în rândul scriitorilor. Cred că o asemenea divizare a frontului nostru nu poate să servească mersului nostru înainte. Cred că Uniunea Scriitorilor e o unitate de luptă şi ca orice unitate de luptă are nevoie de unitate de acţiune”.

Acuma, să nu ne amăgim : faptul că-n micul dezgheţ hruşciovian de după moartea lui Stalin înmuguriseră nuanţele ideologice inclusiv în lumea literelor valahe şi că între Viaţa Românească, Gazeta literară, Steaua şi Scânteia monolitul căpătase irizaţii policrome, asta nu însemna nicicum o abetere semnificativă de la Linie. Între multe altele, prost era atunci – ca mai mereu la noi – obiceiul de-a personaliza doctrinele, partidele şi instituţiile, astfel încât ceea ce prima în subtext era nu schimbarea de macaz, ci de garnitură. Nu destinaţia, ci locomotiva.

Mă rog, gata cu teoria chibritului, ce voiam să spun în esenţă era că diabolizarea cu orice preţ a ideii de grup pe criteriul alergiei la spiritul elitar vine contra naturii lucrurilor. E inutil până la urmă, de nu chiar contraproductiv. Important e să-ţi slujeşti ideea, nu să cultivi orbeşte obedienţa şi interesul (politic, financiar, dogmatic sau de lobby regional). Pe scurt, grupurile sunt vitale pentru piaţa de idei, pentru competiţia (auto)reflexivă, pentru mecanismul concurenţial, pentru propulsarea inovaţiei şi a marilor individualităţi.

„Nu vrem să facem o revistă a unei generaţii, nu facem nici un fel de manifeste, (noua literatură. n.n.) nu e revista unui grup” – subliniază cu ciudată insistenţă Luminiţa Marcu în interviul acordat lui Ovidiu Şimonca în Observator cultural 91, 23-29 nov.2006. Mai e cazul să glosăm dictonul conform căruia cine prea mult se scuză mai mult se acuză? Mai degrabă citim printre rânduri paterna dorinţă (cerinţă ?) a lui Nicolae Manolescu. Oricum, cu sau fără intenţie, gruparea se va rotunji fatalmente. Ceea ce, repet, va fi foarte bine şi în firea lucrurilor.

 Bucurii de Bucureşti

Doi ani la rând, în 2005 şi 2006, am avut prilejul să cutreier prin Salonul parizian al cărţii. Ştiţi ce proiect editorial m-a fericit ? Parigramme, editura la standul căreia mi-am dat toţi banii pentru cadourile de adus acasă – albume foto cu pisici drăcoase pe acoperişurile Parisului, cu Montmartre, cu cartiere şi clădiri din Parisul care nu mai există etc. Foindu-te printre titluri, cum să nu te întrebi de ce nici o editură bucureşteană nu-şi programează o colecţie intitulată – nu neapărat (malfonic) „Bucurigrame”, dar măcar „Bucurii de Bucureşti” sau, şi mai bine – cu un cuvânt din vremea caragialiană, drag lui Marin Bucur - „Bucureştiuri” !

Să vă dau o idee de ce va să zică Parigramme (58 Rue du Faubourg-Poissoniere, 75010 Paris) spre a ne imagina echivalentul bucureştean al titlurilor.

Ghiduri : Fiecare cu cafeneaua şi restaurantul său - adrese, meniuri, istoricul locurilor, decor, atmosferă. Ghiduri pentru cumpărătorii de artă, pentru posesorii de pisici (unde şi cum le îngrijeşti, ce mâncare, medicamente şi accesorii le cumperi, unde şi cum le poţi duce-n vacanţă etc.), pentru librăriile specializate în benzi desenate, pentru loisirul melomanilor (bisericile cu cor şi orgă, localurile de gospel, fado, jazz, şansonete etc.) sau al amatorilor de dans, pentru gurmanzi şi gurmeţi, pentru pasionaţii de ştiinţă, echitaţie, grădinărit, ecologism sau esoterism, ghidul instituţiilor de binefacere din oraş şi al locurilor acreditate în sensul acesta, ghidul hotelurilor, parcurilor, anticariatelor şi brocantelor, locurile unde-ţi poţi petrece nopţile albe, unde te poţi săruta (chiar şi mai mult) în Paris, ori unde te poţi odihni şi reculege (Parisul anti-stress). Paris en bouteilles, Paris brico-deco, Paris cocolat, Paris cinephile, Paris cool, Paris en fauteuil, Paris des libres savoirs, Parfis les pieds dans l eau, Paris retro, Paris tonique, Le roller a Paris, Le trh a Paris, Le theatre a Paris, Vivre bio a Paris, inclusiv un Paris sur mesure, ghidul tuturor adreselor la care atipicii îşi pot găsi haine şi accesorii adecvate !

Cum naiba să alegi, când ai numai 100 de euro, între Grammaire des immeubles parisiens, Musees insolites,  Promenades dans le Paris disparu, Unexplored Paris, Maisons d ecrivains et d artistes, Paris des avant-gardes, 300 moulins de Paris, ca să nu mai vorbesc de volumele istorico-geografice, de Parisul evreilor, al meşteşugurilor, grădinilor, de seria L Italie a Paris, La Russie a Paris, La chine a Paris etc., de colecţia Promenades en Ile de France, atlasul Parisului subteran, Parisul medieval, monumentele pe care le poţi vizita într-o singură zi pariziană, istoria fotografică a femeilor celebre ale capitalei, rememorarea meseriilor pierdute sau uitate, suita volumelor dedicate – pe arondismente - colţurilor dispărute din vechiul oraş, sau pe decenii – anii 30, anii 40, anii 50 – totul bogat şi viu ilustrat, cu texte neobositoare, ci îmbibate de informaţie.

Paris – mode d emploi, Bucureşti – mod de întrebuinţare, sau, mai degrabă : Eşti la Bucureşti. Ce faci (unde petreci, unde mănânci, vrei un teatru, un film, un colţ oriental...ş.a.m .d.) ? – numai asta-mi turuia în minte ochind titluri gen Vivre mieux pour moins cher, Paris gay-ment, Jeune mere parisienne, Les gyms douces a Paris, Passages couverts parisiens, Paris buissonnier... 

 P.S. la Parigramme

Din carnetul drumurilor pariziene din 2005-2006 îmi cad nişte tăieturi din gazete, pentru care nu am avut spaţiu tipografic la vremea respectivă şi pe care nu mă-ndur să le las de-o parte. Iată-l pe Eugen Simion acum doi ani, la acelaşi Salon du Livre :”Am vizitat de curând Parisul şi, căutând să aflu care sunt noutăţile în materie de literatură, am descoperit că fenomenul cel mai pregnant în această primăvară este întoarcerea lui Sartre. Anul 2005 se anunţă a fi anul Jean-Paul Sartre” îşi începea Eugen Simion rubrica din Ziua, sâmbătă 26 martie 2005. Adevărat, şi eu am spumegat scriind atunci în Idei în dialog despre năvala sartriană a momentului aniversar (era centenarul naşterii) şi suspecta bucurie a stângismului francez în faţa multvisatei şi posibilei resuscitări a deloc îngreţoşatului de marxism Sartre. Numai că academicianul nostru cădea jubilând în păcatul lui wishfull thinking, încheindu-şi articolul într-o trist-apoteotică aşteptare a maoistului de serviciu :”Mulţi l-au ponegrit şi mulţi îl detestă sincer pe Jean-Paul Sartre, văzând în el întruchiparea intelectualului de stânga orbit de ideologia totalitară, un profet monden, un revoluţionar stângist de cafenea, incapabil să accepte, între altele, existenţa gulagurilor... Numai atât ? Doar atât este Sartre ? Cine a scris, atunci, Greaţa, Fiinţa şi Neantul, Cuvintele ? Cei care cred cu tărie că Sartre este marele mistificator, intelectualul căzut în mica istorie şi ridiculizat de ea, trebuie să se pregătească pentru o nouă rundă : Sartre se întoarce, sever şi intransigent, din exil...”

Slavă Domnului că nu s-a întâmplat aşa, că noua rundă s-a amânat indefinit, pe motiv de knock-out, şi că totul a rămas în faza focului de paie al deşănţatei mediatizări tipice reveriilor comunizante !

Decupasem din Jurnalul Salonului de duminică 20 martie 2005 un fragment din interviul cu Philippe Vilain, autorul unei Defense de Narcisse, apărută atunci la Grasset, unde autorul apăra autoficţiunea atât de dragă tinerilor noştri prozatori de azi. Dincolo de trucul cu „autobiografia nu-i decât o altă formă a ficţiunii, după cum ficţiunea nu-i decât o deghizare a autobiografiei”, interesant mi s-a părut finalul textului. Suzanne Jamet îi citează lui Philippe Vilain câteva titluri de cărţi fierbinţi, provocatoare – Viande, de Claire Legendre,  La femme qui avait deux bouches, de Alain Fleisher şi, bineînţeles, Viaţa sexuală a Catherinei Millet...”cum priviţi această evoluţie ?”

Contrar modului nostru naiv-ultragiat, alarmist, înţepat şi isterizat de a primi provocările (începători, deh !), iată că occidentalul hârşit în rele ştie să le ia pe toate cu moderaţie :”fiecare epocă experimentează în felul ei cruditatea limbajului sunt oare Sade şi Celine mai puţin cruzi decât Catherine Millet ? Pe de altă parte, se insistă exagerat pe cteva cărţi supermediatizate, care nu dau nicidecum măsura ansamblului. Întotdeauna e uşor să găseşti câteva exemple care să exprime o tendinţă anume. La rândul meu, pot să vă ofer imedikat contraexemple care să demonstreze că momentul nu-i deloc unul al crujdităţilor – Modiano, Ric hard Millet, Pierre Bergougnioux, Jean Echenoz...Încă din anii 70 cruditatea a fost asociată scriiturii feminine. Ce să spun ? Am senzaţia că unele femei se complac în caricatura literaturii aşa-zisei feminităţi”. Exact astăzi am primit de la editura Trei printul unei cărţi care va face, cu siguranţă, niscai valuri pe piaţă –Aventurile intime ale unei prostituate de lux bucureştene – manuscris anonim care a răvăşit deja culisele editoriale. Cartea – venită în descendenţa lui Belle du jour – e semnată... Belle de nuit, iar pariurile privind identitatea autorului (autoarei) au şi început să foşnească. Va fi o femeie sau un bărbat ? iată întrebarea care vine bine după cuvintele lui Philippe Vilain. Promit să vă ţin la curent cu desfăşurarea aventurii şi cu rezultatele ei.

Dar până una, alta nu mă îndur să arunc ultima păginuţă ieşită din agenda pariziană de care vă ziceam. După ce înregistram numele celui care a reuşit să-i racoleze pentru KGB pe faimoşii spioni educaţi, fără excepţie, la Cambridge – Kim Philby, Anthony Blunt, John Cairncross, Donald Maclean, Guy Borgess – şi anume  pe Arnold Deutsch, un evreu austriac însărcinat îmn KGB-ul anilor 30 cu magnetizarea întru stalinism a britanicilor cu blazon, după ce aflasem că Je t aime, moi non plus-ul lui Serge Gainsbourg a fost compus nu pentru Jane Birkin, ci pentru Brigitte Bardot şi că Serge s-a iubit şi cu Juliette Greco, Vanesa Paradis, Isabelle Adjani, după ce notam cu sadfică satisfacţie îngrijorarea psihanaliştilor „terapeuţi” că psihanaliza pierde teren şi prestigiu tot mai mult şi mai iute şi, în fine, după ideea stupidă a unor gazetari socialişti cum că maşinile 4x4 sunt maşini... de dreapta (sic) de vreme ce sunt folosite şi de republicani şi de democraţi în SUA, subminând dihonia tradiţională (în plus, strigă ei, maşinile 4x4 contribuie dublu, faţă de berline, la efectul de seră şi la încălzirea globală) – după asta vine citatul decupat din suplimentul Le Monde-ului din 9 sept. 2006 : un interviu cu Tony Gatlif, regizorul lui Gadjo Delo, iar acum al filmului Transylvania, programat să aibă premiera pe 4 oct. 2006.

 Ce citim noi acolo, de ne stă mintea-n loc ? „În România există un rasism visceral. Ţiganii sunt parcaţi în sate şi cartiere fără apă, fără nimic. Merg desculţi prin zăpadă. Sunt 3 sau 4 milioane de oameni care nu se pot duce la spital să se îngrijească. Ar fi bine ca UE să facă presiuni pentru ca situaţia asta să se schimbe”. Câte vorbe, atâtea minciuni. Faţă de atari grozăvii, faptul că aceiaşi gazetari sunt supăraţi că elveţienii îşi pun logo pe multe produse crucea albă pe fond roşu (în fond, drapelul naţional), sau că Slavoj Zizek – care are grijă să de autodefinească drept „ateu şi stângist” – înlocuieşte formula „socialism cu faţă umană” cu „liberalism cu faţă umană”, ca viitor continental, ne apar ca nişte simple duioşenii.

 În directă legătură

...cu citatul de mai sus, vă atrag atenţia asupra unei presupuneri cât se poate de picante pentru cei pasionaţi de malformarea conştiinţelor şi, în consecinţă, de istoria marilor manipulări politice. Într-un articol din România liberă de joi 21 dec.2006, Bogdan George Rădulescu citează două cărţi – The Faces of Contemporary Russian Nationalism, de John B. Dunlop şi National Comunism, de Peter Zwick , apărute la Princeton University Press în 1983, respectiv West View Press, Bouldfer, 1993, care ne luminează pivniţele protocronismului nostru din ultimul deceniu ceauşist şi natura relaţiilor dintre securiştii şi activiştii care-i înconjurau (uneori cu afişată idolatrie şi impetuos prozelitism !) pe oameni gen Noica, Ţuţea, Arşavir Acterian ş.a.

„Puţini ştiu însă – scrie Bogdan George Rădulescu în articolul Comunismul a murit, naţional-comunismul nu – că acest naţional-comunism nu a fost nicidecum o radicală opoziţie faţă de Moscova, ci încă o orientare ideologică de eprubetă, omologată chiar în laboratoarele KGB. Intelighenţia protocronistă a beneficiat de stipendii grase din partea PCR, a fost aservită Securităţii, misiunea ei fiind una subversivă : infiltrarea în zonele celor cu autentice simpatii naţionaliste, pentru a le deturna ideile fundamental anticomuniste”. Iar după ce-i citează pe cei doi autori americani :”În diferite ţări sovietice şi din lagărul socialist au fost create cercuri de intelectuali (pseudosociologi, oameni de litere, barzi, tribuni, istorici) al căror scop a fost punerea în funcţiune a acestui hibrid între tradiţiile  naţionale şi ideile comuniste cosmetizate (...) În Federaţia Rusă există astăzi o adevărată reţea de grupări ultranaţionaliste şi comuniste reunite într-o alianţă numită Frontul Naţional-Bolşevic, la care au aderat slavofilii ortodocşi, nostalgicii după epoca ţaristă, antisemiţiii viscerali şi vechii comunişti. Alexandr Dulghin este principalul teoretician. Obiectivul lor comun : lupta împotriva capitalismului, a Europei Unite, recuperarea sferelor de influenţă ale fostei Uniuni Sovietice”. Este citat în context Vadim Tudor, dar eu când mă uit astăzi la televizor şi văd triumfătoarea barbă multimilionară a lui Artur Silvestri şi virulenţa lui Mihai Ungheanu mă înfior de două ori mai mult.

Şi ce ! ar exclama Ceauşescu : mai puneţi o pătură pe dumneavoastră !

 

ID – nr. 10 (25) octombrie 2006  

 

   Să ne prăbuşim creând

   Dan C. Mihăilescu

             

            Oare de ce nu vorbim pe larg, pe îndelete şi adânc despre existenţialismul românesc interbelic ? Îl deghizăm în peiorativul „trăirism” sau în şi mai peiorativul „năism”, ori îl ocultăm sistematic în favoarea expresionismului şi avangardismului, resimţite, acestea, ca infinit mai familiare şi frecventabile din pricina substanţialului coeficient politic de stânga, în vreme ce cultul eului, cu întreaga-i constelaţie, palpită aproape exclusiv la dreapta.

            Citeam zilele trecute surprinzătorul jurnal (Artistul şi moartea) al lui Emil Ivănescu publicat la Institutul Cultural Român sub îngrijirea Ralucăi Dună (cu prezentări semnate de Matei Călinescu, Alexandru George şi Alexandru Vona), împreună cu producţiile epico-dramatice ale acestui straniu meloman wertherian, sinucis la 22 de ani în urma unei iubiri de-o exaltare şi-o intensitate trubaduresc-dantescă. Înscriindu-l pe Emil Ivănescu în contextul egofiliei interbelice, mai precis al „etalării experienţei egotice” (jurnalul la Mircea Eliade şi Mihail Sebastian, jurnalul fictiv la C. Fântăneru, Anton Holban, M. Blecher, I. Biberi, Sergiu Vladimir) Alexandru George foloseşte direct formula : „existenţialismul nostru (niciodată numit aşa)”. Paranteza însăşi ar merita o glosă cât o lucrare de doctorat !

            Este vorba de o „literatură de tineri, păşind mai mult sau  mai puţin pe urmele lui André Gide, în care ideea „experienţei” este crucială, iar raportul Eului cu Lumea dă o importanţă cu totul secundară ultimului termen, când nu i se opune sau îl reduce la liniile abia schiţate cu dispreţ ale unei indicaţii de cadru”. De aici, din exploziile egofile, cvasi-nietzscheene, ale lui Cioran şi Eliade, din deambulările Trântorului lui Emil Botta şi ale „marinarilor” aflaţi pe puntea „corabiei cu rataţi”, avea să iasă ceva mai târziu Solitarul lui Eugčne Ionesco, frate geamăn cu Bérenger-ul aceluiaşi şi rudă bună cu toată lumea lui Meursault, Roquentin, Vladimir şi Estragon, cu cea din Focurile vii ale lui Pierre Drieu la Rochelle ş.a.m.d.

            Sigur, nu e nicidecum cazul să stabilim priorităţi în găunoasa tradiţie a protocronismului autohton, fiindcă, oricum, Eul existenţialist îşi are zdraveni strămoşi în Rusia veacului 19, în „demonii” dostoievskieni,  pe la Rousseau, Sénancour, de nu şi în Pascal sau, la limită, în Cartea lui Iov...  Dar este limpede că gidianismul, obsesia autenticităţii, cultul experienţei şi al Faptei eliberatoare, exaltarea cărnii, sângelui şi violenţei, apologia papiniano-eliadescă a virilităţii, sentimentul vidului, greaţa de a fi, postularea dezaxării cu putinţă de salvare în militarism şi acţiuni nebuneşti, fascinaţia suicidului etc., compun în interbelicul occidental, inclusiv românesc, o densă realitate psihoestetică. Ea îşi aşteaptă cu dojenitoare (ne)răbdare exegeza.

Ar fi timpul, cred, la 40 de ani de la sinteza lui Ov. S. Crohmălniceanu, ca literatura română dintre cele două războaie să-şi găsească perechea născută, educată şi îmbrăcată conform libertăţii postcomuniste, mai cu seamă că aluviunile documentare de după 1989 reclamă imperios revalorizarea părţilor şi a întregului. Dacă nu opera unui singur om – suntem cu toţii, de la generaţia lui Alexandru George până la Ştefan Borbély, Paul Cernat şi Daniel Cristea Enache, prea hărţuiţi de cotidian, corvezi şi ispite de tot felul, pentru a regăsi climatul, misia de partid, emulaţia şi tihna marilor sinteze, existente la finele anilor şaizeci – atunci măcar ca lucrare colectivă.

Eros, naţionalism, politică

            Dar nu de asta era vorba, ci – cum scriam aici luna trecută – de Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade (Humanitas, prefaţă şi îngrijire de Sorin Alexandrescu, studii, note şi traduceri de Sorin Alexandrescu, Florin Ţurcanu şi Mihai Zamfir) – din punctul meu de vedere cartea anului 2006, neapărat de citit în paralel cu Jurnalul lui Pierre Drieu la Rochelle (1939-1945) tradus de Marina Vazaca şi Sanda Oprescu la editura Corint (ediţie de Radu-Theodor Badale, prefaţă de Şerban Papacostea).

M-am gândit la ele în cuprinsul egofiliei generaţiei 27 fiindcă, în ce mă priveşte, nu fibrele politice, informaţiile social-biografice sau aportul net al factologiei m-au interesat, cât spectacolul uman al acestor două energii turbionare pentru care creativitatea şi sexualitatea se identifică deopotrivă voinţei de putere şi conştiinţei eşecului : politic şi naţional la Eliade (care scrie în plină forţă fizică şi intelectuală), naţional, european şi erotic la Drieu (care-şi dezlănţuie fluidul notaţiilor când se află în pragul impotenţei şi-al dezarticulării fiinţei).

            „În faţa avalanşei de pesimism şi moarte pe care o simt ameninţându-mă, mă apăr după cum ai văzut mai sus - îi scrie Eliade lui Noica în februarie 1943, enumerându-i o suită de proiecte. Cel puţin, dacă ne va fi scris să ne prăbuşim, să ne prăbuşim creând. E singurul nostru mijloc de a ne desolidariza de demenţa colectivă din jurul nostru”.

            „Totdeauna am regretat faptul că omul nu e niciodată complet şi că artistul nu poate fi om de acţiune, îi scrie Drieu fratelui său la 10 august 1944,  înainte de-a se sinucide.Uneori am avut un regret dureros că nu sunt decât o jumătate de bărbat : dacă n-aş fi avut trei sau patru mici infirmităţi şi teama că mă voi plictisi făcând treburi mărunte, m-aş fi angajat în Waffen SS (...) Din 1929 eram definitiv socialist şi speram că hitlerismul va realiza socialismul, fie c-o voia, fie că nu. Nu cred în marii oameni decât ca mituri : Hitler a fost insuficient, dar şi ceilalţi – Napoleon. Acum, câte ceva din aceste valori va fi reprezentat de Rusia : nu mai cred decât în comunism, nemaiputând crede în naţional-socialism. Am luptat însă prea mult împotriva comunismului în Europa ca să pot dori măcar să mă alătur acestuia în ceasul din urmă. Salut comunismul, dar la plecare – şi, în plus, comuniştii francezi nu-mi plac deloc. Mă bucur că plec, pentru că i-am dispreţuit prea mult pe francezi şi pentru că ar trebui în viitor să-i dispreţuiesc şi mai mult. Bietul de Gaulle ! De altfel,  e nedrept să-i dispreţuiesc pe francezi, li se întâmplă ce li se întâmplă tuturor popoarelor. În fond, eram dincolo de naţiunea mea, de naţiuni – mai degrabă rasist, decât naţionalist (...) Mă omor : faptul nu e interzis de nici o lege superioară, ba chiar dimpotrivă. Moartea mă va scuti de anumite murdăriri, anumite slăbiciuni. Şi mai ales politica nu mă interesează îndeajuns încât să-mi încarc cu ea (închisoare etc.) ultimele clipe. Nu cred nici în suflet, nici în Dumnezeu, cred în eternitatea unui principiu suprem şi perfect, căruia lumea aceasta nu-i este decât o vană aparenţă”.

            Cine caută cu obstinaţie secvenţele legionare, sau tentaţia lui Eliade de a aplica modelul lusitano-salazarist pe România antonesciană, este liber s-o facă, îşi va găsi material pe măsura aşteptărilor. Tot aşa, cel educat întru reducerea lui Drieu la componenta iudeofobă (lasă că şi aceasta îşi capătă destule nuanţe şi relativizări în cuprinsul jurnalului)  şi, în consecinţă, la secvenţa biografică a colaboraţionismului, va lăsa deliberat sau inconştient de-o parte tulburătoarea mulţime a meandrelor sufleteşti în care excelează această frenetică energie autodistructivă prin excesul în toate.

            Ca şi Noica, Eliade „face parte dintr-o generaţie de intelectuali care şi-a gândit raportul cu ţara în termeni de destin”, cum nota Gabriel Liiceanu în numărul trecut al Ideilor în dialog. Aflat la post, în diplomaţie şi-n plină bărbăţie, la 34 de ani, Eliade trăieşte cât se poate de latin ideea naţională, cu acea orbitoare pasionalitate pe care Madariaga o vedea drept principala caracteristică  a hispanicilor, spre deosebire de raţionalitatea francezilor şi pragmatismul socio-legislativ al britanicilor.

„Furioasa mea iubire de ţară, naţionalismul meu incandescent mă doboară. Nu mai pot face nimic de când România a intrat în război” (30 iunie 1941). „Mă cutremură neantul pe care-l văd înaintea mea : civilizaţia latino-creştină sombrând sub aşa-zisa dictatură a proletariatului, în fapt dictatura celor mai abjecte elemente slave. Şi, dacă acesta e adevărul – pentru că asta vor şi Churchill şi Roosevelt, şi ei sunt cei tari - ,atunci ce rost mai are creaţia în istorie, în cultură ? Numai două atitudini îşi mai pot găsi îndreptăţirea : mistica şi orgia. Credinţa în sfinţenie şi cinica dezagregare în voluptate. Şi atunci îţi dai seama cât de inutile au fost, de atâtea secole, jertfele românismului” (23 sept. 1942).”Evreii, englezii, americanii au marele noroc cu ruşii, singurii care rezistă. Dacă această rezistenţă va aduce căderea militară a Germaniei, nici una dintre cele trei naţiuni citate nu va ţine seama de drepturile noastre, nici de necesitatea noastră istorică” (1 dec. 1942). „Mă gândesc uneori la noua lume slavo-comunistă pe care ar organiza-o Stalin. România devenită soviet îşi va pierde burghezia şi intelighenţia, dar masa, în cazul când nu va fi deportată, va câştiga o educaţie mai bună, o sanitaţie corectă. Iar după cinci sute de ani ruşii se vor retrage. Cum va arăta atunci la faţă neamul meu ?” (15 ian. 1943).

În sfârşit, pasajul din 7 iunie 1943 :”România şi chiar neamul românesc (în elementele lui de continuitate istorică şi culturală) trec cea mai mare criză din existenţa lor. Suntem vecini cu un imperiu de vreo şase ori mai mare decât întreaga Europă, cu 200 milioane locuitori şi care în anul 2000 vor ajunge circa 400-500 milioane, cu un spaţiu economic şi geopolitic formidabil, cu o mistică socială, ecumenică şi populară (...) în faţa acestui colos, o Românie bolnavă, optimistă, credulă (...) Nimeni nu vede faptul că, dacă ruşii nu pot fi bătuţi, căderea Germaniei va aduce după sine ocuparea României de către sovietici, cu tot ceea ce urmează : execuţia celor 100.000 de oameni care, în pofida păcatelor lor, alcătuiesc astăzi fenomenul românesc”.

Patima naţională se confundă, susţinea tot Madariaga în Englezi, francezi, spanioli (trad.fr. Gallimard, 1930) cu pasionalitatea, fie în registrul erotic, fie sub raportul voinţei de putere politică. Din această perspectivă Jurnalul portughez, ca şi jurnalul lui Drieu la Rochelle, conţin zone răvăşitoare.

 „Philip Léon mi-a scris prin 1936, notează Eliade la 22 mai 1945, că, dacă într-adevăr Huliganii reflectează sufletul şi fiinţa mea, sunt un caz nenorocit : sexualitatea mă face impenetrabil unei transfigurări spirituale. Credeam atunci că exagerează. Astăzi, însă, mă deprimă acest destin, această tulbure, nesăţioasă carnalitate, care, fără îndoială, mă împiedică să mă <realizez> pe adevărata mea măsură” (22 mai 1945). „Niciodată nu mi-am dat seama de imensul rău pe care mi l-au făcut, mie şi operei mele, erosul, carnea, cu toate invitaţiile lor la scepticism, la epicureism şi jemenfichism (...) Tendinţei către ieftină şi comodă aventură erotică îi corespunde, pe planul creaţiei, tendinţa către scientism, erudiţie şi căldicelul filosofic . Groaza mea, până prin 1938, era să nu fiu cumva considerat un amator de cultură – de aceea publicam studii de o ilizibilă erudiţie. Teama aceasta de diletantism trăda doar o luptă surdă cu scepticismul şi scientismul (...)  Iubirii mele patetice pentru Nina, sau aventurii mele legionare, îi corespundea pasiunea mea pentru Absolut, în metafizică şi religie (...) Încă din prima tinereţe aveam groază de năvala amintirilor care mă făceau să sufăr de teribile melancolii. Foiletonul Împotriva Moldovei l-am scris ca să mă dezbăr de o asemenea criză. Credeam pe atunci că melancolia mea este o rămăşiţă încă neconsumată a adolescenţei, sau influenţa eredităţii mele moldoveneşti. Numai în ultimii ani am înţeles că melancolia este singura experienţă religioasă pe care mi-a îngăduit-o Dumnmezeu” (9 ian.1945).

Ţinută în frâu în celelalte segmente memorialistice ale operei eliadeşti şi transfigurată (ipostaziată) în fel şi chip în creaţia epică, această „pasiune pentru Absolut” – în mod constant subminată de carnalitate şi melancolie („Când îmi voi publica jurnalul acestor trei ani, îi scrie Eliade lui Jenny Acterian în martie 1943, vor plânge şi fluturii de tristeţe”) se revarsă plenar în Jurnalul portughez, susţinută insistent de tangajul politic tot mai ameninţător al contextului.

„Ce să scriu înainte de a muri ?...”

...se întreabă Drieu la Rochelle în 14 oct. 1939. Şi răspunde :”Acest jurnal”.

            După care bisturiul îşi începe alunecarea lentă, aproape hipnotică :”Nu m-am putut căsători cu Colette decât graţie ideii că se va uita mereu după altcineva, că va prefera pe altcineva în locul meu. Nu m-am căsătorit cu Olesia Sienkiewicz decât din cauza gândului că era lesbiană şi că nu mă poate iubi cu adevărat (...) Mi-era ruşine să fiu cel care place femeilor. Ştiam prea bine că nu sunt un adevărat bărbat, că nu am destul curaj fizic. Curând, la amintirea luptelor de la care m-am eschivat, s-a adăugat amintirea eşecurilor, certitudinea că nu fac dragoste destul de bine. Apoi a fost sentimentul lipsei mele de talent. Mă iubeau oare pentru că aveau impresia că am talent ? Sau doar ca pe un gigolo ? Am trăit fremătând de îndoială în umbra altui om care nu am fost niciodată”. Sintetizînd, puţin mai departe :”M-am bucurat cât am putut de următoarele lucruri : să mă scol târziu, să citesc în pat, să mă plimb prin Paris, să merg la cinema, la bordel, să nu le pot întâlni decât două sau trei ore pe zi pe amantele mele, să cuget la nesfârşit, să citesc, să scriu atunci când mi se ura să nu fac nimic, să călătoresc uneori (...) Oricum, ştiu că viaţa mea este pierdută. Literatura franceză este terminată, ca şi orice altă literatură din lume, ca şi întreaga artă. Omenirea este bătrână şi se grăbeşte să-şi orânduiască somnul într-un sistem de furnicar sau de stup.Pe de altă parte, viaţa mea s-a sfârşit. S-a terminat cu femeile” (noiembrie 1939).

Tot în noiembrie, dar 1942 :”Ce ciudat că mi-am legat soarta de aceea a germanilor, deşi nu-i cunoşteam deloc, deşi nu vorbesc limba lor şi, dimpotrivă, atâtea lucruri mă atrăgeau spre englezi şi americani. Dar mi-am legat soarta de fascism şi hitlerism, şi nu de italieni sau germani. Acest lucru se afla profund ancorat în destinul şi fatalitatea mea : ca bun decadent ce mă aflu, îmi place forţa voită şi conştientă, în lipsa forţei spontane şi ingenue (...) Ce le lipseşte nemţilor ? Geniul politic. Din această cauză n-au ştiut să-şi internaţionalizeze ideologia. Au, aşadar, împotriva lor cinci internaţionale : pe cea comunistă, pe cea evreiască, pe cea catolică, pe cea protestantă şi pe cea masonică”.

Aflat, ca retorică autopostulativă, în vecinătate cu Petre Pandrea al nostru, Drieu este confin cu Cioran şi Ţuţea când vine vorba de drastica reconfigurare naţională. Aici, totul începe cu bune intenţii, dar evoluează paranoic înspre delir atoatedistructiv :”Franţa trebuie împărţită în mai multe mari regiuni : fostele ţinuturi ale imperiului (Lille, Lorena, Alsacia...), Galia francă de la Somme până la Loara, Acvitania, Provenţa. De epurat Academia Franceză, de desfiinţat Premiul Goncourt. De epurat tot Institutul. De suprimat Şcoala Normală şi Agregarea. De redus învăţământul secundar, de suprimat toate înlesnirile de examen, de bursă, de compensare. De lovit în dominicani şi iezuiţi. Să fie puşi sub urmărire evreii pe jumătate. Să fie distruse gara Orsay, spitalul de pe Rue des Saints Pčres. Să fie distrus palatul de la Trocadero. Arhitectură evreiască. Să fie doborât Turnul Eiffel. Să fie trimişi înapoi la ţară cei născuţi acolo. Să fie distruse gările Saint-Lazare, Montparnasse, Halele, Bursa, Parisul să devină o grădină...”

Inventarul, repetat obsesiv, al neputinţelor, imposturilor, amăgirilor şi meandrelor eroticonjugalbiografice, lasă loc la răstimpuri radiografiilor geopolitice : multe dintre ele ar fi făcut deliciile unor Nae Ionescu şi Mişu Polihroniade. „În faţa cezarului, americanii se vor dovedi ceea ce sunt : o scursoare de puşcăriaşi evadaţi, de transfugi, de învârtiţi – o lume trecută direct de la barbarie la decadenţă, ca toate imperiile de la marginile civilizaţiilor. În orice caz, există mai multă civilizaţie în seminaristul Stalin decât în acest super-Chamberlain mercantil care este Roosevelt (...) Trebuie să dorim mai degrabă victoria ruşilor decât pe cea a americanilor. Dovada este că americanii şi-au vândut sufletul ruşilor. Ruşii au o formă, în timp ce americanii nu au. Sunt o rasă, un popor, pe când americanii sunt o colecţie de metişi. Marxismul este o maladie de creştere pentru un  corp sănătos. Noi credeam că acel corp magnific fusese cuprins de putreziciune, dar nu. Războiul purifică trupurile tinere şi duce până la capăt putreziciunea trupurilor îmbătrânite...”

E teribil să vezi în ce măsură trăirile incandescente şi cutremurele interioare, adesea cât se poate de concrete biologic, determină şi modelează deopotrivă traseul etic şi viziunea politică, declanşând reflecţii şi acţiuni în extremă consecinţă. Cum observă Julien Hervier în Introducere, obsesia Europei la Drieu (cine-o va domina : Germania, Rusia, sau axa americano-britanică ?) sau „oroarea viscerală faţă de democraţie” (constantă maurassiană) sunt derivate subtil din alchimia biografiei, cu „întregul şir de logodnice evreice” („sentimentul său de culpabilitate se transformă în agresivitate”), „eşecul în faţa tinerelor virgine şi imaginea pe care Drieu şi-o face despre un tip de virilitate ideală” ş.a.m.d.

Tot aşa, pentru Eliade, între iubire şi creaţie, ca şi între celebritate, vanităţile jurnalistice şi dezvoltarea „geniului moral”, legătura este una de totală intersubstanţiere. „Ambivalenţa şi polaritatea se verifică nu numai în orice cultură şi pe orice plan (de ex. în artă tendinţa către arhetipul ideal şi realismul), dar şi în viaţa individului. Efortul către arhetip, către personalitatea clară şi creatoare alternează cu tendinţa opusă, către degradare, stăvi larvare, orgie, beţie etc. Am, ajuns la această teorie urmărindu-mă cu atenţie pe  mine însumi. Rareori polaritatea se verifică mai senzaţional ca în viaţa mea : asceză şi orgie, persoană şi setea de colectiv, creaţie şi degradare în erudiţie. Multilateralitatea este când un efort către universal, când o cădere în fragment”. Iată etalat dinlăuntru, scurt şi rezolut, un adevăr mult dezbătut cu infinite precauţii şi ezitări de comentatorii eliadismului.

Eu ! Ce minunat sună acest cuvânt !

 „3 ianuarie 1940. Am patruzeci şi şapte de ani, notează Drieu. Este vârsta la care Stendhal scria Roşu şi negru. Toţi scriitorii mediocri sau rataţi se consolează gândindu-se la Stendhal şi Baudelaire. Pentru mine nu este o consolare. Ştiu prea bine că Gilles nu este o capodoperă. Pe de altă parte, ştiu că nu mai am mult de trăit (...) Mă îndoiesc de operele mele, dar nu mă îndoiesc de mine. Simplu”.

Într-adevăr, simplu. Dar cât de greu acceptă reaua credinţă simplitatea !

„Am început să trăiesc cu adevărat în 1927, recunoaşte Eliade la 17 mai 1942. Atunci am iubit cu adevărat şi tot atunci am trecut întâia oară graniţa – în Italia. În anul acela am scris prima mea carte, Romanul adolescentului miop. Devenisem „celebru” prin Revista universitară, foiletoanele de la Cuvântul, polemica tinerei generaţii etc. Eram, cum se spune, şeful generaţiei mele”. Plin de îndoieli faţă de propriile-i cărţi, Jurnalul lui Eliade nu se îndoieşte niciodată de valoarea autorului său. Simplu. De ce ar fi făcut-o ? Ca să nu-l persifleze astăzi Cătălin Avramescu ?!?

Acum câţiva ani am văzut la Humanitas, în biroul lui Gabriel Liiceanu, cîteva superbe poze-portret Eliade. Am aflat cu stupoare că erau cele pe care autorul lui Maitreyi  le ţinea permanent pe biroul său de lucru din Chicago. Cum, adică, m-am întrebat cu naivă indignare, să te vezi necontenit în faţa ochilor la fiecare rând înşirat pe foaie ?!? Deci nu fotografia mamei, precum Heidegger în cabana din Pădurea Neagră, nu chipurile soţiei şi ale copiilor, nu tu vreun peisaj încărcat spiritual sau figura vreunui mentor, nobil strămoş etc., ci propria-ţi fizionomie în plină strălucire, pe post de resuscitare (să-i zic refalizare ?) ritmic-ritualică.

Ei bine, cum era de aşteptat şi cum deja s-a observat – dar din păcate cu sarcasm excesiv, la modul şarjat, coroziv, reducţionist – spectacolul egofiliei şi al egoscopiilor triumfaliste face fisura, dar şi farmecul irezistibil al Jurnalului portughez.

„Am recitit astăzi, pentru o nouă ediţie, Nuntă în cer. Partea I m-a emoţionat până la lacrimi. Niciodată n-am scris un lucru mai desăvârşit, mai patetic şi mai sincer. Păcat că partea a doua, mai ales spre final, scade mult sub nivel. Altminteri, ar fi fost cel mai frumos roman de dragoste românesc” (p.100). „Este fără margine capacitatea mea de a înţelege şi simţi cultura, în toate formele ei. Dacă aş putea exprima măcar a suta parte din tot ce gândesc şi din tot ce ştiu altfel decât se ştie de ceilalţi ! Nu cred că s-a mai întâlnit un geniu de o asemenea complexitate – în orice caz orizonturile mele intelectuale sunt mult mai vaste ca ale lui Goethe”(112). „Nenorocirea mea cea mai mare, datorită căreia nu am scris încă romanele geniale pe care le-aş putea scrie, este că mă grăbesc (...) Ezitarea mea de a nu exaspera cititorul prin descrieri lungi (...) m-a făcut până acum să nu scriu o carte egală lui Tolstoi sau Dostoievski, sau măcar Balzac” (177). „Eu m-am comparat de când aveam douăzeci de ani cu Goethe (...) De fapt, ceea ce se citeşte de toată lumea din Goethe e Werther şi Faust I. Exact cum se va citi, cât va exista limbă românească, Maitreyi (...) Acest sentiment (că nu mă pot revela total într-o singură carte) m-a făcut să nu scriu capodopere” (180). „Întoarcerea din Rai. Ce carte mare ! Câte poţi număra ca ea în literatura românească ?” (185). „Cred că sunt ceva mai mult decât un simplu savant. Ideile şi metodele mele ar putea avea o rezonanţă şi consecinţe în ansamblul gândirii europene. Dar cu condiţia de a face accesibile acestei idei şi aceste metode” (216). Ş.a.m.d.

Ce este fals aici ? În afara exaltării axiomatice, a emfazei înduioşător-ridicole, nimic. Aproape fiecare afirmaţie poate fi obiectiv susţinută şi convingător documentată. De ce să vezi numaidecât megalomanie aici, semne groteşti ale delirului de grandoare, în loc să le accepţi cu seninătate şi firesc, în relativul dozaj al autoexpunerii compensatorii cu fantasmele perfecţiunii, febrilitatea realizării sociale şi pulsiunile virile ale năstruşnicului infans, etern ascuns în firidele oricărei energii creatoare excepţionale ? „Nimeni nu poate bănui cantitatea de geniu, de voinţă şi de simplă energie fizică cheltuită zi de zi în lupta cu mine însumi şi cu demonul meu”. Sinceritatea convingerii, în ardenta ei intensitate, este cea care absolvă din start atari afirmaţii de la simpla acuzaţie de vanitate.

Astfel încât pronunţia gorkiană a subtitlului de mai sus nu este nici pe departe atât de ironic-parodică precum ar fi fost numaidecât ispitiţi să creadă eliadofobii. Încă o dată : Jurnalul portughez este într-adevăr o carte capitală pentru descoaserea convingerilor politice – naţionaliste şi universaliste totodată – ale lui Eliade. Dar este cel puţin în egală măsură documentul uman cel mai neted, mai necosmetizat, mai ferit de retorica diarismului justificativ şi de diplomaţia accentelor răspândite nu o dată cu suspectă toleranţă în restul operei confesive. În plus, gândit în paralel cu Jurnalul lui Pierre Drieu la Rochelle, el ne deschide, cum spuneam, calea unei noi înţelegeri a existenţialismului românesc.

La urma urmei, dacă prin Ionesco, Urmuz şi Tzara, absurdul, patafizica şi dadaismul s-au insinuat din Bucureşti în Europa, pentru ca, prin Cioran, deriziunea occidentală să fie fecundată de „angoasa carpatină” a „neantului valah”, de ce n-am vedea în literatura lui Eliade un perfect partener de dialog pentru lumea lui Papini, Drieu, Gide, Beckett, Camus, Sartre, Malraux & Co. ?

 

ID – nr. 9 (24) septembrie 2006  

 

   A sti, a intelege, a ierta

   Dan C. Mihăilescu

 

            În mod normal, acum ar fi trebuit să scriu aici despre marile lecturi (din punctul meu de vedere, desigur) ale acestei veri : Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade şi Jurnalul lui Pierre Drieu La Rochelle (1938-1945), două bombe cu bile, două voinţe de putere deopotrivă politică şi sexuală, artistică, socială şi profesională, două variante de narcisism cu virtuţi hipnotizante.

Tocmai făcusem decupajul, stabilisem traseul şi locurile de popas, încă ezitând în privinţa concluziilor, când – „ce-i afară, Safto ?” - a izbucnit „dosariada”. Iar tămbălău în ograda mediatică, iar efecte pirotehnice, cascadorii prin perdele de fum deasupra cocioabei fără uşi dar cu o infinitate de coridoare de cârtiţă. Iar inginerii mentale pe circumvoluţiunile de plastilină ale românului, iarăşi apelul la Pleşiţă şi Merce (acum zece ani dominau Pacepa vs. Neagu Cosma, başca antibubulismul coruţian), iarăşi concluziile ŕ la Cristoiu cu ”triumful Securităţii”.

Etapa a treia : după naţionalul verdict pre-electoral al anilor 90 – „toţi minte, maică !” – şi cel care a dominat alegerile de la 2000 – „toţi fură, domne !” – acuma pluteşte pe piaţă spectrul definitivului „toţi (ăştia) au colaborat !”. Cu inevitabilul adaos mineresc „fir-aţi ai dracului de intelectuali, ăştia l-au ţinut pe Ceauşescu la putere !” (fiindcă, de bună seamă, vizibili şi retenabili în mentalul popular vor fi scriitorii, gazetarii, sportivii, eventual clericii, şi nu parlamentarii insipizi, politicienii găunoşi, activiştii anonimi sau pensionarii din cuprinsul aparatului represiv, cei care „nu şi-au făcut decât meseria (datoria)”.

Eu unul sunt extraordinar de obosit de subiectul cu pricina. L-am întors, oral şi în scris, în public şi-n particular pe toate feţele, din ianuarie 90 până acum două luni la Sighet, când furios, maximalist, vindicativ, când ghiduş, resemnat ori cu sfânta lehamite a inocentului meduzat  că încep să i se aburească lentilele de revelaţia complicităţilor mai mult sau mai puţin conştiente cu Sistemul.

N-am ce face, îi amân o lună pe Eliade şi Drieu, pentru că – fărâmă de societate civilă fiind - eşti obligat să spui şi tu ceva în noua conjunctură de macerat moralul şi morala unei lumi aflate în deriziune agonizantă.

„Circulaţi, circulaţi, nu e nimic de văzut !”

E porunca elementară a poliţiilor de pretutindeni în caz de ceva, adică de „eveniment”. Oricâţi morţi ar fi întinşi pe trotuar, oricâţi pumni s-ar fi dat şi oricât sânge ar fi curs, fixa „factorului de ordine” e să nu se adune lumea, să nu se închege vreun grup de presiune, să nu se formeze opinia, să nu se filmeze, interfereze, comenteze, speculeze, să nu se audă mai departe.

Ce altceva a fost mişcarea lui Virgil Măgureanu din 1992 – dezvăluirea colaborării cu Securitatea a lui Sorin Roşca Stănescu şi Florin Gabriel Mărculescu, de nu o cuminţire bruscă, simplă şi cât se poate de eficientă a „exceselor reformist-demascatoare” la care opoziţia supunea – fie şi „ecologic” – fesenismul de beton ? Plus insinuarea ideii că ăia care clamează cel mai puternic împotriva comunismului o fac, vezi Doamne, direct proporţional cu propria-le vinovăţie tăinuită !

 Ce altceva a fost Cartea albă a Securităţii, de nu un cazan de ciorbă la popotă, menit să facă victime din călăi, urmăriţi din urmăritori şi patrioţi din torţionari ? Ce altceva a fost scandalul CNSAS – Alexandru Paleologu, când, din uriaşul sistem represiv arhitecturat pe linia Nicolski-Bodnăraş-Bodnarenco-Dulgheru-Ciolpan-Enoiu-Pacepa-Neagoe-Răduică-Doicaru-Pleşiţă, a fost pescuit bietul dandy-boier-cititor de Montaigne şi prefaţator de Soljeniţîn !

În fond, în felul lor, ei au dreptate : cu o Rusie condusă de un colonel KGB, cu o Americă în vârful căreia se află de multă vreme oameni şcoliţi la CIA şi cu o Românie postcomunistă condusă 10 ani, dacă nu mai mult, de un fost comandant al (inclusiv) securiştilor din Timişoara şi Iaşi, unde monopolul puterii aparţinea fatalmente „vechilor structuri” – la ce să te aştepţi ? Toţi occidentalii deferlaţi la Bucureşti după 1989, indiferent de specializarea şi convingerile lor politice – comerţ sau producţie, finanţe, justiţie, administraţie, educaţie, liberali, creştin democraţi etc. – afirmau cu seacă seninătate că, neexistând Alternativă politică, economică ş.a.m.d., ei nu pot face afaceri şi contracte decât cu foştii oameni ai Aparatului : singurii care sunt înzestraţi cu simţul iniţiativei şi oportunităţii, cu spiritul de corp, cinismul mercantil şi confidenţialitatea necesare atacului în haită, singurii dotaţi cu ştiinţa gestionării perioadelor de criză, cu capacitatea de-a lucra în reţea şi de a surpasa fisurile comerciale, singurii organizaţi ierarhic, stăpânind know how-ul autoritar în toate cele, bine îmbibaţi financiar graţie deceniilor de privilegii şi corupţie general-organizată, singurii prinşi în reţele externe îndelung verificate şi ramificate de-a lungul celor două trunchiuri (israeliano-american şi ruso-arab) în a căror îmbârligare Ceauşescu a fost (din instinct) expert.

            Două adevăruri extrem de simple, dar prea mari pentru a nu fi adeseori... trecute cu vederea în noianul de vorbiri al dosariadei..

Unu : natura totalitară a sistemului, care – minat de horror vacui – impunea agenturi supraveghetoare în absolut fiecare colţişor , de la patul premierului şi amantele miniştrilor până la şoimul patriei şi regimul avorturilor. Aşa stând lucrurile, urmează că lustraţia are a se face de-a lungul şi de-a latul. Fiecare segment social, profesional, etnic şi religios va trebui să-şi ceară (ori să-şi accepte) propria-i despăduchere, nu doar factorii consideraţi prin tradiţie formatori de opinie, diriguitori, funcţionari publici etc.

Şi doi : recrutarea cadrelor cu predilecţie de la vârful competenţelor, unde evident că tot urmăritorul era la rându-i urmărit, unde şantajul era reciproc şi doar folosul unic, unde se speculau (ca întotdeauna şi pretutindeni în lume) disensiunile fatalmente existente între diversele componente ale angrenajului : invidia miliţienilor pe securiştii care „se dau deştepţi”, ifosele poliglote ale experţilor SIE faţă de grobianismul armatei, spiritul cazon al justiţiei, căpoşenia contrainformaţiilor etc. Epoca legendarului Eugen Cristescu, cel care-şi visa performanţa modelată de „sistemul francez Fouché în materie de informatori şi observatori direcţi, cât şi al lui Talleyrand în materie de informaţii externe, de sistemul german în materie tehnică şi de sistemul englez în materie de filaj, supraveghere şi verificare” – părea demult apusă. Numai că – totalitar gândind – firea lucrurilor cerea nu doar complicitatea (şi deci vinovăţia) generală, ci şi permanenta supraveghere reciprocă (v. de ex. Cazul TVR, cu Şoloc, Melinescu, Marinescu etc.), paralel cu omnimacularea, întru anularea oricărei posibilităţi de judecată ulterioară, în virtutea teoriei „dacă toţi am fost vinovaţi, nimeni nu mai este de vină”.

Iar dacă totul era supus urmăririi informative, fiind controlat de creiere racolate de preferinţă din zona şefilor de promoţie, şi, în general, nu doar de la baza, ci  mai ales de la vârful fiecărei elite socio-profesionale, nu urmează firesc acum ca demantelarea, decriptarea, decopertarea, desecretizarea, pe scurt : darea în gât să coincidă cu dezarticularea vieţii româneşti ? Cum ar veni, cu o veche, hâtră şi profund adevărată vorbă a fostului ministru de interne Dejeu, „dacă-i arestăm pe toţi poliţaii care şi-au făcut vile şi averi din surse ilegale, s-ar putea să nu mai aibă cine să facă arestările” !

De la „unicatele” guvernării Roman, inteligenţele din ADIRI, de pe la Institutul de Economie Mondială, IRRCS ş.a.m.d., la competenţele formate împrejurul unor personalităţi precum Costin Murgescu, Miron Constantinescu, Maliţa etc., o panoplie de nume de talia lui Dăianu, Năstase, Coşea, Adrian Vasilescu...lista o putem extinde fiecare pe decimetri de pagină – şi până la sociologi de calibrul lui Alin Teodorescu, politicieni cu forţa persuasivă, anvergura şi perspectivele Monei Muscă, ierarhi cu portanţa lui Nicolae Corneanu, prestigii mediatice forjate de-a lungul deceniilor precum Tudor Vornicu, dar şi Nestor Rateş sau N. C. Munteanu, literaţi ca Doinaş, Uricaru, Buzura, Creţia, Mircea Iorgulescu, diplomaţi culturali ca Virgil Tănase sau Andrei Magheru etc.etc. – este limpede că spectrul colaborării cu Securitatea cuprinde într-o proporţie covârşitoare valori cu statut exponenţial, energii coagulant-iradiante uman şi profesional. Nu mă doare atât, să zicem, Dan Oprescu, cel demult etalat în dosarul lui Stelian Tănase, un Vladimir Alexe şi, la rigoare, nici chiar Carol Sebastian sau Andrei Corbea Hoişie, descoperit  şi indicat de Luca Piţu ca persoană de sprijin  prin seifurile cadristice ieşene, dar m-a durut, sentimental, Radu Anton Roman şi m-ar durea foarte tare să se adeverească fie şi unu la sută din zecile de nume care înroşesc de la o vreme telefoanele cu şi fără fir ale redacţiilor, un Emil Hurezeanu sau Sorin Antohi, un Bartolomeu Anania sau Virgil Cândea...fiecare reprezentând un capitol redutabil de imagine, moralitate, audienţă şi profesionalism. În plus, dacă se va dovedi adevărat ce spunea Stelian Tănase într-o recentă emisiune de-a sa, cum că sunt multe nume grele de scriitori care au colaborat inclusiv în chip abject cu Securitatea, asta fireşte că va scădea odată mai mult prestigiul breslei în ochii lumii, cu toate că valoarea estetică şi cota la bursa literară a respectivilor va rămâne (aproape) nealterată. Presupunând prin absurd că Preda, Nichita, Ioan Alexandru sau Marin Sorescu vor fi dovediţi cu practici din ograda lui Eugen Barbu : nu cred că paginile de istorie literară ale manualelor vor înregistra vreo undă seismică. Avem în acest sens un fel de confirmare în chiar decizia celor de la Nobel de a nu-i retrage premiul lui Günter Grass în urma dezvăluirilor sale privind participarea la Waffen SS.

M-am situat fără ezitare printre cei (nu foarte mulţi) care l-au apărat pe Alexandru Paleologu şi care s-au întristat amarnic la linşajul public la care a fost supus Dan Amedeo Lăzărescu. Adică, mi-am spus, un căpcăun ca Aurelian Bondrea, a cărui greutate în sistemul mafiot al învăţământului ceauşist o putea echivala pe cea deţinută în aparatul represiv de Pleşiţă sau Iulian Vlad, ajunge să domine strategia universitară a României postcomuniste, o ţară în care C. V. Tudor este vicepreşedintele Senatului, Adrian Păunescu şeful comisiei de cultură, Ilie Merce şi Pleşiţă dau lecţii de patriotism la televiziune, Mihai Ungheanu prezidează plenare-n parlament, Fănuş Neagu absoarbe-o casă de un milion de euro, în timp ce Artur Silvestri vinde voios zeci de astfel de case etc. – iar un istoric care apără obrazul României la congrese internaţionale cariate de revizionismul maghiar devine subiect de lapidare publică ?!? (De fapt, chiar : de ce nu l-or fi contactat Mircea Dinescu şi C. T. Popescu pe Virgil Cândea în acea trist-memorabilă seară TV cu Amedeo Lăzărescu , la cererea tot mai stăruitoare a acestuia ? Poate s-ar fi lămurit multe lucruri atunci în privinţa colaborărilor profesional-patriotice cu Securitatea, de la infantilismul revoluţionar al celor proveniţi din mediul rural în anii 50, la valul de racolări studenţeşti din Clujul şi Bucureştii „budapestani” de la 1958, până la inserierile spontane care au urmat excitaţiilor generate de congresul IX al PCR, de august 68 ori de seismul produs în sistem de fuga lui Pacepa).

În fond, ce vrei ?

Asta mă tot întreabă prietenii care-mi cunosc de ani şi ani maximalismul etic în domeniu. Pentru că - trebuie să vă spun, deşi am mai declarat-o, inclusiv în scris, nu o dată – de când mă ştiu, eu n-aş fi pus mâna-n foc în ce priveşte ne-colaborarea cu Securitatea decât pentru trei persoane : mama, soţia şi fiica mea. În rest, nu m-ar fi mirat nimeni şi nimic, într-atât eram de obsedat de omnipotenţa Aparatului, de sadismul sistemului de instaurare a omniculpabilităţii, de slăbiciunea genetic moştenită a românului în faţa represiunii şi de incapacitatea de a-şi mai coagula forţele într-o acţiune de rezistenţă organizată... de altcineva decît de Securitate. Ah, nu, să nu vă închipuiţi acum că, imediat ce mi se prezenta o persoană, o lipeam mental de una dintre cele patru, şase sau opt direcţii ale Mecanismului, că la fiecare pahar băut împreună cu prietenii fantazam în tăcere pe seama posibilelor lor colaborări, sau că, sărutând mâna vreunei doamne, îi şi ghiceam strălucirea steluţelor de pe epoleţi. Nu. Pur şi simplu, oarecum în temeiul străvechiului „nil admirari”, adoptasem senin principiul sfânt al bunei resemnări, cel care te sfătuieşte să te aştepţi oricând la orice de la oricine. Odată adoptat, te eliberai (cam mizantropic, trebuie să recunosc) de orice iluzie, vedeai în fiecare exilat un posibil agent de influenţă expediat în diasporă, presupuneai în orice îndemn la  nesupunere o provocare grosolană, vorbeai cât se poate de liber la telefon, de vreme ce erai convins că numărul urechilor destinatare poate varia oricând de la una la zece, ş.a.m.d.

Am fost şi sunt un adept necondiţionat, aproape fanatic, al transparenţei, al etalării măruntaielor sistemului represiv, oricât ar fi ele de scârboase vederii şi oricât de oribilă le-ar fi duhoarea. Da, trebuie dat totul la vedere, eliminat orice parti pris între activişti şi securişti, între dejism şi ceauşism, între securiştii şi activiştii „de bine” (reformiştii) şi cei din „nucleul dur”, trebuie scoase listele, puricate biografiile, deschise arhivele, exhibate dosarele şi organigramele pe internet. Şi totul cât mai repede şi cât mai deplin. Trebuie lepădat odată şi-odată fătul mort din burtă. Avem o nevoie vitală, elementară, sau măcar igienică de această drenare a puroaielor postoperatorii. Sau, dacă preferaţi, de-o dializă în urma căreia să ne recăpătăm siguranţa ortostatică

Dar sunt un adept la fel de încăpăţânat al contextualizării, al ierarhizării vinovăţiilor şi al nuanţării verdictelor. Şi un adversar al reducţionismului. Nu de alta, dar prea au fost multe, prea au fost sincere şi adânci în durerea lor şi prea m-au tulburat cazurile de colaborare cărora mi-a fost dat să le fiu „duhovnic” şi înainte,dar mai ales după 1989 ! Prozatorul racolat în studenţie, când lucra sezonier la ONT şi-a rămas cu o gaură de-o sută de dolari, dar care ne-a ţinut  multora spatele ani de-a rândul în faţa organelor păstorite de colonelul Victor Achim. Nu cred să fi suferit vreodată cineva din cauza lui şi, oricum, soarta i-a fost înfiorător de nedreaptă. Inginerul poliglot din comerţul exterior, excelent dotat profesional şi genetic (jumătate armean, jumătate evreu), retras de la postul din Mozambic tocmai pentru că, din corectitudine şi pasiune a profitului, se apucase să înveţe portugheza, şi care a cedat psihic apoi, semnând una şi alta, pentru a eşua în alcool şi nevroză. Nimeni nu a suferit din cauza lui, în afara lui însuşi. Filologul care a câştigat concursul pentru un post de translator afară, pentru ca la plecare să i se pună angajamentul sub ochi. Refuzând, a fost lăsat un sfert de oră în liftul blestematei instituţii, băieţii ştiind bine că au de-a face cu un claustrofob. A semnat, a lucrat ani şi ani afară, dar exclusiv cu sarcini de „spionaj”. Pe ce bază-l elimini acum ? Dar şi colonelul de la contraspionaj cu care am avut ocazia să împart  rezerva de la spital. Şcolit zdravăn „în anii buni” (1965-1970), mi-a istorisit cu o tristeţe profesională cât se poate de îndreptăţită cum, după ce a adus (ei da, din patriotism, din punctul lui de vedere) în ţară tone de tehnologie de vârf, în anii 80 ajunseseră să-şi justifice leafa cotizând pentru a i se cumpăra Elenei Ceauşescu haine de blană şi bijuterii. Sau doctorul trimis, proaspăt absolvent, la specializare în Parisul lui 1968, refuzând oferta francezilor de a rămâne acolo, întors patriotic acasă şi nelăsat apoi ani şi ani să mai plece, altfel decât contra semnării angajamentului ! Sau Moses Rosen, care povestea în memorii cum i-a sfătuit pe doi rabini bucureşteni să accepte colaborarea cu Securitatea, deoarece au de apărat interesele evreităţii, tot aşa cum, presupun, cutare ierarh ortodox sau islamic vor fi apărat interesele ortodoxiei şi ale musulmanilor, alţii – pe ale masonilor, ale maghiarilor, ale homosexualilor ş.a.m.d. Apropo de context : nu povestea vesel Radu Ionescu modul în care colabora cu oamenii din MAI şi MAE în calitate de specialist în istoria artelor decorative, fiind chemat să evalueze obiecte pe la vamă sau prin tot soiul de depozite ciudate ? Sau Adrian Dohotaru (citat acum câţiva ani drept colaborator al Securităţii în memoriile lui Vasile Gavrilescu), chemat, între altele, la graniţă să facă un reportaj cu transfugi prinşi sau returnaţi de sârbi...Cît despre grupările literare, să avem noi sănătate câte informări reciproce s-au dat la anchetele efectuate în cuprinsul labirintic al Echinoxului, Opiniei studenţeşti sau Cenaclului de Luni, printre oniricii de la 68, când cu MTS-ul etc.etc. În sfîrşit, ăştia ca mine, care am fost apăraţi de informatorii Securităţii, caracterizaţi, adică. benign, ocrotitor (a se vedea, dacă se doreşte cumva, suavul DUI al subsemnatului, în vol. Scrieri de plăcere, 2004), cum oare ne vom pronunţa întru lustrarea dumnealor ?

Ştiu ce mi se va reproşa : dacă vei tot relativiza aşa, cu o infinitate de nuanţe, excepţii, conjuncturi speciale etc., se va alege praful de orice judecată. Sau ajungi să absolutizezi tocmai  relativizarea şi atunci – adio lustraţie ! Într-adevăr, riscul e considerabil. Dar este limpede că „poliţie politică” e una (i.e. când informarea aduce o atingere, un prejudiciu, drepturilor şi libertăţilor unei persoane, de la simplul interogatoriu, interdicţia de semnătură sau de ieşire din ţară, până la arestare, condamnare, execuţie) şi altceva „colaborarea” ca profesionist într-un domeniu, ca profesor de engleză la Băneasa, agent extern, anti-KGB, traducător din arabă la MAE etc.

Între Liiceanu şi Pleşu

Întregul calvar al dosariadei se află rezumat perfect – mai corect ar fi să spun : suspendat - în spaţiul ce separă tonul devastator al scrisorii lui Gabriel Liiceanu către Mona Muscă (v. Cotidianul, 15 aug.) de partitura cu bemol pentru care pledează Andrei Pleşu în editorialul său din Dilema Veche, 133 din 11-17 aug. Nu cred că se mai poate face abstracţie, de acum înainte, de această polarizare a perspectivelor. Oricine va hotărî să se pronunţe în acest subiect va fi ca şi obligat să aleagă : între „cu toţii făceaţi cu putinţă teroarea, cu toţii aţi intrat, indiferent de locul pe care-l ocupaţi în schemă, nu în slujba poporului român, ci a unei mafii organizate statal, îndreptate împotriva poporului român şi a istoriei sale” – de-o parte, şi, de cealaltă : „trebuie să umblăm prin hârtii şi prin destine cu maximă fineţe, cu discernământ, cântărind farmaceutic contexte, caractere, rezultante esenţiale de ansamblu, şi nu doar accesorii episodice, de detaliu”.

 De altfel, paginile dedicate a doua zi în Cotidianul dezbaterii scrisorii lui Gabriel Liiceanu erau elocvente pentru necesara, inevitabila diversitate a (in)deciziilor : „prea dură”, deşi „pe fond poziţia este absolut corectă” (Adrian Iorgulescu), „exagerată. Vinovăţia Monei Muscă este incontestabilă, dar ea nu este nici pe departe cea mai vinovată” (Nicolae Manolescu), „ce să mai vorbim despre atâtea crime politice rămase nepedepsite ?” (Gabriela Adameşteanu), „în mare parte sunt de acord cu scrisoarea lui Liiceanu” (Adrian Cioroianu), „perfect îndreptăţită atitudinea lui Gabriel Liiceanu” (Alina Mungiu-Pippidi), „scrisoarea mi se pare prea dură, cu o formulare prea exaltată, pe un ton excesiv” (Daniel Vighi), „atitudinea domnului Liiceanu mi se pare foarte corectă” (Doina Cornea), „foarte severă...Lucrurile trebuie totuşi nuanţate” (Radu Filipescu), „textul ar face să jubileze armata de inchizitori medievali dar şi armata de inchizitori ai deceniului cinci” (Mihaela Miroiu), „Mona Muscă merita o astfel de palmă” (Andrei Bodiu), „Liiceanu are dreptate” (Petre Mihai Băcanu), „este o atitudine care trebuia luată de cineva” (Stelian Tănase), „sunt de acord cu multe dintre punctele de vedere menţionate de Gabriel Liiceanu, dar mie acum îmi lipsesc mai ales textele de lămurire a situaţiei, scrise fără mânie şi ură. E adevărat însă că presiunea este prea mare pentru a pretinde astfel de texte” (Emil Hurezeanu), „e o scrisoare corectă, sunt cu totul de acord cu ea” (Cristian Tudor Popescu)... (Mai răspund Valeriu Stoica, Varujan Vosganian, Crin Antonescu, Sorin Roşca Stănescu, Răzvan Dumitrescu, Răzvan Ionescu).

„Voi spune şi eu -conchide Octavian Paler tot în Cotidianul din  15 aug. – bine înţeles, avem nevoie de adevăr, oricât de penibil sau de dureros ar fi el. Orice s-ar ascunde în spatele desecretizării arhivelor, acest act de igienă naţională e necesar. Ce nu reuşesc să apreciez este plăcerea cu care diverşi procurori voluntari fac din lectura mârşăviilor arhivate de Securitate un show gălăgios. Mă contrariază răutatea, ura, nu nevoia de adevăr !„

Cam aici ne aflăm acum. Ce ar putea să urmeze ? Căderea la pace ? Greu de crezut ? Pregătirea locului necesar fundaţiei pentru „generaţia aşteptată” ? Exerciţii de epurare butaforică menite a „da un exemplu Evropii” până-n ianuarie 2007 -şi atât ? Deturnarea acţiunii dinspre lumea politicii către lumea artelor, sportului, religiei şi mass media, întru şantajarea gazetarilor ? Posibil. Cel mai distrugător lucru ar fi declanşarea unui război ca-n Falezele de marmură între ofiţerimea periclitată la descoperire, gata să-şi valorizeze adevărurile tăinuite până acum sau, dimpotrivă, mitomania, - şi turnătorimea dezvăluită, care nu mai are ce pierde şi atacă în compensaţie.

 Deocamdată, cu gândul la ofiţerimea activă, cu sau fără acoperire, la lumea Rigăi Kripto din DIE şi la cei rămaşi intacţi sub capacul „siguranţei naţionale”, mă întreb ce facem cu intelectualii aflaţi deja, dinainte sau mai ales de după 1989, în solda serviciilor speciale străine (rog a nu fi ironizat cu vocabule precum „agenturili”, „conspiraţionită” etc. că nu ţine). Nu de alta, dar avem antecedente de pe la Horia, Cloşca şi Crişan până la...la cine credeţi ? La Mircea Grigorescu, legendarul ziarist interbelic democrat al Sărindarului, de care am dat zilele trecute în confesiunile şi-mai-legendarului Eugen Cristescu. În volumul care-i cuprinde declaraţiile şi răspunsurile la interogatoriile KGB-ului (v. Lotul Antonescu în ancheta Smerş, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB, Polirom, 2006) cel care a slujit cu brio dedesubtul şi deasupra  a 25 de guverne în 21 de ani îşi negociază supravieţuirea oferind, între altele, componenţa reţelelor germane şi anglo-americane din România antonesciană. Printre germanofili precum Ion Sân-Giorgiu, N. Acsinteanu, Traian Herseni, Radu Lecca, Al. Constant, Radu Gyr „cari aveau legături cu Legaţia Germană”, şi personalităţile române „în slujba Serviciului Englez” (generalii Ghe.Dabija, Mihail, Paul Teodorescu, Socrate Mardare, dar şi Niculescu Buzeşti, Mocsony Stârcea, Alice Sturdza, C. Vişoianu şi mulţi alţii, v.op.cit.p.262) se află şi „Mircea Grigorescu, ziarist, fost director al Presei”, care „activează pentru bani sau alte interese materiale”. Când ştii câtă lume fină de calibrul Marin Preda şi George Ivaşcu, G. Macovescu sau Mihnea Gheorghiu s-a format şi afirmat la şcoala lui, mai că te cuprinde un dor picant de arhive.

Arhive din care cineva tocmai mă împovărează  plăcut cu dosarul deja citatului G. Ivaşcu : „în timpul lui Antonescu înrolat în batalioanele de propagandă. Fire foarte impulsivă şi arogantă”, zice tov. Prună la 13 dec. 1948, devenit informator de celulă cu numele conspirativ Giovani, la  Jilava, Constanţa şi Aiud, pentru ca, la 15 aprilie 1953 Lt. Mircea Mihai de la penitenciarul Jilava să-l caracterizeze drept „inteligent şi abil, poate aduce informaţii din obiective grele, unde datorită calităţilor lui poate pătrunde. Menţinându-se conspirativitatea, este în măsură să aducă un aport serios în munca Biroului Operativ...”

Şi-acum ce-o să facem ? N-o să mai citim România literară ?!?

 

ID – nr. 8 (23) august 2006  

 

Sighetul, o buna umilinta

   Dan C. Mihăilescu

 

    De cativa ani, tot felul de nazuri m-au obligat sa nu dau curs onorantei invitatii de a participa la cursurile de vara organizate de Ana Blandiana si Romulus Rusan, cu sprijinul financiar al Fundatiei Konrad Adenauer, la Memorialul de la Sighet. Am spus-o la randu-mi inca demult si o repet: reusita lor - Memorialul, cu tot ce include acesta - este una extraordinara in contextul ne-trebniciei noastre institutionale, al sabotarii (fie deliberata, fie instinctiva) oficiale, al refuzului cvasigeneral, pe plan intern si international, de comparare, echivalare, ingemanare a ororilor comunismului cu cele fasciste si naziste s.a.m.d.

    In ce ma priveste, inca de la infiintarea Memorialului l-am asezat pe acelasi plan cu ceea ce au insemnat la vremea lor Muzeul Taranului Roman, Humanitas, UNITER, NEC sau Catacomba si Anastasia, din unghiul initiativei personale in lupta cu fosilele si inertiile uriase ale Statului-Leviathan.

    (...)

    Destul e sa va spun ca m-am dus la Sighet cu o revolta si un orgoliu, ambele ingenunchiate in final.

    Revolta: fata de sumedenia de interpelari carora lupt sa le fac fata de 16 ani incoace, venite din partea fesenismului, peremismului si peunerismului pe care fiecare dintre noi le intalneste mai rar ori mai des printre prieteni, rude, cunostinte intamplatoare. Cum ca "de ce o tot tineti voi cu anticomunismul asta" Ai facut inchisoare? Nu. Ai fost arestat, torturat, batut, santajat? Nu. Ai avut in familie vreun detinut politic? Nu. Pai, atunci de unde furia asta, neintelegerea circumstantelor, radicalismul si graba iacobina de a condamna?!?"

    Ei bine, am incercat sa le arat pedagogilor de ocazie - tot mai agasanti, mai tenaci si persuasivi - ca nu doar dejismul, cu alaiul sau atotrepresiv si exterminator de elite - de la Academie, preotime si ofiterime pana la umilii meseriasi de la oras, invatatorul de tara si "chiaburii" care formau esenta temeliei Randuielii rurale -, dar si ceausismul - cu a sa presiune preventiva, cu perversiunea autocenzurii, instaurarea complicitatii generalizate intru descurajare, delatiune reciproca s.a.m.d. - constituie una din semisferele aceluiasi rotund macerant, esentialmente antinational.

    Si orgoliu, spuneam: pentru ca, doar aparent paradoxal, exista o nefericita, dar perfect explicabila mandrie a suferintei la cei forjati in ceausism fata de supravietuitorii inchisorilor dejiste. Sigur, este urat, inutil de nu imposibil, sa compari celula puscariei cu libertatea de miscare dintr-o rezervatie "naturala" sau moartea prin tortura cu umilinta organizata, "rationalizarile" dezumanizante si pensionarea agonizanta in regim totalitar. Dar nu este mai putin adevarat ca, in ultima instanta, executia rapida e... de preferat ingineriilor sufletesti, malformarilor mentale, controlului demografic, mortii vii si lente, in descompunere morala, suspiciune coroziva, promiscuitate etc.

    (...)

    Numai ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ. Odata intrat in celulele Sighetului, orgoliul propriei suferinte, al ratarii lente, dar irepresibile la care ne-a supus comunismul in varianta ceausista a palit in fata destinelor sugrumate acolo. Pentru omul cu naturel simtitor a fost de ajuns istoria cu zgomotul pe care-l facea capul lui Iuliu Maniu pe scari, lovit treapta de treapta in coborarea de dupa moarte, sau vederea lanturilor de la Neagra, ca sa accepte ca - fie ea infinit mai perversa - viata in rezervatia supravegheata este de preferat extinctiei prin violenta.

    Fie si simplul contact vizual cu fotografia sigheteana a lui Argetoianu este o revelatie devastatoare. 

    (...)

    Aceasta lectie de buna umilinta, impreuna cu revelatia calitatii umane si intelectuale a tinerilor participanti mi-au daruit cea dintai odihnitoare satisfactie a verii. Intrebarile elevilor -despre natura exilului (este oare - si in ce masura? - condamnabila fuga din tara?), despre mania securistica a omnimacularii (utopia racolarii nationale, furia de a-l face pe fiecare sa-i toarne pe ceilalti), (in)capacitatea de a trece prin istorie cu fatul mort, neexpulzat, al colaborationismului, in pantece - mi-au aratat ca, cel putin secvential, tanara generatie este departe de a insemna exclusiv dezaxare isteroida, lehamite., mistocareala, mimetism mahalagesc s.a.m.d.

    (...)

 

ID – nr. 4 (19) aprilie 2006  

 

Tristeţile românului francofil 

   Dan C. Mihăilescu

 

    Spre deosebire de 2005, anul acesta ingerul pazitor mi-a dat gandul cel bun sa refuz in cele din urma oferta Ministerului Culturii si Cultelor, facuta prin intermediul doamnei Ana Andreescu, de a face impreuna cu Tudorel Urian selectia cartilor pentru standul romanesc de la Salonul parizian al cartii, 17-22 martie. Iarasi pompierism, iarasi heirupismul diabolic in aceleasi trei zile pentru conturarea unui proiect care ar fi necesitat cateva luni, iarasi improvizatia pe coltul mesei pentru alcatuirea unui catalog onorabil, iarasi sarabanda telefoanelor represive intru favorizarea selectiei, iarasi sabotarea sistematica a Asociatiei Editorilor Romani, venita parca, practic, din partea tuturor, si nu atat din ratiuni de orgoliu institutional, cat din pricina alergiei breslei la profesionalismul desavarsit (deci si radical, e logic, nu?) al lui Gabriel Liiceanu? Mai bine nu. (...)

    Apropo de lansarile care si la Bookarest si la Gaudeamus au devenit la fel de obositoare, nefolositoare, ba chiar, uneori, contraproductive: mult mai eficiente se dovedesc sedintele de autografe ("les dedicaces"), unde pur si simplu autorul este consemnat la stand o ora, doua, trei, cat reuseste cota lui de audienta sa-l tina sub tirul admirativ al cititorilor cumparatori. (...)

    (...) am sa aduc doua laude indiscutabile, cred, pentru disparitia a doua motive care au suparat publicul anul trecut: faptul ca atunci selectia nu a putut avea in vedere volumele tiparite in Franta de autori romani, si faptul ca nu se putea vinde nici o carte. Acum, cele mai vizibil etalate au fost tocmai exemplarele editate in franceza, de la Gabriela Adamesteanu, Mircea Cartarescu si Dinu Flamand la Radu Anton Roman, Letitia Ilea si seria OXUS, coordonata de Basarab Nicolescu, iar de vandut am vazut cu ochii mei cum doamnele de la Curtea Veche, Iren Arsene si Doina Jela, vindeau in ritm vioi amintirile lui George Enescu (Gavoty) sau cartea lui Adrian Cioroianu despre "ce Ceausescu qui hante les Roumains", lansata in prezenta autorului.

    Dar ce cautam, totusi, eu acolo?

        Vivat francofffonia

    Rog corectura sa lase cei trei f din titlu pentru ca nu-s o greseala: Francofffonies, asa ghidus au ortografiat gazdele Festivalul Francofoniei in Franta (16 martie - 9 octombrie 2006), sigla ce cuprinde 63 de state si guverne membre ale Organizatiei Internationale  a Francofoniei, Salonul cartii fiind doar un volet al intregii afaceri.

    M-am simtit, desigur, onorat de invitatia Comisariatului General pentru Francofonie, semnata de secretarul de stat Cristian Preda, de a lua parte la "masa rotunda cu tema Livre francophone en Roumanie, livre roumain dans l'espace francophone. Bilan et perspectives, care va avea loc in ziua de 19 martie ora 17 in cadrul Salonului cartii de la Paris". Numai ca, afland ca pe podiumul arboricol din pavilionul de onoare al salonului (L'arbre des palabres) vom fi nu doar noi intre noi (Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Tania Radu si eu), urmariti exclusiv de minipublicul roman (asa cum am vazut ca s-a cam intamplat pe la vecinii nostri ivorieni, marocani, senegalezi, djibutieni), ci si cinci-sase editori francezi, m-am facut mic si galben (...) din cauza dezamagirii, a profundei tristeti pe care mi-o alimenteaza Franta de la o vreme incoace (...)

    O tara comunizanta si, deci, agonizanta

    Ei bine, ce faci tu, locuitor liberal si francofil al coloniei forjate pe relatia Sena-Dambovita, cand dai de o Franta strivita sub rusinos-meritata eticheta "second hand power"? (...) Cu ce elan sa mai vii spre dialog parizian, tu cel alterat de constiinta "manigansarii" totale din decembrie '89, de mineriade si Targu-muresuri de primavara, cand le vezi reinflorind  bine mersi pe tava, fie in suburbiile arabizate si terorizante ale Parisului, fie la mitingurile elevilor si studentilor din Piata Sorbonei, visand activ la un nou Mai 1968 sub bagheta socialismului dictatorial, sub cagulele "baietilor" imprumutati, parca, din Timisoara lui decembrie '89, gata sa spulbere o tara cunoscuta secole de-a randul drept simbolul libertatii de gandire si etalonul culturii liberale, in numele asa-zisei "exceptii franceze" sub care se ascunde un maoism de cea mai leninista speta? (...)

    Ce am gasit in Parisul lui martie 2006, eu, care, ca romanul impartial, am tradus in acelasi an Obsesia antiamericana a lui Jean-François Revel si Sfarsitul imperiului, eseu despre descompunerea sitemului american, de Emmanuel Todd?

    O stare potentiala de razboi civil pe fondul dictaturii sindicale, al jocurilor si acrobatiilor politice pentru alegerile din 2007, al apatiei elitelor aflate, acestea, intr-un tot mai compensator nomadism anglo-americanizant totul starnit de miscarile studentilor si liceenilor, bine instigati de meseriasi cagulati, nu se stie de unde si de cine platiti. (...)

    Sub copacul graiurilor si la Hôtel de Béhague

    Puteti sa va inchipuiti mare parte din ideile si starile adunate mai sus exprimate cu explozie retinuta in cele sapte minute cate au numarat interventia mea la intalnirea cu editorii francezi moderata de Gabriel Liiceanu sambata 18 martie, orele 17-18? Ce, cum, cat si mai ales cand sa spuna ceva coerent si percutant zece oameni in 60 de minute? Oricum n-a fost chiar o jale, pentru ca la uvertura sceptic-deprimata a moderatorului (handicapurile politice, economice, de sincronizare si pozitionare, ale Romaniei, indiferenta pietelor occidentale fata de aparitiile traducerilor romanesti etc) francezii s-au simtit din fericire obligati sa pluseze pe optimism. Slava Domnului, formalismul a fost spulberat de proiectul unei intalniri zdravene de lucru intereditorial, ce va fi organizata la Paris in luna mai de Institutul Cultural Roman. (...)

    Placuta a fost si seara de 20 martie, dedicata Romaniei francofone, la ambasada noastra din Paris, in prezenta unui numar redutabil de francezi, preponderent din lumea diplomatica. (...)

    Nu se putea ca la o asa ocazie sa nu-mi intaresc arsenalul de convingeri privind blestemul netrebnicei valahe, vizitand sala de teatru a acestui somptuos Hôtel de Béhague, edificiu neoclasic invidiat de toata lumea, achizitionat in 1939 de Gheorghe Tatarascu, dupa ce in octombrie 1990, ne condusese  prin el Alexandru Paleologu, "ambasadorul golanilor". Cam de sase (sau noua?) milioane de euro am inteles ca ar avea nevoie cladirea pentru a deveni ceea ce ar merita din plin: un centru iradant de cultura, diplomatie adevarata si emulatie etno-"economico"-artistica. Sa dispui de asa o avere uriasa (sala ar putea fi inchiriata tuturor ambasadelor aflatoare in Paris, pentru seri de arta) si sa-ti bati joc in asa hal de ea - ce poate fi mai in firea romaneasca a lucrurilor"?. Om sta noi - cel putin deocamdata - pe axa Bucuresti - Londra -Washington, dar sa nu uitam ca-n lumea tectonica a geopoliticii  faliile seismice se schimba intr-o clipita, taman cand nu te astepti. (...)

 

ID – nr. 3 (18) martie 2006  

 

Vremea gândirii pozitive  

   Dan C. Mihăilescu

 

    Stiti cum imi scriu eu articolele din Idei in dialog? Intru in stare exact ca motanul Jaune Tom din Parisul vesel, stravechea capodopera a filmului de animatie: el incremeneste la vederea tintei si se autoelectrizeaza milimetru cu milimetru de la varful cozii pana-n varful mustatilor, dupa care face napraznic tasnirea captatorie.(...)

    

    Premiile URSUS pentru gandire pozitiva in massa-media

    La inceputul lui februarie, cand, cu gingasie persuasiva, Corina Barladeanu de la agentia 2ACTIVE a telefonat pentru a-mi smulge elegant acceptul de a face parte din juriul cu pricina (alaturi de Emil Hurezeanu, Ion Cristoiu, Ioana Avadani si Mircea Vasilescu), mi-am adus aminte de doua mustrari cvasi-parintesti, pe care le-am incasat in urma exceselor mele pe linia fatalismului sarcastic din "mica teorie a destinului" 

    (...)

    Acum, in 17 februarie cand scriu aceste randuri, nu stiu care vor fi premiatii URSUS din 28 februarie. Dar ideea mi se pare demna de toata lauda. In fond, asa cum strainii ne fac tratatele de istorie, poate ca tot ei ne vor vindeca de fatalism si de autodispretul macerant, injectandu-ne speranta ca laptele de beton in fundatiile subrezite. Tare sunt curios ce vizibilitate si ce reactii va avea initiativa lor.

    (...)

    Mircea Eliade prizonier pe viata (si pe moarte)

    (...) Cartea lui Florin Turcanu va marca decisiv anii 2006-2007, in care vom comemora doua decenii de la moartea autorului Istoriei credintelor si ideilor religioase (22 aprilie 1986) si o suta de ani de la nasterea sa (13 martie 1907). Totul intr-un context, din nefericire, intristator de neprielnic exegezei eliadesti, de vreme ce, pe de o parte, in comunitatea  universitara americana se cere tot mai insistent eliminarea numelui Eliade din titulatura Catedrei de istoria religiilor de la Divinity School - Universitatea din Chicago, iar de cealalta parte, la Bucuresti se proclama atare enormitati ca verdicte suprem-justitiare: "Privind acest tip de discurs practicat de Eliade pana la sfirsitul viatii, discurs de ascundere a trecutului, ne putem intreba ce poate insemna, astazi, Anul Eliade? Nu poate fi adulatia pentru opera stiintifica o forma de castrare a trecutului legionar?" (Ovidiu Simonca. Mircea Eliade si <<caderea in lume>>, in Observator cultural, nr.48)

    (...)

    Darts

    Cu ani si ani in urma mi-am exprimat convingerea (o am si acum!) ca Mircea Cartarescu are nu atat geniul pastisei, cum au spus unii rauvoitori, ci excelenta sintetizatorului. Poate face la fel de bine nu doar poezie si proza de varf, ci si teatru, eseu, critica si istorie literara, sa traduca si sa faca gazetarie de cea mai pura speta, fie pamflet, fie eseu politic, reportaj s.a.m.d. (...)

    Vi-l imaginati pe autorul Nostalgiei, al Poemelor de amor si al Levantului in descendenta geopolitica a unor Aurel C. Popovici, Marghiloman, Vaida-Voevod, a junimismului filogerman ori a cuplului Titulescu_Litvinov?!?

    (...)

 

ID – nr.11 (14) 2005

    Reverii editoriale

       scrisoare deschisă către oricine

         Dan C. Mihăilescu

         În toamna lui 1991, când Ion Raţiu mi-a solicitat, nu doar din curiozitate, câteva idei editoriale în ideea mai bunei cunoaşteri a culturii române în lume, pâna în septembrie 2005, când l-am ispitit pe Adrian Sârbu cu alte fantasme în domeniu, cred că am mai prefirat degeaba vreo cinci, şase instanţe decizionale cu proiecte de acest gen. Am încropit pe hartie un “comando pentru Bucureşti” (Cărţile oraşului), am ratat (de această dată exclusiv din vina mea) un proiect fabulos croit în 1993 de Gabriel Liiceanu (Polemicile culturii rom), în 1999 am umplut nişte mape cu vise redacţionale în calitate de consilier pe probleme de comunicare al PDG-ului Televiziunii Române de la acea oră, Cristian Hadji-Culea, plus alte proiecte pentru persoane şi instituţii care au tot dreptul să cultive confidenţialitatea şi care şi-au mărturisit la un moment dat disponibilitatea de a finanţa atare utopii livreşti… Anii, ce să facă şi ei, au trecut apoi unul după altul, fără a realiza ceva. (...)

            Biblioteca Bucureştilor

             Mă amuz şi acum cu înduioşată amărăciune de figura vajnicului Ion Raţiu când i-am spus că nu va lua mai mult de trei, patru procente candidând la preşedenţia României. Păi, ca să-l convingi şi să-l atragi pe român de partea bunei tale credinţe, după ce ai stat cale de o jumătate de veac departe de ţară, apoi trebuie, zic, să refaci mănăstirea Văcăreşti şi Biserica Sf. Vineri, să finanţezi cel puţin patru festivaluri care au încălzit sufletul naţiei pe diferite segmente sociale (Cerbul de Aur, Enescu, Crizantema de Aur, Primăvara baladelor), să devii patronul clubului Rapid ca să câştigi definitiv electoratul de culoare al suburbiilor, să dai o mie de burse copiilor superdotaţi ş.a.m.d. Or, adunându-şi gazetarii de la Cotidianul la o masă festivă, bietul lord liberal de pe Regent Street ne pusese pe masă… şampanie Zarea, ceea ce anula din start orice pretenţie şi posibilitate de a câştiga simpatia baştinaşilor, nu credeţi?  

    (...)

                     Mixerul sincronizat şi coctailul pentru export

            Cea mai acută nevoie pe piaţa publicaţiilor de specialitate este informaţia biblio- universală. Pur şi simplu o revistă trimestrială, format carte, care să acopere rolul revistei Secolul XX, fară, fireşte, limitele de atunci şi, desigur, înglobând toate ingredientele timpului de acum.

            Este inadmisibil să pui în circulaţie în zece ani zeci şi zeci de autori (luaţi fie şi numai biblioteca de proză a editurii Polirom împreună cu “Cartea de pe noptieră” şi “Raftul întâi” de la Humanitas) cu care să-i bombardezi până la dulce intoxicare pe critici şi pe cititori, dar fără a-i familiariza cât de cât cu tendinţele şi mutaţiile mondiale, cu numere de vârf, cu evoluţia specifică a ţărilor Estului european etc.

            Iată, în rezumat, ce revistă propuneam acum vreo doi ani (titlul nu-l divulg: nu se ştie dacă vreodată, cineva… şi pac la războiu…):

             Rubrici

             INSTITUTII CULTURALE – de genul Institutul Cultural Roman, New Europe College, Societatea Academică Română, UNITER, Uniunea Artiştilor Plastici, Fundaţia Academia Civică, Academia etc. Toate în comparaţie cu instituţii similare din lume. Rubrica destinată luptei împotriva personalizării excesive a lucrului cultural (şi nu numai cultural) la români. Neapărat de scanat ce fac mediile universitare din toată ţara, precum şi institutele de cercetare. La ora actuală, nimeni nu ştie, nici individual, nici în ansamblu, ce fac specialiştii noştri (câţi mai sunt!).

            NOI PRIN ALŢII/ CEILALŢI DESPRE NOI (v. mai sus). Aici văd trunchiul revistei, în cele 50 de pagini alocate relaţiilor romano-britanice, -franceze, -ruse, -portugheze, -spaniole, -germane, -ceho-slovace, -italiene, plus bulgarii, turcii, sârbii, ungurii, grecii etc. După 10 –12 numere, totul se poate însuma în volum, sau le putem edita bilingv, separat, expediindu-le prin ambasade în ţările respective.

            BALCANICA – câte o ţară, sau mai multe, dintre cele care au fost leit ca noi, au făcut reformele şi au ajuns ceva mai departe. Rubrica de informaţii.

            PEISAJ: literar, muzical, teatral etc. Mai mulţi semnatari, rubrica de sinteză, nu de recenzii, sinteza celor trei luni pe mapamond, dacă se poate.

            POLITICI CULTURALE (în Europa şi SUA, versus România).

            MADE ÎN ROMÂNIA – rubrica în franceză, engleză, germană, după caz. Câte doi autori într-un număr: un clasic şi un contemporan. De pildă, un Max Blecher plus Cărtărescu, un Slavici plus G. Adameşteanu etc. Eu cred în dubla deschidere a revistei, care să se vândă bine în interior şi să poată merge şi la editurile din afară.

            NUCLEE, TENDINŢE, GRUPĂRI (sau mai comercial: MIEZUL DE NUCĂ).

            Aici intră sinteze despre toate iniţiativele de grup cultural despre care nu prea se scrie: A treia Europa (Timişoara), proza ieşenilor tineri de la Polirom (eram in 2003, vă reamintesc!), colecţia “Cărţi fundamentale ale culturii române”, finanţată de Soros – vreo 30 de titluri, noua eseistică religioasă, noua critică de întâmpinare, grupul PHANTASMA de la Cluj, polonistica de la Universitatea din Iaşi etc.

            CINE (ŞI CE) FACE ISTORIA – istoria diplomaţiei româneşti. Specialişti care să coreleze istoria (tradiţia) cu mişcările din lumea de azi.

            OAMENI DE RĂSCRUCE (plecând de la ideea nevoii teribile de biografii exemplare, în special pentru tinerii cititori): oameni-instituţie de la noi,  cu prezentări de CV-uri atractive: Spiru Haret, D. Gusty, S. Mehedinţi, Vasile Pârvan, C. Rădulescu- Motru, Gh. Marinescu, Carol Davila, E. Racoviţă ş.a.

            COPYRIGHT – nou-veniţii (traduşi) în librăriile româneşti. Se pot da, fie înainte de apariţie, fie imediat după, dosarele de presă trimise de editurile de provenienţă (occidentale).

            ARTELE VIZUALE şi CARTEA CA OBIECT: incursiuni în istoria tiparului şi a cartii, paralel cu informaţii despre noutătile în ştiinţa tiparului, literatura online etc.

            ATELIERUL DE TRADUCERI: câte un studiu de caz pe număr.

            Nu-i aşa că nu sună rău?

                 Exporting România

 Un proiect editorial despre care am mai scris cândva în suplimentul “LA&I” al Cotidianului şi care, miercuri 28 feb. 2001, cuprindea o suită de volume în stare să suplinească un Minister al Propagandei. Cărţi pentru imaginea României. Eseuri nu mai mari de 30 –50 pagini, cu sau fără ilustraţii. Câteva exemple (titlurile îmi aparţin, dar se potrivesc profilurilor autorilor):

                Andrei Pleşu – Dilemele românilor

Theodor Baconsky – Ortodoxia românească în labirinturile Vaticanului (şi lui 

I. Dumitriu–Snagov i s-ar putea cere o selecţie din documentele deja publicate, în chestiunea cu pricina).

Virgil Cândea – De la Cantemir la C.Stere, sau ce înseamnă Rusia pentru români.

Gabriel Liiceanu – Există o filosofie românească?

H.-R. Patapievici – Erezie şi trăire, eşec şi împlinire în “neantul valah”

Ştefan Borbely – Sânge şi spirit maghiar în cultura Transilvaniei

Irina Nicolau si Mircea Muthu şi-ar putea împărţi chestiunea balcanismului (amestecul de grecime, macedoni etc. în AND-ul etnologic al românilor)

Mihai Sorin Rădulescu – Marile familii ale românilor

Al. Zub şi/sau Sorin Antohi – România şi istoria ideilor…istorice

Mircea Martin – Complexele literaturii române

Dorel Sandor – România post Ceauşescu faţa cu tranziţia ţărilor Central şi Est-Europene

Al. Paleologu – Influenţele occidentale şi balcanice asupra culturii române (România între Occident şi Orient)

Ion Pop – Avangardismul literar- artistic românesc

Mircea Cărtărescu – Vârstele poeziei române

Florin Constantiniu – “Trenul românesc” şi “gările” sale (respectiv o istorie a filogermanismului, filo-anglismului, francofiliei, rusofiliei la noi)

Dan Ciachir – România şi doxologia Răsăritului

Marian Popescu – Teatrul românesc

Alina Mungiu – Sociologia şi mentalul colectiv românesc

                       Toate acestea gândite în funcţie de ţintele lor: arii geografice, şart diplomaticesc şi strategii secrete de promovare a Ideii româneşti.

                Vieţi şi dezastre

             Biografii exemplare. O serie “Vieţile românilor”, la care ţin enorm şi care ar avea marea şansa de a-i apropia pe adolescenţi de acele energii constructive din istoria noastră. Volumaşe de 50 de pagini, cu fotografii şi anexe documentare (fragmente de jurnal, corespondenţă, etc.). Vedeam 52 de astfel de broşurele, una pe săptămână în primul an.

            În politica: Kogălniceanu, Marghiloman, P.P. Carp, Ion C. Brătianu (şi Ionel, fireşte), Take Ionescu, N. Filipescu, C.A. Rosetti, Ion Câmpineanu, Eugeniu Carada, printul Nicolae, Barbu Ştirbey, Vasile Lascăr, Lascăr Catargiu, alternând cu literatura: Macedonski, I.L.Caragiale, Haşdeu, Eminescu, Slavici, Heliade, Odobescu, Rebreanu, Sextil Puşcariu, Maiorescu, Dan Botta, Goga, Pârvan, Simion Mehedinţi, D. Gusti, Nae Ionescu, Delavrancea, G. Călinescu, E. Lovinescu… Poate sunt mai mult de 52 (cât săptămânile anului), nu stau să-i număr, fapt este că am deseori nostalgia cărticelelor din “Traista cu poveşti”, precum şi a seriei de “Oameni celebri”, care ne încântau în urma cu aproape jumătate de veac.  

            (...)

    Tot acum vreo cinci ani, Victor Scoradeţ m-a capacitat să întocmesc un posibil sumar pentru o carte întitulată (formula îi apartine lui Andrei Pleşu): România şi euforia dezastrului. Iată ce sumar i-am furnizat atunci:

1. Andrei Pleşu – Spectrul federalizării României sau “blestemul geopolitic”

2. Octavian Paler – Conştiinţa identitara: complex, fobii, impulsuri contrarii

3. Daniel Dăianu – Terorismul financiar (FMI) ca vindecare?

4. Ştefan Borbely – Se poate imagina o comunitate “româno- maghiară?”

5. Sorin Antohi – Postceauşism, postmodernitate, postistorie

6. Horia-Roman Patapievici – Elitele României şi jocul generaţiilor de la 1848 la 2000

7. Acad. Prof. Dr. Constantin Popa – Biologia sfidează ideologia

8. Sorin Dumitrescu – Ortodoxia, de la Răsărit spre Apus

9. Mircea Dinescu – Pe ce lume trăiesti România?

10. Neagu Djuvara – Trădarea (de sine) la români

11. Nicolae Manolescu – Literatura, scoala, dialogul intercultural şi prostocraţia

12. Gabriel Liiceanu – Ideea românească. Utopie, limite, destin

Mă mai gândeam la părintele Iustin Marchiş, la Lucian Boia, N. Cajal, şi Alina Mungiu, pentru a o addenda cu comentarii.

            Despre necesitatea editării unui ghid al instituţiilor (măcar cele culturale) europene, despre o colecţie de caiete de regie (de la Sică Alexandrescu până la Lucian Pintilie şi Mihai Mănuţiu), despre o masivă antologie din arhiva marilor dezbateri ale Academiei (fie şi numai cazul Caragiale – Mitiţă Sturdza, ori polemica în jurul tezei lui N. Davidescu despre “ultimul ocupant fanariot”, despre o suită de ediţii anastatice din marile reviste româneşti, în genul iniţiativei lui Dan Zamfirescu din 1990 cu “Criterion”, despre reluarea tipului de interviu I. Valerian (“acasă la…”) cu scriitorimea şi vârfurile lumii artistice de azi, despre necesitatea reeditării celor patru volume din Enciclopedia României, ori a Dicţionarului de pseudonime al lui M. Strajă… şi câte altele, cu – probabil – altă ocazie.

            Lac şi broaşte să fie, că aşteptări sunt destule.

 

4. DILEMA VECHE

 

Cu Dilema la Alba Iulia

Dan C. MIHĂILESCU | Ce mi se-ntîmplă

Dilema veche,  Nr. 401, 20-26 octombrie 2011

Când Mircea Vasilescu m-a întrebat dacă aş dori să însoţesc echipa Dilemei la primul festival din istoria revistei, organizat la Alba Iulia, sedentarul din mine s-a împosocat pe dată. Drum lung, mi-am zis, pe şosele bortilite, formalism, discursuri, politichie, butaforie medievală gen Sighişoara, lansări la botul calului şi vernisaje pe picior, nopţi sibaritice, năpraznice pentru ficat...Şi lume ! Lume, monşer, de te-apucă ameţeala.

            Auzind, însă, tema – plăcerile vieţii – şi felia ce-mi revine (plăcerea lecturii), ursul şi-a dezdoit încrâncenarea. Într-o vreme care exaltă neplăcerea, urâciunile, disforia, minimalismul alterant şi tot ce înseamnă deviaţie de la (vechea) normalitate, într-o lume care cultivă nevrozele, depresia, catastrofismul, cu guvernări şi mass media care te vor idiot în adolescenţă, grobian la maturitate şi mort în ziua pensionării, apoi de bună seamă că apelul public la „frumuseţea uitată a vieţii” devine nu doar o bucurie, ci de-a dreptul o datorie civică. Mi-am şi imaginat ca motto superbele pagini 68-70 şi 78-80 din cartea omonimă a lui Andrei Pleşu (Humanitas 2011), urmate de o pledoarie pentru natura înţeleasă în divina ei esenţă numai prin cultură. Pe scurt, „cultivarea simţurilor”. Cum poţi înţelege luminişul din centrul pădurii prin Lichtung-ul heideggerian. Cum poţi auzi departele prin Eminescu şi cum poţi ajunge în împărăţia olfactivului prin perversiunea Parfumului lui Sűskind. Ce frumos era gestul lui Gellu Naum, când îl ducea pe Dan Stanciu să pipăie coaja copacilor ! Cum îţi poţi educa simultan gustul estetic şi jubilaţia papilară, opţiunile artistice prin ceremonialuri pe vălul palatin. Alchimia contrariilor : educaţia senzorială şi carnalitatea ideii.

            „Bine, Mircea, vin !” am exclamat voios după mica dezbatere interioară.

            Cum era şi firesc, realitatea (turistică, managerială, umană) de pe teren a întrecut cu mult biata mea imaginaţie culturală.

Nu fusesem în Alba Iulia de prin 1994-95, când, după un colocviu sibian al revistei Transilvania, Mircea Braga şi Iacob Mârza m-au dus întru hipnoză bibliotecărească la Bathyaneum. Reţin că, în inconştienţa mea, voi fi călcat pe niscai becuri din relaţia ortodoxie-greco-catolicism, nepricepând de ce fraţii îşi refuză conlucrarea în favoarea duşmanilor comuni. Ce am descoperit acum a fost de-a dreptul copleşitor. O cetate medievală substanţial restaurată, oricând rivalizând cu suratele din Apusul şi Centrul Europei. Am rătăcit de unul singur, într-o dimineaţă rece, sticlos luminoasă, de-a lungul meterezelor şi şanţurilor tip Vauban, prin tuneluri misterioase, cu camere de tortură şi drumuri de acces către tunurile fioroase, pe lângă sinistrul eşafod al tragerii pe roată a lui Horia, apoi printre uriaşii cai frizieni olandezi pe care defilează garda cetăţii. O dimineaţă solitară care mi-a alimentat din plin paseismul.

Totul e rezultatul unei munci uriaşe de peste un deceniu. Autori : primarul  Mircea Hava (om, cum se zice, uns cu toate alifiile, tipul destins-sportiv, mucalit, flexibil şi eficient mai presus de orice altă determinare) şi firma Corint, care, cu stupoare am aflat, e surată cu editura omonimă. Ca să vezi : o micuţă casă editorială devenită blazonul unei ditamai firme de reconstrucţie patrimonială ! Dl. Cosmin Suciu, împătimit al istoriei locului, ne-a purtat iute şi eficient de-a lungul perimetrului hiperistoric, plin de ortodoxie, catolicism, iudaism, Mihai Viteazul şi Voievodul Mihai.

„Dosarul” Dilemei din nr. 399 şi articolul lui Mircea Vasilescu din Adevărul de sâmbătă-duminică 8-9 oct. dau seamă despre anvergura, intenţiile, programul şi atmosfera evenimentului. Filme de Cristi Puiu, o după-amiază de gastro-oeno-poezie cu Mircea Dinescu, recitaluri Alexandru Tomescu şi Alexandru Andrieş, expoziţie de caricaturi Ion Barbu, başca tămbălău cu Sarmalele reci şi Cargo, printre care ne-am strecurat şi noi, echipă şi colaboratori : Ion Barbu şi lumea lui caricaturală, de haioasă, înduioşătoare deriziune, exigentul Vintilă Mihăilescu şi nobila-i Doamnă, subtilul Sever Voinescu şi grupul său de cuminţi, dar inteligenţi admiratori pedelişti (unul mai tandru ca altul), Iaromira Popovici şi Eugen Istodor ( cu care am venit şi m-am întors în maşină, parazitându-i 7 + 11 ore – căci am greşit drumul, başca micii de la Deduleşti -  vorbindu-le nonstop de i-am extenuat, cred, pe viaţă de logoreica-mi persoană), Andrei Manolescu şi galeşa-i soţie, Adina Popescu (ai cărei admirabili părinţi m-au covârşit), Ana Maria Sandu, Luiza Popovici, Matei Martin, Adina Dragomir, Patricia Mihail...

Mirare. Cum de-au ajuns ditamai Primăria şi Consiliul Judeţean Alba (care a lansat cu această ocazie şi un extrem de util Ghid turistic al judeţului) să se asocieze cu elitarismul pufos al Dilemei, cel atât de străin oborului politic getodac şi combinatorismului negustoresc al zilei ?!? Simplul fapt că am fost aleşi pe post de pălărie de către un mădular administrativ al Puterii naţionale dă seama de culoarea, ambiţiile şi naturelul acestuia. Ei s-au asociat la vârf, noi ne-am întovărăşit la temelie. Mi se pare ideal.

Ce am regretat enorm e că excesiva amabilitate a gazdelor ne-a parcat pe seniori (Vintilă Mihăilescu, doamna sa şi netrebnicul de mine) direct în burta (de cinci stele) a cetăţii, la hotel „Medieval”, în vreme ce junimea voioasă a campat, tot luxos, dar în oraş, spre invidia mea, care visam un team building dilematic pe cinste. Nu am voie să mă plâng, de vreme ce am visat singur într-un pat matrimonial de patru (sic) persoane, cu o cadă pe tălpi de leu din bronz, robinete retro, hot şi cold water, papuci în hol, şase prosoape şi 50 de posturi TV, cu platou matinal de gustări cât pentru patru guri, salutat de gărzile „palatului” ca la Matignon şi dus cu lectica precum un grof cu ifose vieneze.

Şi totuşi, nu asta m-a impresionat cel mai mult, ci fineţea oamenilor locului : familii din Lancrăm, dar şi de basarabeni fixaţi în Alba, universitari, liceeni şi doamne de la bibliotecă, total străini de isteria bucureşteană, palpitând intens la faptul de cultură. Cum să nu te amuţească întrebarea acelei doamne care avea să-i tulbure încântător pe Florin Iaru, Robert Şerban, Ana Maria Sandu şi Radu Pavel Gheo (un om, acesta, de a cărui ingenuitate dezarmantă m-am ataşat numaidecât !) la întâlnirea cu publicul din „Sala Unirii” : cu ce sentiment, cu ce senzaţie, în ce stare scrieţi ? Fireşte, suava cititoare aştepta mărturisiri la nivelul enthousiasmos-ului de altă dată : scriem în transă, în delir, cu gândul la dialogul cu Tradiţia, la nemurirea sufletului etc. Când colo, noi scriem sub presiunea editorului, a banilor, a dead line-ului blestemat de la gazetă, a generoaselor burse elveţiene, germano-vieneze ş.a.m.d....

Una peste alta, a fost un început promiţător, sper eu, pentru ceva ezitant, mirat şi suspicios etalat de ambele părţi. Urmează, ca-n bancul cu Ceauşescu şi gazonul englezesc, să îngrijim iarba asta cu egală atenţie încă nişte zeci de ani, căz doară nici Sibiul lui Constantin Chiriac nu s-a născut peste noapte din spuma mării.

Între multe altele, eu unul pledez fioros pentru programe speciale pentru preşcolari. Musai să ne formăm publicul de poimâine. Junimea de azi, ahotnică de socializare pe facebook, va veni oricum la nebuniile astea. Am văzut o fetiţă de vreo cinci ani, rugându-şi tatăl să-i explice caricatura lui Ion Barbu, delicioasă de altminteri, cu un bărbos ruginit şoptind în barbă la 4 XII 2046 : „nu vă fie frică, Iliescu pică!”. Fireşte că puştoaica a rămas meduzată, iar eu am trecut, umilit şi amuţit, pe lângă ei. Ei bine, pentru ăştia mici trebuie făcut cel mai mult.   

Trag nădejde să revin cu detalii în octombrie 2012.

România la anticariat

Dan C. MIHĂILESCU | Ce mi se-ntîmplă

Dilema veche,  Nr. 383, 16-22 iunie 2011

Cum vă spuneam, luna trecută la Bookfest Humanitas a lansat o nouă colecţie – „Vintage”- în ton sprinţar şi fertil cu mersul vremii, anume cu deviza (tot mai efervescent reiterată) a paseiştilor : „să dăm şi trecutului un viitor !”

Deja în numărul trecut al Dilemei Andrei Pippidi a salutat cartea lui Sir Sacheverell Sitwell din 1938 Călătorie în România (Roumanian Journey), tradusă acum de Maria Berza. Odată cu aceasta, duminică 29 Mai s-au lansat la Bookfest şi evocările lui Radu Rosetti, Ce am auzit de la alţii, scrise pe la 1920-22 (au vorbit Neagu Djuvara, Maria Berza, Andrei Pippidi, Lidia Bodea şi subsemnatul). Urmează Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea.

            Îndeobşte, când ne refugiem în trecut, urmărim două impulsuri aparent contrarii, dar care, în esenţă, definesc acelaşi deficit şi aceeaşi nostalgie : fie să regăsim frumuseţile şi virtuţile pierdute, fie să ne recertificăm netrebnicia, viciile, nevindecarea. Oscilăm, cum ar veni, între „unde eşti copilărie, cu pădurea ta, cu tot ?” şi „toate câte-au fost vreodată în prezent le-avem pe toate”. Cum, bunăoară, să nu tresari încruntat văzând la Radu Rosetti, în plin veac 19, răpiri de copii ca şantaj întru recuperarea datoriilor, exact ca-n vremea rackeţilor noştri ? Marele logofăt Răducanu Roset „era încă foarte mic, când, împreună cu soră-sa, Zoe, a fost răpit de nişte ţigani nomazi, puşi la cale de un  creditor din Transilvania al tatălui lor, căruia acesta îi datora o sumă de şase sute de lei.Ţiganii dusese copii la casa creditorului, un negustor din  Kezdi-Vasarhely (Târgu Secuiesc, n.ed.) care a trimes răspuns comisului că-i va elibera îndată ce va primi banii”. Tot aşa, dai de lăcomia domnilor, firescul fărădelegii şi bunul plac sfidător al cârmuitorilor, de copii de bani gata (i.e. „beizadele dezmierdate”), de boieri naţionalişti şi boieri cosmopoliţi, ori de xenofobia cu merchez economic, mai niciodată întemeiată pur şi simplu pe meritocraţie, la fel de păguboasă ieri ca şi azi : „Era lucru firesc ca pământenii să fi fost cuprinşi de ură faţă de aceşti străini cari ştiuse să acapareze atât de răpede şi favoarea domnilor şi slujbele cele mai grase. În învinuirile ce li se aduc de cronicari trebuie numaidecât să facem o parte destul de însemnată invidiei boierimii pământene, care, fără a avea mai multe scrupule decât Cupăreştii, era departe de a fi înzestrată cu aptitudinile lor”.

            În acelaşi timp, ca fiu de logofăt (Răducanu Rosetti), cu strămoşi domnitori (Antonie Ruset şi  Manole-Giani Ruset), el însuşi fost prefect conservator de Roman şi Brăila, Radu Rosetti (1853-1926) ne dă nu doar tabloul siestei matinale a boierilor, cu dulceţile şi ciubucul aduse la pat, urmate de zacusca de pe la zece, cu plecatul în zori la partidele de vânătoare, ori cu nebunia balurilor şi rolul occidentalizant al ofiţerimii ruse din Moldova în spectaculosul nostru salt de la anteriu, işlic, anteriu şi iminei, la frac şi joben, dar şi imaginea ierarhiei eficiente, a bunei autorităţi înţelept exersate. „După toate câte le-am văzut în copilăria mea şi le-am auzit de la bătrâni din toate stările, de la ţigan până la logofăt mare, nu era nimica sămănând a fudulie, a hauteur, în raporturile dintre boierul cel mare şi omul lui de casă. Acesta era tratat cu o familiaritate binevoitoare, adesea chiar afectuoasă. Se stabilea astfel, între ocrotitor şi ocrotit, o rudenie spirituală, înfiinţând legături de o natură cu totul specială”. Lecţie, dacă ne gândim bine, de o actualitate surprinzător de ramificată.

Una aidoma, de citit deopotrivă la propriu şi la figurat, ne vine dinspre „fetele de boieri cari s-au căsătorit cu ruşi. Aproape toate au fost nenorocite : bărbaţii, pe lângă că le-au mâncat averile, le-au înşelat în chipul cel mai neruşinat şi aproape totdeauna le-au maltratat. Nu ştiu pentru ce, sora bunului meu dinspre mamă, a lui Grigore Ghyka, domnul de la 1848-56, a fost căsătorită cu generalul rus Şubin (...) un beţiv care o snopea în bătăi. Moartea acelei bestii a fost pentru dânsa o adevărată mântuire”.

Cât despre privirea îndelung binevoitoare a lui Sir Sacheverell Sitwell de la 1937 - care notează că nicăieri viaţa nu este mai ieftină ca-n România, admiră sincer şi intens Hurezii („România toscană”), Cozia, Dintr-un Lemn, Bucovina, Delta şi chilimurile olteneşti (dar nu ezită să admonesteze desfigurarea făcută de Lecomte de Noüy la Curtea de Argeş), care ne evidenţiază vitalitatea, prospeţimea, iuţimea de minte şi de limbă, ca semn al inteligenţei tranzacţionale de sorginte bizantină – el ne stârneşte astăzi auto...invidia cu formule precum : „se poate cultiva absolut orice oriunde în România”. Pe lângă petrol, fier, cărbune, românii au Rucăr-Branul cu brânza de capră în coajă de brad şi puii rumeniţi pe cărbuni, başca musacaua, alături de seducătoarea colecţie de dalii a Reginei Maria, rafinamentul sefarzilor bucureşteni, Calea Victoriei care seamănă cu Bond Street, pitorescul muscalilor şi lipovenilor, plus o invidiabilă alogenie ruso-franco-vienezo-turco-fanariotă, cât se poate de atractiv-productivă.

Multa bogăţie naturală, care a generat (şi) dumnezeiasca inflaţie a grădinilor de vară, este în chip fericit dublată, notează Sitwell, de „lumea rurală, care nu a fost contaminată încă de bolile industriale ale marilor oraşe”. Această lume rurală reprezintă „viitorul ţării” – ne loveşte părinteşte pe frunte absolventul de Eton şi Oxford, care-şi încheie călătoria fredonând Ionel, Ionelule şi Să vină pompierii,inima să-mi stingă... Asta, nu fără a-şi excita condeiul la vederea sălaşelor de ţigani, chit că nu omite să le sublinieze acestora ambiguitatea fizionomiilor („expresia provocatoare, făţarnică, privirea hipnotizatoare”), cerşitul dizgraţios, atârnatul agasant de coatele trecătorilor, de portiera maşinii ş.a.m.d.

„Românii, predominant latini ca origine, au înfăţişarea civilizată, uneori supercivilizată, a spaniolilor sau italienilor”, le mărturisea Sir Sitwell confraţilor săi din grupul „Bloomsbury alternativ”. Păi aşa da ! Îmi vine să exclam ca bunică-meu, când gusta, la umbră de nuc, un pelinaş plăcut înţepăcios : „ Bravo ! Ca la foc ! Să trăieşti părinte !”

Vintage. România la anticariat. Scene, sentimente şi senzaţii de consignaţie. Nu-ţi rămâne decât să-nchizi ochii şi să oftezi. De plăcere, de furie, de neputinţă... Mă rog, după cum ţi-e naturelul.

 

Oare ne-am întors de la Athos?

Dan C. MIHĂILESCU | Ce mi se-ntîmplă

Dilema veche,  1- 8 iunie 2011

Dacă joia trecută v-am istorisit câte ceva despre muncile la care Athosul mi-a supus cale de zece zile hiperlintarea şi îndrăcirile, musai să mă aşez acum în celălalt capăt al scrânciobului şi să povestesc despre îngerimea locului.

Mai întâi, am avut revelaţia echipei. Se spune că, normal, în pelerinaj, ca şi în ascensiunile montane, e bine să mergi în echipe de patru, cinci persoane, care se cunosc foarte bine, oameni care s-au format asemănător, se completează perfect, îşi presupun reciproc reacţiile etc. Or, noi acum am fost 12 (meşteri şi ucenici, bucureşteni, timişoreni, bistriţeni, între 25 şi 75 de ani) plus cei doi şoferi (Cătălin Simina şi Mihai Logoja, de la firma „Livio Dario” din Alba Iulia). În afară de Mihai Sârbulescu şi Horia Paştina (plus, fireşte, Ovidiu Golescu, ginerele meu, om evlavios, iute adecvat la situaţie), eu nu cunoscusem în prealabil pe nimeni din grup. Iar majoritatea eram la Sfântul Munte pentru prima oară.

Aşa se face că am avut surprize cu duiumul. Bărbaţi în toată firea, însuraţi, dar bursieri la Roma, discutând cu sfântă înverşunare, noaptea-n microbuz, când mie-mi cădea capul de somn, despre şansele irosite de România-n anii’90 pe piaţa europeană de artă, despre tehnici curatoriale, marketing muzeistic, managementul galeriilor şi comerţului mondial cu tablouri, despre culisele marilor licitaţii, despre herminiile bizantine faţă cu iconografia occidentală, inventariind câţi Holbein-i şi câţi Vermeer-i sunt ici şi colo-n Europa, ori despre cum devine cu Panselinos şi Teofan Cretanul, totul cu o împătimire care m-a umplut de uimire şi admiraţie. Până acum, credeam că numai lumea literară şi cea a teatrului pun o pasiune aproape ucigătoare în abordarea chestiunilor profesionale. M-am înşelat. Lumea artei rămâne, inclusiv la noi, ţara lui Bogdan Piteşti, un dans de fakir pe cărbuni tot mai încinşi. Excelau dialogal George Mircea, Sorin Scurtulescu şi Andrei Rosetti, electrocutaţi periodic şi cu şarm de Mihai Sârbulescu şi Nicu Badiu.

Pe urmă, să-l vezi pe Andrei Rosetti cum se trezeşte tiptil la patru dimineaţa ca să meargă la slujbă – aproape cinci ore pe stomacul gol ! - împreună cu minunatul cuplu Flondor-Paştina (neobosiţi zi şi noapte, memento halucinant pentru căscăunzii ca mine), luminându-şi cu lanterna strecurarea-n veşminte, să-l vezi pe Horia Paştina cum pluteşte ca un fulg peste realitate, într-o levitaţie aiuritoare, de om al lui Dumnezeu rătăcit în ograda lumii, ori să vorbeşti cu Ionuţ Totu, la opt dimineaţa, în decorul dumnezeiesc al Pantocrator-ului, crucificaţi între mare şi munte, despre Măniuţiu, Purcărete, Andrei Şerban, Oana Pellea, Ducu Darie, Manuela Golescu, Dragoş Pâslaru şi Radu Afrim – apoi judecaţi domniile voastre dacă toate astea nu compun ceva fain !

A urmat părintele Iacob de la Kapsala. Un haiduc tînăr, român energic, impetuos şi eficient, deopotrivă robotitor, vizionar şi boier, care, cu numai doi fraţi, a plecat din Vatoped şi a făcut un rai dintr-un „tăpşan prăvălatic”, cum ar fi spus Sadoveanu, pe coame de munte locuite de vulturi. A defrişat, a făcut grădină, a găsit cinci izvoare în câteva sute de metri, a terasat şi taluzat terenul cu muncitori albanezi, are isteţime cât cuprinde pentru chestii suav-mercantile şi – culmea ! – e gata să facă, în acel decor mirific, tabere de vară pentru pictorii şi sculptorii noştri. Am jurat să-l ajutăm necondiţionat.

Iar acum vine mândria sa, marea mea revelaţie, incredibilul părinte Daniil de la Vatoped, fost Alexandru (Alecu) Cotescu, fiul Valeriei Seciu şi-al lui Octavian Cotescu. Ştiam demult, de la părintele Iustin Marchiş şi de la Costion Nicolescu, că este o duminică de om, însă nimic nu se compară cu atingerea directă a unui asemenea personaj imponderabil şi angelic, mustrător şi afabil, mostră vie de ce va să zică autoritatea îngăduitoare (sau îngăduinţa autoritară) în spaţiul athonit. Mi-a suportat nonşalant, ca un părinte-frate-mai-mare, toate hachiţele. M-a smuls pe muteşte de două ori din pridvorul bisericii, la şase dimineaţa, şi m-a înfipt în strană, la câţiva centimetri de corul Vatopedului, care m-a copleşit definitiv, mi-a înălţat sufletul ca Liturghiile lui Ceaikovski şi m-a făcut să aflu, în sfârşit, un desăvârşit echivalent pentru cantatele lui Bach. Ce înseamnă corul liturgic laVatoped voi încerca să descriu în cartea noastră. Acolo, în superba concurenţă vocală şi (chiar) coregrafică a zece seminţii de fraţi cântăreţi, începi să înţelegi ce înseamnă Athosul, cu ceremonialitatea bizantină, stilistica ritualică şi disciplina cazonă, cu nervul, ritmul alegru şi cultul ierarhiei, cu acceptarea fraternă a alterităţii, smerirea de sine şi fervoarea integrării în textura ortodoxiei atotînţelegătoare.

De la căldura fratern-paternă cu care mă înconjura Ioan Alexandru, la 20 de ani, nu am mai simţit pe umeri aşa o ocrotitoare aripă angelică, tandru compătimitoare, ca sub atingerea părintelui Daniil. Am umblat cât de cât pe la călugării noştri, din studenţie - la Rohia, Sihăstria, Sihla, Secu, Dragomirna - până la Putna, vara trecută, însă de o aşa o frăţietate caldă, deopotrivă mustrătoare, subtil aluzivă şi pilduitoare, n-am avut parte niciodată. Nici când m-a plantat – pe mine păcătosul, frizând obrăznicia într-un context antinomic pentru necredincioşia mea – în faţa stareţului Efrem al Vatopedului, un ghiduş cipriot dotat cu scanner infailibil în citirea sufletelor, nici măcar atunci nu m-am simţit oropsit. M-am lăsat taxat cu senină resemnare drept parşiv, fanfaron, vanitos, ins pitoresc, dar periculos la o adică. Egoismos, a decretat, în cazul meu stareţul Efrem, căruia îi râdeau molipsitor ochii. Nici măcar autopersiflarea, cu care mă tot lăudam, cică nu intră la smerenie, ba dimpotrivă, tot la infatuare.

Cum era să nu mă înfig întru penitenţă, odată ajuns acasă, în al doilea volum, recent apărut, al Everghetinos-ului, traducere care i se datorează părintelui Daniil şi fratelui Pahomie, cu prefaţa Arhimandritului Efrem, egumenul Vatopedului, unde se vorbeşte de „ascultarea fără iscodire”, cea care nu cunoaşte întrebarea şi îndoiala vătămătoare, despre „tăierea voii proprii” la „cei care mult vor să se creadă înţelepţi, se lasă în voia gândurilor şi rămân pururi şezând la uşile propriilor case””! „Vai de sufletul în care intră necredinţa, netemerea de Dumnezeu, neştiinţa, nebunia şi neruşinarea, căci va ajunge hrană vulpii”.

Prea multă siguranţă (logoreică) de sine, prea multă încredere în cultură şi filosofie, plus o perspectivă excesiv de estetică asupra miezului religios al vieţii - a decretat iute, în ce mă priveşte, stareţul Efrem, gingaş, dar necruţător subliniat de privirile părintelui Daniil, cel care ne tălmăcea dialogul. Cine mi-ar fi putut spune aceleaşi lucruri fără să-mi provoace furia, ci doar lăsându-mă fără replică ?

Despre monahii noştri de la Colciu (unde am dat peste un tânăr călugăr fost angajat la... Pro Tv Tg. Mureş), Prodromu, Lacu şi Sf. Ipatie, despre diferenţele de stil dintre slujbele românilor şi grecilor (accent pe cuminţenia gestuală şi firescul cuvântului şoptit, la cei dintâi, şi pe coregrafia nervoasă, elegantă, subtilă, plus forţa corului, la ceilalţi) şi despre multe altele voi da seamă în cartea care ne va reuni amintirile. Deocamdată, întrebându-mă dacă, sufleteşte, nu doar fizic, ne-am întors de la Aghion Oros, plănuiesc deja viitorul drum acolo. De această dată, în cunoştinţă de cauză.

 

Muncit de draci, lucrat de îngeri

Dan C. MIHĂILESCU | Ce mi se-ntîmplă

Dilema veche,  26- 31 iunie 2011

Când bunul prieten care-mi este, de vreo patru decenii, Costion Nicolescu m-a întrebat dacă aş fi de acord să însoţesc la Muntele Athos, pe post de cronicar, câţiva pictori din iubitul grup „Prolog” – trei meşteri (Constantin Flondor, Horia Paştina, Mihai Sârbulescu) cu ucenicii lor (Andrei Rosetti, Sorin Scurtulescu, Nicolae Badiu, George Mircea, Cristian Diţoiu), împreună cu Mircea Oliv şi „în regia” lui Ionuţ Totu - am acceptat numaidecât. Instinctiv. Inconştient. Ba chiar sinucigaş (mental şi sufleteşte) aş zice.

De ce ? Nu ştiu. Ar fi trebuit să-mi pun în prealabil o seamă de întrebări. Dacă eu, un om dotat cu aşteptări, motivaţii şi condiţii ce ţin de „dimensiunea turistică a existenţei”, ştiu ce va să zică un pelerinaj la locuri sfinte. Dacă păcătoşenia mea de om neînchinat la icoane, păgânia mea panteistă cu intarsii mistice poate înţelege sfinţenia, tragica, labirintica, minunata istorie a locului, supunându-se cu naturaleţe duhului ortodoxiei athonite. Dacă – insubordonabil, incontrolabil, instabil, coleric şi imprevizibil cum sunt - ştiu, sau măcar bănuiesc, la ce mă înham : era vorba de aproape două săptămâni de hagialâc, într-un loc fabulos, dar cu legi tainice şi aspre, în chip flagrant ostil hedonismului care mă caracterizează. Bicisnicul meu epicureism ar fi trebuit să se intereseze cum şi cât călătorim, cât, când şi cum mâncăm, cum (şi câţi !) vom dormi în aceeaşi cameră, cum arată wc-urile, dacă avem sau nu curent electric, în ce măsură avem (sau nu) acoperire pentru telefonia mobilă, care sunt obligaţiile netrebnicilor civili în sacru-cazonul context ş.a.m.d.

Adevărul e că rar se poate găsi un tip mai inadecvat la un loc, mai antinomic faţă de un şir de situaţii cu specific atât de marcat, mai inconfortabil pentru echipă, mai agasant pentru oficialităţi şi mai surprinzător pentru sine însuşi, decât am fost eu acolo. Musai să-mi fac mea culpa în public pentru disconfortul şi iritarea produse unora dintre cei prezenţi.

Până la 58 de ani, am intrat în biserică la vreo cinci nunţi şi tot atâtea botezuri. În total, cel mult 15 de ore de slujbă religioasă. Or, acum, am stat în biserică (mai mult în picioare, slujbele fiind, majoritatea, în greceşte !) cam 40 de ore numai în zece zile ! M-am spovedit şi împărtăşit la şase ani (când, la Denii, m-am lovit cumplit cu scăfârlia de colţul mesei şi am jurat că e pentru ultima oară când mă mai prind ai mei acolo), apoi la 23, înainte de nuntă, la Antim, în mai 1976, când am avut un dialog ameţitor cu părintele Sofian Boghiu – şi în sfârşit acum, la schitul Prodromu, luat ca din oală, cu toţi dracii din mine, şi supus unei năpraznice limpeziri de sine cu anafură şi aghiasmă.

Turistic, din 1990 (când am ieşit prima oară din ţară) încoace, am fost un hiperalintat, fie oficial, fie particular, în hoteluri de trei, patru şi cinci stele, la Sibiu şi Budapesta, la Paris, Braşov, Lisabona şi Florenţa, la Viena, Cluj, Veneţia, Praga, Iaşi, Lille, Sinaia, Geneva, Belgrad, Zürich, Chişinău ş.a. cu halucinante mic-dejunuri suedeze care durau câteodată şi două ore, cu papuci de catifea, frigidere bine garnisite, săli de baie ca-n gineceurile din Halima, sindrofii, chiolhanuri, degustări ş.cl.... pentru ca acuma să revin brutal, auster şi mizer, direct în constrângerile stagiului militar din Bacăul verii lui 1977, în dormitorul comun (cu trei, şapte, paisprezece suflete), cu nopţi albe datorate celor zece mostre de sforăituri demonic-simfonice pe minut, cu două wc-uri la 20 de pântece, cu numai două mese pe zi, la 8,30 şi la 18, durând un sfert de ceas, cât predica, fără pic de carne (unica excepţie : o sardină de căciulă), cu şleauri de-o juma’de metru pe drumuri de munte ameţitoare, când eşti buimăcit, storcoşit şi bulucit în camion ca un sac de cartofi, fără oglindă pentru bărbierit (după patru zile de neras, m-am ciumpăvit la perete : mă oglindeam pur şi simplu în zid, fericit că, în sfârşit, am prins o chiuvetă liberă, numai cu apă rece, evident). Plus prima reluare din viaţă a closetului turcesc, după experienţa de la 11 ani, pe Şoseaua Viilor nr.43 ! Aş avea nevoie de harul demenţial lui Andrei Pleşu, când îşi descrie robinsonada niponă a folosirii wc-ului ultrasofisticat, ca să pot descrie suita de uluiri, unduiri, umiliri şi poziţionări anale ca la şedinţele de tir, în urma cărora am ajuns să-mi împlinesc turceşte, într-o dimineaţă, biata nevoinţă matinală. Dacă grecii mai aveau nevoie de o răzbunare pe turcime, apoi îi asigur că perpetuarea întru penitenţă a respectivei maniere defecatorii face cât (anti)pledoariile a zece parlamente europene.

Muncit de dracii epicureismului, cum se face atunci că m-am întors mândru şi senin, încercănat, dar împăcat ? Se vede că, odată cu „cercările de către vrăjmaşul”, va fi ostenit întru îmblânzirea mea şi o anume lucrare îngerească. Ea va face, de bună seamă, obiectul unei cărţi care trag nădejde să apară spre sfârşitul acestui an şi care va conţine, alături de jurnalul zburătăcirilor mele, mărturii ale pictorilor (meşteri şi ucenici), reproduceri, interviuri ş.a.

Ne-am început drumul către Aghios Oros (adică Sfântul Munte : nimeni nu-i zice Athos !) vineri 29 aprilie orele 19 şi am revenit în Bucureşti miercuri 11 mai, la şase dimineaţa. Traseul : Ouranopolis-Daphni cu vaporul „Aghios Panteleimon”, Kaires (Careia) şi o noapte la mînăstirea Sf. Andrei, apoi vizite la Cutlumuş şi Kapsala, o noapte la mănăstirea Pantocrator, urmată de Karakalou şi patru nopţi la schiturile româneşti Lacu şi Prodromu, cu incursiuni la Marea Lavră, Iviron, Stavronikita şi - adevărat regal pour la bonne bouche – trei zile la mănăstirea Vatoped, urmate de alte două la Thesalonik, pentru muzee, unde ghid ne-a fost Ioana Mircea, fiica lui Oliv, făptură de-o efervescenţă artistică greu comparabilă.

De-a lungul drumului, ca răsplată a Creaţiei pentru ostenelile din bisericile Creatorului, ne-am umplut de frumuseţile unei naturi pur şi simplu dumnezeieşti. Nu ştiam că Athosul are faima de-a fi „grădina Maicii Domnului”. Ei bine, totul parcă este anume crescut edenic, de la ameţitorul mariaj de munte şi mare, cu păduri de chiparoşi peste litoraluri de-nceput de lume, peşteri, culmi, câmpuri de maci de-un roşu orbitor, cu irişi cât crizantemele, cu şerpi traversând leneş potecile, broaşte ţestoase de-o seculară nepăsare şi ţipete nocturne de şacali, totul înecat divin în simfoniile ciripitului de rândunele. Din copilărie n-am mai auzit şi văzut, ca aici forfota nebună, îmbătătoare, a rândunicilor. La Prodromu aveau şi câte trei, patru cuiburi suprapuse, ba încă şi pe culoarele interioare dintre chilii zburătăceau de la intrare la ieşire, într-o veselire halucinantă. Să fii martor, într-o înfrigurată singurătate, al acelei jumătăţi de ceas dinainte de răsăritul soarelui, când toată suflarea micuţelor aripate îşi înalţă imnul de laudă către noua dimineaţă hărăzită de Dumnezeu, urmărind uriaşele fuioare de ceaţă valsând au ralenti printre culmi – e ceva de nepovestit. Simţi efectiv cum îţi îngenunchiază văzul şi auzul.

Despre oamenii care ni s-au dăruit acolo ca nişte faguri de miere o să încerc o umilă poveste săptămâna viitoare.

 

 

România, "tablă de materii"

Dan C. MIHĂILESCU | Ce mi se-ntîmplă

Dilema veche, nr. 340, 19- 25 august 2010 Dilema veche, nr. 340, 19- 25 august 2010

„România se bazează pe un cod de individualism cinic şi mitocan, de mită şi minciună.“ Aici domină „bunul-plac absurd şi corupţia în administraţie; incompetenţă şi lipsă generală de specialişti în mai toate domeniile; emigrarea masivă a forţelor de muncă de valoare; discreditarea oricui prin mass-media; dispreţ total pentru morală şi afişarea grozavă a mitocăniei; kitsch grosolan în loc de cultură; violenţă în moravuri, în familie, pe stradă, în trafic; lipsă de acoperire a oricărei promisiuni; jaf al instituţiilor publice; degradare incredibilă a învăţămîntului; generalizarea pilelor sau chiar a cumpărării titlurilor; ignorarea oricărei tradiţii sau continuităţi, în ciuda unui naţionalism de operetă“.

 „Cred că Transilvania o va lua înaintea celorlalte regiuni (...) Cred că diferenţele dintre bogaţi şi săraci se vor adînci, iar statul nu va interveni, căci la noi nu există cultura respectului pentru cel vîrstnic sau sărac. Oamenii nu îi respectă pe oameni.“

 „Faţă de străinătate, cel mai mult mă deranjează aici lipsa de respect faţă de regulile scrise.“

 „Sîntem campioni la afişarea verbală sau nonverbală a nemulţumirilor (de fapt sîntem o naţiune de cîrcotaşi veşnic nemulţumiţi), dar cînd vine vorba de exteriorizarea bucuriilor nu ştim s-o facem la fel de bine.“ „Numărul de maşini parcate pe trotuar: simptom al unei boli mult mai grave – o administraţie centrală depăşită total de evoluţia societăţii (...) Elitele sînt disonante de restul societăţii. Corupţia deranjează, doare şi răneşte (...) Dorinţa de autovictimizare a multor români – un defect drăguţ şi aproape insuportabil – face ca orice altă ţară să fie privită prin ochelari roz. Simultan, mărim defectele societăţii pe care o construim. Blamarea României de către români rămîne un sport naţional. Principalul defect al societăţii româneşti este că românii cred că există defecte care se aplică exclusiv românilor. Acest colectivism sociologic păgubos împiedică o examinare reală a României. (...) O puternică încărcătură negativă marchează fiecare antrepriză, fiecare discuţie sau reflecţie despre viitorul ţării. Refuzăm normalitatea, ne afirmăm unicitatea şi specificitatea în rău, haos sau rea-voinţă. Această perspectivă fundamentează o frică contemplativă pe termen scurt şi distructivă pe termen lung.“

 „În Praga nu scrie nimeni cu spray pe Universitate, în Ungaria ţăranii nu şi-au furat singuri dalele din canalele de irigaţie, în Bulgaria nu plăteşte nimeni laptele autohton mai scump decît laptele importat din Franţa. Slovenia este singura ţară din lume cu două ministere ale Educaţiei, iar Albania are mai mulţi studenţi în universităţi din Italia – şi care se întorc – decît studenţi în propriile universităţi. În Belgia, Olanda, Ţările nordice, învăţămîntul bilingv a devenit o regulă, iar în Danemarca cea mai mare parte a populaţiei este obligată să urmeze cursuri de perfecţionare a cunoştinţelor la fiecare cîţiva ani. În România avem grad de penetrare 110% a telefoniei mobile, dar avem o jumătate din populaţie care nu poate scrie corect în limba maternă. Avem lapte unguresc mai ieftin decît cel românesc, pîine mai scumpă ca la Paris şi oameni cu dilema matinală dacă să ia Mercedes-ul sau Audi-ul.“ „România pare că mă condiţionează să mă aştept la ce-i mai rău de la noi înşine, în loc de ceva bun. O condiţionare negativă, autoindusă şi autodistructivă.“

 „Cel mai mare inamic al nostru a fost şi este suspiciunea.“

  „Intransigenţa este ingredientul lipsă în plămada românească. Motivul pentru care, după 20 de ani, încă nu avem instituţii este că nu sîntem dispuşi să «îngheţăm» nici o regulă. Într-o lume normală, regula se aplică aidoma pentru vlădică şi pentru opincă. Dar la noi vine mereu cîte un vlădică nou şi mereu facem excepţii. De ce? Pentru că nu vrem să «supărăm» pe nimeni.“

 „Degradarea lentă şi neglijarea patrimoniului naţional mă indignează cu adevărat, construirea unor edificii revoltătoare arhitectural, defrişarea pădurilor, nepăsarea oamenilor şi lăcomia.“

 „Un popor mai egoist decît acesta n-am întîlnit. Asta este o societate care nu gîndeşte dincolo de propriul gard.“

 „Ce mă contrariază cel mai mult este improvizaţia de ultimă oră. Este imposibil să-i faci pe români să muncească ordonat. De aceea merg lucrurile atît de haotic aici, de aceea suferim de sărăcie, din cauza dezordinii.“

 „Sîntem şmecheri, egoişti, ascunşi, pare o minune cînd întîlneşti pe cineva cu verticalitate...“

 Credeţi-mă, mai puteam găsi în cartea recent coordonată de Sandra Pralong (De ce m-am întors în România, Editura Polirom), de care pomeneam aici săptămîna trecută, încă o sută de atari formule şi amaruri urzicante. Sînt reunite 39 de personalităţi de toate vîrstele, din cele mai diverse domenii, de calibre profesionale diferite, care au părăsit, din varii motive, România, acum 60 sau acum 15 ani, şi care s-au reîntors, definitiv sau vremelnic, din 1990 în 2008, cu convingerea că nu e totul pierdut, ci totul de (re)cîştigat. Că fatalismul, mioritismul, manolismul, cîrcoteala sinucigaşă, lenea, zeflemeaua, misologia, improvizaţia perpetuă – pe scurt: masochismul nostru endemic – sînt simptome vindecabile. Inacceptabile, dar de înţeles.

 Principesa Margareta a României, Neagu Djuvara, Sorin Alexandrescu, Ion Vianu, Dinu Zamfirescu, Radu Florescu, dar şi Mariana Nicolesco, Mihaela Mihai, Gheorghe Zamfir, Leonard Doroftei, Radu Gabrea, Doru Braia, Adrian Niculescu, Indrei Raţiu, ca şi, desigur, Sandra Pralong însăşi, alături de tineri specialişti în IT, management şi PR, în finanţe, justiţie, media, politici culturale, relaţii internaţionale, şcoliţi la Oxford, Cambridge, Stanford, Paris, Harvard, Yale, New York, Bruxelles, Cleveland, Maryland ş.a.m.d. – contribuie la binevenita combustie menită să resusciteze acel ideal civilizator al paşoptismului, pentru care întoarcerea cu bogăţie spirituală şi morală în ţară era la fel de vitală ca plecarea însetată de cunoaştere. Cum să nu consuni la motto-ul decupat din publicistica lui Andrei Pleşu: „nu cei care pleacă şi rămîn în străinătate reprezintă «fuga creierelor», ci cei care se întorc şi sînt nefolosiţi. Asta e ceva criminal.“!?

 Am început, cum se vede, cu partea bisturiului. Săptămîna viitoare urmează sutura şi cicatrizarea. Pentru că toate defectele, viciile, tarele endemice şi neajunsurile etno-istorice îşi găsesc aici contrapartea pozitivă, jovială, expansivă chiar. E de-a dreptul şocant să vezi cum tot cei care au în chip acut conştiinţa moştenirii patologice propun şi antidotul, văzînd simultan partea întunecată şi faţa luminoasă a românităţii.

Fericit cel ce ştie (şi poate) să valorizeze „exerciţiul distanţei“!

 

Ascuţirea simţurilor în vară

Dan C. MIHĂILESCU | Ce mi se-ntîmplă

Dilema veche, nr. 335, 15- 21 iulie 2010

Deplin conştient că mă expun unui ridicol nebun (dar şi avid să-mi asum infantil riscurile cu pricina), m-am apucat în ultima vreme, în mai multe rînduri, să vorbesc unor tineri despre poemul lui Nicodim Aghioritul – „Păzirea simţurilor“. Cel care-l fascina pe Eminescu pe cînd visa la isichasm. Un text vorbind despre tainica răspundere a fiinţei faţă de continua educare, cizelare, vindecare, fermecare a văzului, auzului, mirosului, gustului şi pipăitului. Cele cinci puteri senzoriale ale energiei spirituale despre care ne povestea, cu harul său inegalabil, Ioan Alexandru în facultate: cum să nu laşi să treacă nici o zi fără să stai măcar un sfert de oră în faţa unui tablou frumos ori a unui apus de soare, fără să-ţi predai auzul unei Cantate de Bach, ori să ştii să asculţi trilurile mierlei din faţa casei, fără să-ţi plimbi degetele pe muşchiul de pe coaja unui copac, sau pe spinarea vreunei pietre încălzite de soare, să-ţi pui în balcon cîteva smocuri de busuioc, mentă, mărar, rozmarin, un rînd de regina nopţii, cîteva muşcate care să-ţi spele privirile cu aromele şi culorile lor... Niciodată nu am luat în glumă astfel de îndemnuri (chiar dacă ele sună de obicei stupid, aproape grotesc în urechile sarcasmului juvenil, copleşit de insurgenţa radicalismului gerontofob, impetuos asumat), convins fiind că văzutele atîrnă de cele nevăzute, că inefabilul, diafanul, suavitatea şi imponderabilul determină volumele, substanţa şi greutatea, că, vorba Chinezului, „forma vasului depinde de golul din el“ şi că, deci, ascuţimea simţurilor rotunjeşte armonia gîndirii şi cuminţenia făpturii. 

Pe urmă – le-am mai spus frumoşilor mei (acneici) adolescenţi, cărora le etalam virtuţile bătrînului gnothi se avton – după incursiunea autoscopică în ADN, musai să vă întrebaţi care dintre simţuri vă guvernează. 

Uite, eu am observat, prin ani, că, de unde eram un insaţiabil al vederii, am ajuns un fanatic al auzului. Pe cît eram de absorbit în tinereţe de rotirea vizuală a vulturului pe culmi de munte, de negrul-verde uriaş al pădurii, pînzăria cascadelor, strălucirea macilor în cîmpurile de grîu, arhitecturile mirifice ale flăcărilor în sobă, sticlirea vrăjitorească a ciupercilor otrăvitoare sub frunzişul umed, urmărirea norilor de sub umbra nucului, ori de lumina mierie alunecînd durduliu, ca la Sadoveanu, pe „tăpşanele prăvălatice“ – pe atît de tare am ajuns un rob al îngenunchierilor auditive din preajma Paştilor. Atunci, la ţară fiind, mi se bulucesc halucinant în auz cucii, mierloii, cintezoii, prigoriile, lăstunii şi rîndunelele, plus piuitul puilor de curcă din ogradă, clopotele şi toaca bisericii din deal, lipăitul pisicilor în tava cu lapte, scîrţîitul carului, rotirea linguroiului în ceaunul cu mămăligă, ca să nu mai spun de îmbătătoarele ore ale vipiei de la prînz, în fîneaţă, cînd începe simfonia elitrelor, a lăcustelor, cosaşilor, greierilor, într-o fierbinte tăcere asurzitoare. Pur şi simplu, închizi ochii şi aştepţi să-ţi iei zborul. Să vă mai spun de divin-odihnitorul susur nocturn al ploilor prin burlane şi pe acoperişul de şiţă, brusc intersectat de împieptoşarea sonoră a cocoşilor la trei noaptea? De ritmica tocatului lemnelor, evantaiul lătrăturilor cîinilor, plus mieunatul pisicilor, cotcodăcitul găinilor şi grohăitul porcului la ora mesei? De huruitul boabelor de porumb, sau al nucilor, în sac, ruginitul scîrţîit al vîrtelniţei şi zuruitul lanţului de la fîntînă? De ronţăitul tenace, bursucesc, feeric sub stele, al şoarecilor din pod? 

Aţi stat vreodată să ascultaţi intens, fie şi doar cîteva secunde, sfîrîitul lumînării aprinse la mormîntul bunicilor din deal? Sau lucrarea înverşunată a ciocănitorii în trunchiul copacului! Sau cum rup dinţii vacii iarba şi cum o rumegă, cum ţipă spre seară după muls, cum îi susură laptele în şiştar şi cum îşi linge viţelul, de-i înţelegi dintr-o dată statutul de sfinţenie indiană! Tot discutînd cu prietenii, în aceste zile de vară, despre „magia vizuală“, „stilistica olfactivă“ şi „coregrafiile auditive“, am aflat, pe de o parte, o sumedenie de mici taine îndelung păstrate (care dintre ei adoră mirosul de iarbă proaspăt tăiată, teii, sulfina, mirosul frunzelor arse şi al castanelor coapte, cine-şi închipuie leonardeşte bătălii celeste pe harta crăpăturilor din tavan şi-a varului de pe pereţi, cine atinge în transă catifeaua, inul, mătasea, brocartul, dar şi oţelul lucitor şi ebonita rece, cine se-mbată cu mirosul de lămîiţă, mosc, lavandă, nisip încins, oregano, cine adoră orăcăitul broaştelor pe malul apei dimineaţa, suspină la trilurile privighetorilor, leşină la aroma cafelei, la vederea nuferilor pe lac, sau la atingerea blănurilor, indiferent de torcătoarea lor provenienţă), iar pe de alta: că fiecare dintre aceste senzaţii inefabile are o cauză cît se poate de material-elementară, o determinare concretă, direct în patologie. 

Potrivit iconoclaştilor care ne-au stricat sadic festinul, excesul rafinamentelor olfactive provine din deficienţele ficatului, reveriile auditive ar fi pendinte de ansamblul ORL, cutare extaze vizuale ţin de acromatopsie ş.a.m.d., adică tot felul de orori (şi urdori) prin care medicalul vrea să încalece metafizicul. Exact ca la 16 ani, cînd dumnealor voiau să ne explice pornirile ceresc-nărăvaşe prin excese hormonale... 

Nu ţine, domnilor! Noi inspirăm extatic, precum tăuraşul Ferdinand, vă dăm semeţ la o parte diagnosticele, visînd deja, în creierul verii, să ne înfigem dinţii şi nările în miezul unui pepene roşu, ţinut la rece-n fîntînă

 

Sentimentul turistic al existenţei

Dan C. MIHĂILESCU | Ce mi se-ntîmplă

Dilema veche, nr. 332, 24- 30 iunie 2010

 

Scriam aici săptămîna trecută despre intervalul 2-9 iunie petrecut la Florenţa şi recunoşteam că – feeric de la natură, sceptic hedonist, plin de dulcea lehamite levantină, tradiţionalist eurocentric şi naţionalist luminat – eu nu am nimic din febra turistică omnidevoratoare de tip japonez, ahotnic fiind deopotrivă de natură şi cultură, de asprimile perenităţii şi dulceaţa efemerului. De reverii fabuloase, paseism ecumenic şi romantism bibliografic, dar şi de observaţia etnopsihologică intensă şi acidă, cu bogată bîrfire sociologică. 

 Extazul plimbărilor cu Tania, în care facem infinite presupuneri despre cuplurile care ne ies în cale, cărora le prefirăm specificul profesional, afectiv, etnic, religios, le comentăm vestimentaţia, gesticulaţia, statutul social, jubilaţiile secrete, frustrările, complexele şi iluziile compensatorii – nu este egalat decît de mania contemplativă (un colţ de stîncă sau un Rembrandt, un corb rotindu-se în tăcerea văzduhului, o cascadă vivaldiană, un luminiş de Bach cu Glenn Gould, un detaliu marmorean de Donatello, platanii din Lisboa, melcul de la Antim, trandafirii de la Cozia, străduţele din Siena, „stînca lui Franz Joszef“ de la Stîna Regală, şoimii vînători de la castelul Karlstein ş.a.m.d.) şi fervoarea glosatorie cu care comparăm seminţiile cuprinse de sfîntul sentiment turistic al existenţei: ameţitoarea pasionalitate hispanică, glacialitatea la patru ace a nordicilor, expansionismul logoreic al slavilor, infantil-iluzoria omnipotenţă americană, alintul narcisiac al francezilor, flegmatismul imperial, subtil-colonizator (şi ţăcănit cît cuprinde) al englezilor, sentimentalismul ortodox, pitorescul rebel protestant, severitatea coregrafică, de minaret muzical, a islamicilor, misterul colorat, dar de-o cruzime nemărginită, al asiaticilor... etc. Florenţa nu avea cum să facă excepţie. 

 Pe de o parte, am observat cu stupoare cum nu (mai) am, brusc, organ pentru Leonardo şi Michelangelo, dar mă absoarbe tot ce ţine de firea solară, luminos-năstruşnică a lui Fra Angelico. Şi că mă atrage mai degrabă blîndul rafinament canonic al lui Cimabue şi Giotto decît monumentalitatea zglobie de tip Vasari, ca să nu mai spun de oroarea faţă de cruzimile lui Caravaggio. (Dumnealui a dominat Florenţa în săptămîna cu pricina. Să vă mai povestesc de halucinaţia cîrdurilor de japonezi fotografic-meduzaţi înaintea Meduzei?!?). Şi că dintre toate Bunavestirile văzute (întîmplător, am mers pe urmele unui bun prieten metafizician, care pregăteşte un eseu pe tema respectivă), cea botticelliană m-a covîrşit de-a binelea prin divina-i, seducătoarea levitaţie de-o teatralitate superbă? Adică prin gradul de participare rafinat-dansantă a mişcărilor, în care, ca-ntr-o tiradă shakespeariană de luxuriantă, reciproc-magnetizantă ambiguitate, Îngerul dă să spună şi să sară, dar se reţine zeieşte în clipa supremă, în vreme ce Fecioara dă să-l respingă şi-l atrage, să se ferească absorbindu-i mesajul seminal, totul într-un mirific vîrtej de senzualitate şi sacralitate, de puritate, chemare tainică, predare inconştientă, posesiune nevinovată şi presimţire încercănată! O minunăţie, ce mai! 

 Dar de cealaltă parte, am devorat Strada. Lumea. 

Sînt convins că fiecare dintre dvs. aţi fost în variate rînduri locuit sau cutreierat de sentimentul turistic al existenţei. De acea minunată senzaţie de nonşalanţă intangibilă, de paradoxală siguranţă infailibilă, unde-i limpede că nimic nu te poate atinge şi nu cunoşti limitare de timp şi spaţiu, unde Poliţia funcţionează invariabil pentru toţi ceilalţi, numai pentru tine nu, convingerea că poţi rătăci oriunde, oricît şi oricum, că Dumnezeu a făcut lumea numai şi numai pentru tine. 

 Ei bine, eu am simţit deplin asta abia acum, în Florenţa. Nepăsătoarea libertate a flanării inconştiente printre comori zeieşti, secole, unicate. Tulburătorul firesc al mariajului dintre vîrstele lui Cezar, Nero, Traian şi Giuseppe Armani. Dintre medievalitate şi Fellini, Renaştere şi Gucci, ghelfi, ghibelini şi Franco Zeffirelli. N-am să înţeleg niciodată de unde atîta inefabil în atîta marmoră, atîta imponderabil în atîta arhitectură gigantică, de ce tocmai în ţara pastelor făinoase nu am văzut nici un trup gras cale de opt zile, pe scurt: cum devine carnalitatea soclul ideal al duhului şi cum se umple, aşa de natural, materia de chipul invizibilului

Ce-i drept, am avut parte în aceste zile florentine de explozia teilor, împletită cu cea a unei flori literalmente dumnezeieşti care este (ni s-a spus la San Miniato, unde gemea văzduhul de splendoarea ei) Gelsomina, neam cu iasomia, şi care te saltă numaidecît în narcoză, de-ţi uiţi părinţii, casa, starea, firea, tot. 

În plus, cînd să intrăm la Santa Croce, aud un flatant „nu sînteţi dvs. omul care aduce cartea?“, ceea ce avea să se transforme într-o sărbătoare vizuală de cîteva ore, de tandră ospitalitate florentino-valahă. Era Padre Eugen Răchiteanu, născut în 1974 la Zăpodia, jud. Bacău, „sacerdotte dell’Ordine dei Fratti Francescani Minori Conventuali“, plecat de zece ani din ţară, om cu doctoratul în teologie la Roma, cu două cărţi (Visita guidata nella Chiesa Monumentale di San Francesco – Cortona şi L’Icona. Sentiero tra visibile e invisibile), graţie căruia mi-am auzit cel mai frumos compliment din viaţă. Cînd m-a prezentat superiorului franciscan de la Santa Croce, un diplomat versat cît zece ministere de afaceri externe, m-am scuzat de felul cam zbanghiu în care arăt, spunîndu-i că nu poţi prezenta zece ani cîte-o carte zilnic rămînînd cît de cît zdravăn. „Io sonno un pocco pazzo“, am adăugat eu, băiat cuminte, în italiana mea de baltă. Nu-i nimic, a zîmbit subtil monseniorul: „anche San Francesco era un pocco pazzo“! La care, definitiv umilit, am închis ochii. Asta chiar că era prea mult pentru mine. Voiam acasă. 

 

Săptămîna florentină

Dan C. MIHĂILESCU | Ce mi se-ntîmplă

Dilema veche, nr. 331, 17- 23 iunie 2010

La turismul cultural am ajuns tîrziu. După ce am trecut de 50 de ani. Pînă atunci, tot ce era timp liber se asocia, compensator, pentru noi – oamenii care-şi cîştigau cultural existenţa – exclusiv cu natura, cu fervorile senzoriale şi setea de urcuş în aerul tare al înălţimilor. Lipsit de organ pentru mare şi film, fanatic al muntelui şi teatrului, detestînd dezrădăcinarea şi venerînd rînduiala rurală, am ajuns cu greu să prefer cutreierul sclifosit prin cele străinătăţuri unei suave aţipeli de amiază în fînul de pe Măgura Vîlcii, unei serafice partide de pescuit, vreunei năpraznice coborîri prin Valea Cerbului, unei căţărări făgărăşene, ori unei sfătuiri de taină cu Ioachim, Ştefan şi Matei, cei dintîi mesteceni plantaţi pe dealul casei de la ţară.

Dar uite că totul se răzbună şi, de la un timp, observ că ne încumetăm tot mai abitir, înhămaţi la ghidul turistic, să hălăduim prin muzee europene, prin catedrale, provincii şi cartiere pitoreşti, de-a lungul Senei şi Vltavei, pe Teju, Main şi Arno (Tania şi pe Tamisa), colecţionînd cu excitaţie juvenilă informaţii năstruşnice, imagini hipnotice, senzaţii nebănuite, alături de cogitaţiuni savante, fie şi la botul calului.

Şi – Doamne! – ce bine mi-a prins pe patul de spital derularea obsesivă, anesteziantă şi vindecătoare cît cuprinde, a stop-cadrelor herborizate cu grijă benedictină la cutiuţa cu nostalgii!

Muzeul jucăriilor din Praga şi al trăsurilor din Lisabona. Fadoul din cîrciumele Alfamei. Liniştea disciplinată din banlieue-rile Genevei. Forfota pestriţă de pe Podul Rialto. Nostalgia turnului Belem, stîncile aspre de la Cabo da Roca, divina absenţă a tavanului de la Batalha şi dulceaţa goticului manuelin. Strahov-ul, Mala Strana, Place des Vosges, scîrţîitul melancolic al treptelor în Casa Goethe din Frankfurt. Refluxul magnific de la Boulogne sur Mer. Străduţele insomniilor cioraniene din Sibiu şi Răşinari. Cerul de la Sf. Gheorghe-Deltă, literalmente acoperit de aripile pelicanilor şi berzelor. Răceala emfatică, geometric-agasantă a Vienei faţă de liniştea feciorelnică a Hurezilor şi clopotele copleşitoare ale Putnei. Urîciunea ploioasă din Bruxelles, magia carnavalescă a Veneţiei, orgoliul pieptos dar steril al Budapestei, calvados-ul rece sirotat în Piaţa din Lille şi buna răceală a pereţilor catedralei din Cisnădioara. Negritudinea angoasantă, pe cît de ameninţătoare, pe atît de excitantă, din marché aux puces-urile pariziene. Reveriile resemnate din Vysˇehrad şi Place du Tertre, din Coimbra, Sighişoara, şi Jardin du Luxembourg... Toate îmi valsau narcotic pe sub pleoapele închise de frică, în rezerva de la Urgenţă, înaintea operaţiei şi-a săptămînilor de penitenţă, avid căptuşite în convingerea că măcar ele or să dispară odată cu mine, precum bietele animăluţe îngropate de vii în mormintele faraonilor.

Aşa se face că, anul ăsta, în loc să-mi năpăstuiesc soţia la aniversară cu aceleaşi cadouri domestice din ultimul sfert de veac – textile, cosmetice, bibliofilie, bucătăriceli, grădinărie, giumbuşlucuri fals-joviale şi alte consumabile afanisite – am recurs la varianta masculin-boierească, grea ca un ghiul, strălucitoare şi arătoasă ca un cîmp heraldic din meciul ghelfilor cu ghibelinii: o săptămînă de Florenţa (pardon, Firenze) başca Siena şi Pisa, cu cămăruţa la zece paşi de Piazza della Signoria.

Prea ne vorbise toată lumea de soarele dulce al Toscanei, de ţinutul Chianti-ului, al Medici-lor, al lui Dante, Machiavelli şi-al Sfîntului Francisc, al lui Vasari, Bruneleschi, Donatello, de faptul că „abia ajuns acolo vei înţelege cît ne-au malformat manualele de istorie comuniste şi că, prin urmare, Evul Mediu n-a fost nici pe departe aşa de întunecat şi nici Renaşterea aşa de luminos-inocentă precum o declară dumnealor, cu vinovatul tezism al făcătorilor de marionete“.

Drept pentru care am umblat feeric-holbaţi cîte opt ore pe zi, de ne-au intrat picioarele în gît, de la Dom, Baptisteriu şi Campanila lui Giotto (cu toate sutele de trepte religios urcate) pînă la splendoarea benedictină de la San Miniato, trecînd prin San Marco, Santa Croce, San Lorenzo, Santa Maria Novella şi Orsanmichele, prin ziua de Pitti şi Boboli, ziua de Uffizzi şi dimineaţa tulburătorului tangaj din turnul din Pisa (unde, tot urcînd, parcă valsam pe valuri cu căpitanul Ahab după Moby Dick), pe la mormintele lui Machiavelli, Galileo Galilei, Michelangelo, Savonarola, Rossini, Alfieri, Foscolo, cu tot cu jerpelirea oficială care este Palazzo Vecchio, dar şi cu închipuirile blazonate de pe Via di Maggio, kitsch-ul aurit de pe Ponte dell Vecchio, plăcile memoriale „Elisabeta“ Browning, Andrei Tarkovski sau Robert James Lowell, oscilînd între pictura lui Philippo Lippi şi-o bisteca alla florentina, între Botticelli, Cimabue, Leonardo, Ghirlandaio şi-o porţie de spaghetti alla carbonara, între minunatul Fra Beata Angelico, cavoul familiei Franco Zeffirelli de la San Miniato şi-o pizza 4 formaggio.

Nimic mai străin de firea mea decît mania pensionarului birocratico-vampirizant, care-a adunat toată viaţa bani pentru a-şi bifa scrupulos în carneţel, înainte de apoplexie, vedetele istorice, arhitecturale şi estetice ale Europei, Americii sau Asiei. Eurocentric, fascinat de umanitate, antropologie şi etnopsihologie, am luat întotdeauna călătoria prin trecut ca un travesti al coborîrii în prezent, astfel încît, pentru mine, fiecare trecere dincolo devine o petrecere dincoace.

Cum se întîmplă asta – o să vedeţi săptămîna viitoare.

 

În atelierul lui Ştefan Câlţia

Dan C. MIHĂILESCU | Ce mi se-ntîmplă

Dilema veche, nr. 329, 3 - 9 iunie 2010

Cînd mă gîndesc că ani şi ani am fost pur şi simplu măgar cu pictorii, refuzînd în repetate rînduri să le vizitez atelierele, de teamă (sfîntă dobitocie!) să nu deranjez dulcea foială a muzelor, fantasmelor, culorilor, cutiilor, pînzelor şi, mai ales, a nenumăratelor sticloanţe cu varii elixiruri alcoolico-melancolizante, mă cuprinde o ruşine mortală. De unde să ştiu eu că, atunci cînd bietul Mircea Nedelciu mă invita, în anii ’80, în atelierul lui Ion Dumitriu, ăsta era un semn de amicală înnobilare, şi nicidecum o formală, suavă amabilitate? Cum oare să-mi închipui apoi invitaţiile altor meşteri, cu blazon mai mult sau mai puţin aurit, de-a le călca sanctuarele, de nu ca gingaşe îngăduinţe faţă de diletantismul meu artistic, dulci concesii făcute curiozităţii neofitului sîrguincios?

A fost nevoie de pledoaria fratern-încruntată a Mariei, soţia tarkovskianului Costion Nicolescu, pentru a mă îndupleca să aterizez acum doi ani în atelierul lui Mihai Sîrbulescu din Piaţa Kogălniceanu, şi asta numai fiindcă îl ştiam pe Mihai de peste trei decenii, de la minunatele cursuri ale lui Ioan Alexandru, admirîndu-i în tăcere clopotele şi Balcic-urile. „Nu există jignire mai mare pentru un artist decît să-i refuzi invitaţia de a-i vizita atelierul!“ – m-a umilit Maria. „El vrea să te împărtăşească din tot ce are mai bun fiinţa lui, iar tu îi dai cu tifla. Eşti un monstru. Aşa ceva nu se face!“

Ei bine, uite-aşa se face că nu demult m-am strecurat – hoinar holbat şi nevolnic – în atelierul lui Ştefan Câlţia, cea mai bogată, căftănită prezenţă autohtonă din muzeul meu mental, alături de Andreescu, Baba, Luchian, Ilfoveanu şi credincioşiile Prolog-ului. Mă rog, tot întîmplarea m-a împins acolo, dar, una peste alta, am trăit cu încîntare cîteva ceasuri de levitaţie.

Mai întîi te copleşeşte locul, în vecinătatea Casei Melik, într-un Bucureşti eliadeşte ieşit din timp, ocean de vegetaţie cu arome de mănăstire ortodoxă şi cu o arhitectură ce reuneşte Făgăraşul, Hurezii şi zona Uranus-Radu Vodă-Arsenal. Pavaje interbelice recuperate de la demolări, bîrne şi uşi de stejar, icoane şi firide văruite, fotografii de veac XIX, invazie florală ca la Agapia şi Văratec, ferestre, încuietori, volute şi tainiţe amintind ameţitor de frumoasele cule olteneşti, busuioc, iasomie, monarhism junimist, chipul Regelui Mihai şi-al lui Corneliu Coposu, totul vorbind despre buna severitate a rînduielii creştine, despre duhovnicie, hărnicie, haiducie şi dărnicie, despre har, credinţă, muncă şi nădejde, despre cuprinsul transilvan şi lumea vieneză, într-un hipnotic amestec de reverie şi pragmatism, de paseism şi angajare acută. (În grădină ne întîmpină soţia, gracilă ca un silf vegetal, doamna Livia Câlţia, arhitectul care a proiectat Biserica Pogorîrea Duhului Sfînt, parohia Sf. Nicolae din Cîmpina, ctitorită în anul 2000.)

Suflet răscruce, Ştefan Câlţia este un sangvin melancolic şi-un coleric fantast, deopotrivă contemplativ şi om al urgenţei ziditoare. Un alcătuitor de himere care vin de niciunde îndreptîndu-se nicăieri, levitaţii funambuleşti, încremeniri clovneşti şi metamorfoze halucinante, pentru care trecerea, călătoria, plutirea, suspendarea în vid, sticla (cu misterioasa ei tăcere vorbitoare), ceaţa, drumul, norii, luminişul, luntrea, peştele, dealul, figurile evanescenţei şi ispitele inefabilului, semnele acelui Dincolo ce definesc fiinţarea ca mister împărtăşit se asociază pieziş cu ambiguitatea carnavalescului şi teatralizarea obiectelor. „Peştii umanizaţi, sfetnici înţelepţi, ca într-o piesă de Shakespeare“, cum scrie Amelia Pavel în albumul Câlţia editat la Galeria Posibilă în 2004, acolo unde pictorul vorbeşte de imagine ca stare, de spaţiu ca personaj, lumea ca teatru („în copilărie visam să fug de acasă şi să mă fac clovn“) şi de fantasticul său magic, oniric, neavînd nimic de-a face – subliniază apăsat fostul ucenic al lui Julius Podlipny şi Corneliu Baba – cu suprarealismul.

Dai de pînze care simţi că l-ar fi extaziat năpraznic pe Fellini, după care cazi în plin Godot beckettian, te loveşti de-o tăcută, tulbure forfotă bruegheliană, apoi de stop-cadre din Bosch, dar fără intenţii moralizatoare, cum notează Andreas Heider în micul, dar cuprinzătorul volum Zwischen den Welten (D’un univers ŕ l’autre), apărut în Germania, la Iffeldorf, în 1994.

Apropo de albume: cît de firesc s-ar înscrie Câlţia (ca şi Sorin Ilfoveanu) în redutabila serie picturală începută acum cîţiva ani la Institutul Cultural Romîn, alături de Corneliu Baba, Tattarescu, Vladimir Zamfirescu, Henry Mavrodin, grupul Prolog ş.cl.!

Şi ce substanţial volum de confesiuni despre educaţie, credinţă şi Ideea românească s-ar putea face cu Ştefan Câlţia, plecînd fie şi numai de la acele comori pe care le deţine – caietele (de-a dreptul fabuloase pentru decerebrarea de azi) de evaluare pedagogică din România interbelică (le-a prezentat cîndva în emisiunea lui H.-R. Patapievici de la TVR Cultural), ori tulburătoarele cărţi-obiect pe care le alcătuieşte de ani şi ani cu o răbdare benedictină, într-un soi de alchimie angelică, în chip flagrant străină de furia devastatoare şi bibliofobia galopantă a prezentului!

Pensula – ca nuieluşa de alun a fîntînarilor de altădată... 

 

DV – nr. 311, 28 ianuarie 2010 (Tema: De ce să mai rămîi în România)

Acasă... „in dürftiger Zeit”

Dan C. MIHĂILESCU

În ce mă priveşte, lucrurile sînt dezarmant de simple. Nu am de ce să mă ascund după deget. Am fost educat naţionalist: înainte de-a fi tu însuţi, eşti român, ai datoria să fii un element de nădejde al patriei, să devii cît mai bun ca să poţi dărui cît mai mult, să devii o fiinţă morală, să lucrezi în cultul slujirii, să înveţi cît mai bine, ca să poţi da exemplu celorlalţi. Aşa-mi zicea maică-mea!

La 18-20 de ani îmi frăgezeam făptura cu Ioan Alexandru, Dorin Liviu Zaharia şi Daniel Turcea, cu Demonii lui Dostoievski, Eminescu, Blaga, V. Voiculescu, Eliade, Heidegger şi Hölderlin, cu Maramureşul icoanelor pe sticlă, cimitirul vesel de la Săpînţa, Simion Florea Marian şi Tudor Pamfile, cu Învăţăturile lui Neagoe, sofianicul blagian, predicile şi Melcul divin al lui Antim, cu Biblia lui Galaction şi Cantemirul lui Cândea, cu ornitologia mitologică, legendele eponime, Getica şi Memorialele lui Pârvan, cu Ion Gheorghe, Marcela Saftiuc şi Mircea Florian la cenaclul Luceafărul...

Aveau să le urmeze Cioran, Maurice Barrčs, Motru, Jünger, Simion Mehedinţi, Mircea Vulcănescu, Ţuţea, Spengler, Joseph de Maîstre şi ce mai vreţi dumneavoastră, pe aceeaşi linie care-l face pe Bruce Springsteen să exclame frenetic „Born in USA I was...“. Adăugaţi fascinaţia pentru romantismul timpuriu, de la Jena, pentru aburii metafizici din Novalis, Arnim, Tieck, fraţii Schlegel, dar şi fascinaţia pentru Craii lui Matheiu, ori uluiala produsă de Dacia preistorică a lui N. Densuşianu...

Pe scurt: boierie reacţionară, conservatism autohtonizant, reverie paseistă, mistică păşunistă, ortodoxie şi isichasm diletant. De unde naiba, Doamne iartă-mă, îngăduinţă faţă de modernism, internaţionalism, egalitarism, sincronie occidentalizantă? În linii mari, aşa am şi rămas. Sigur, timpul mai pune un bemol, o surdină, nişte cearcăne de scepticism, adică devine cu moderaţia. În anii ’80, cînd am avut ocazia unei burse în State, am fost abraş interogat de Securimea sa cum că voi rămîne Acolo. Ţi-ai găsit! Tocmai eu – pentru care o după-amiază petrecută pe aleile din Bellu, pe povîrnişul Stînii Regale de sub stînca lui Franz Joseph, ori printre fagii şi mestecenii din Stroieştii de Vîlcea fac infinit mai mult decît tot Apusul laolaltă – tocmai eu să-mi retez de bunăvoie întoarcerea în România!?! Jamais de ma vie, ca să zic aşa. N-are-a face că tot n-am plecat, important este că ador necondiţionat rădăcinile, lumea de Acasă, fiind suav indiferent la răsfirarea aripilor, la tot ce va să zică ailleurs.

În materie de studii în străinătate, cu „complexul Dinicu Golescu“, ambiţia boierimii înţelept reformiste de-a planta civilizaţia apuseană întru netrebnicia „neantului valah“ şi sfînta deviză postcomunistă „East or West, home is best!“ – eu am trăit mereu în cultul paşoptismului. Al veacului naţiunilor. Şi al junimismului. Să te duci în lumea civilizată, să te împlineşti individual, dar să te întorci altruist cu sacul acasă şi să-i luminezi pe ai tăi.

Aşa stînd lucrurile, înţelegeţi ce tristeţi amarnice trăiesc de aproape douăzeci de ani, de cînd trei sferturi din excelenta clasă de franceză a fiică-mii s-au spulberat în Vest, de cînd finii mi-au plecat în SUA (unde s-au desăvîrşit profesional şi domestic, după ce aici au fost sabotaţi sistematic de furibundul, păgubosul sistem gerontocratic al contraselecţiei ceauşiste), după ce producătoarea de la PRO TV, cea mai dragă (mi-)a ajuns bine-merci, pour toujours, în Canada, ca şi alţi prieteni, colegi de gazetă, fie congeneri, fie cu 20-30 de ani mai tineri.

În prima instanţă i-am condamnat pe fiecare. Nu glumesc. Aşa cum înainte de 1989 mi se părea o trădare, un act imoral să fugi din ţară, să-ţi extirpi singur rădăcinile, în loc să continui lupta de gherilă cu Leviathanul, tot aşa decolarea cu scop definitiv de după 1990, spre a te împlini numaidecît, rece, egoist, mercantil, fără suflet, dincolo, printre străini, în loc să lupţi cu mocirla de acasă – îmi apărea ca decizia unui pragmatism deplorabil. Mai ales că, fără excepţie, primele seturi de fotografii trimise acasă de peste mări şi ţări erau făcute – dizgraţios, jalnic – în bucătărie, printre mormanele de cărnuri apetisante şi sticlele îndelung rîvnite. În plus, cînd am ajuns în scurte incursiuni şi eu pe-acolo, în locul triumfului fotografiat am dat invariabil peste depresii, frustrări, compromisuri, nesiguranţă şi nevroze, peste o libertate trăită anxios, apoplectic, pauper, cu spectrul ratării şi în acelaşi blestemat amestec al dorului de casă cu încăpăţînatul refuz al întoarcerii, de teama de-a nu fi calificat drept loser.

După o vreme – văzînd perpetuarea nimicniciei de acasă şi, orice s-ar zice, reuşitele multora dintre cei plecaţi – mi-am relativizat singur perspectiva: la urma urmei, e dreptul sfînt al fiecăruia să-şi caute oriunde, oricînd şi oricum liniştea, confortul, împlinirea profesională şi, de ce nu, chiar fericirea. N-am mai condamnat. Mi-am cenzurat lamentaţiile şi cioranismul lui „n-a fost să fie“, ba încă am început să mă bucur tot mai tare şi tot mai sincer de semnele salvării fiecărui desţărat. De bună seamă că la schimbarea cu pricina va fi contribuit esenţial şi fenomenul „căpşunarilor“, masivul lor „aport valutar“, faptul că am tot văzut familii salvate (chit că şi căsnicii destrămate), sate umplute cu maşini de lux şi trepte de marmură la fîntîna seculară, pensionari bine chivernisiţi aici prin sumele nepoţilor stabiliţi dincolo.

Ei bine, uite că, după toate astea, după lina resemnare, altceva a trebuit să mă scoată din minţi. Refuzul obstinat al mîrlăniei naţionale de a-şi recupera valorile lustruite în maşinăria occidentală! Tocmai cînd ne bucuram că tineretul plecat a ajuns la gînduri mai bune faţă de lumea de acasă, tocmai cînd se înmulţeau planurile de asocieri, capitaluri conjugate, oraşe înfrăţite, reveniri spectaculoase, investiţii comune, joint ventures şi altele asemenea, tocmai acum se împieptoşează străvechea ură a rozătorului pe zburătoare. „Cine-a plecat – să facă bine să rămînă acolo! Să ne lase-n sărăcia noastră, să nu ne mai dea lecţii că n-avem nevoie de ei!“ Aşa cum în strivitoarele coate, transpiraţii, duhori şi tropăiri pe bătături din tramvaiele ceauşismului auzeai invariabilul „dacă nu-ţi place să te-mpingi, ia-ţi, taică, maşină mică“, la fel acum se şuieră şerpeşte nu doar vechiul slogan „cui nu-i convine aici – să se care“, ci şi: „lasă-i să rămînă unde s-au dus, să nu vină acuma la masa-ntinsă (sic), că n-avem loc de ei“.


Doctori de renume, care ar dori să revină în ţară cu tot cu afacerea reuşită acolo, dar cărora li se refuză cu otrăvită obstinaţie reintrarea în sistem fără vărsarea unor milioane de euro la cupola ocultă a Reţelei. Tineri preoţi care au vrut să înveţe neogreaca, s-au dus la Athos şi la alte surse asemănătoare, dar care sînt stopaţi acum în reîntoarcerea la eparhie cu un: „nu avem nevoie de oameni învăţaţi. Dacă aţi ales să plecaţi, rămîneţi acolo!“. Bursieri trimişi la specializare chiar de statul român, la şcoli de administraţie publică, însă net refuzaţi la întoarcere şi lăsaţi senin în şomaj cu un: „la ce-aţi mai venit?!? Unde să vă plantăm noi acuma?“. Arhitecţi, informaticieni, veterinari, profesori... mă rog, numai discreţia, bunul lor simţ, dar şi spaimele lor mă obligă să le tac poveştile de vreo cîţiva ani, deşi, ca gazetar, mă ard buzele să dau în vileag exemple negre din mentalitatea asta monstruoasă în trei timpi: de-a ne sabota sistematic valorile cînd sînt acasă, a le bîrfi dispreţuitor (ori a le minimaliza realizările) cînd pleacă şi de-a le închide uşa-n nas cînd se încumetă-n utopia de a-şi repatria experienţa, învăţătura şi cîştigul. Curat mentalitate sinucigaşă!

Astfel încît că-mi vine să spun, la rîndu-mi, că – dacă aş avea douăzeci de ani – aş pleca şi eu unde-aş vedea cu ochii!

Vorba bunică-mii: „vezi cum te-ntoarce viaţa?“.
 

 

DV – nr. 221, 13 mai 2008 (Tema: Cum citeam in comunism)  

„Aceste jalnice victorii ale normalităţii“
Dan C. MIHĂILESCU

Vezi bine că totul era altfel înainte de 1990. Eram forjaţi în idealismul de gherilă al luptei contra Duşmanului comun. Nu ne păsa de noi, ci numai de cauza colectivă. Egoismul era prohibit, ce ne călăuzea era cultul slujirii comunitare. Religia nimicului şi auto-deposedării. Nu aveam grija zilei de mîine, fiind repartizaţi pe viaţă, prăjiţi la foc mic, hrăniţi cu linguriţa, căutîndu-ne un cotlon cît mai nebăgat în seamă în marea Zoo care era patria. Nu eram deprinşi să trăim, ci să supravieţuim. Ţinuţi departe de evantaiul libertăţilor orizontale (hedonism, erotism, esoterism, Shop, turism outside etc.) eram educaţi să evadăm exclusiv pe verticala spiritului, acolo unde două ceasuri de teatru echivalau cu extazul total, lectura unei cărţi prohibite făcea cît un orgasm de vis, un vernisaj te înălţa cît o doză de heroină, iar vizionarea unei casete video cu prietenii se consuma mai ceva ca o conspiraţie de conjuraţi, ca o şedinţă de lojă masonică, avînd în oase şi sub piele fervorile catacombarilor de odinioară.

I-aţi auzit vreodată pe foştii puşcăriaşi sau pe foştii confraţi de arme amintindu-şi cu stupefiantă fericire şi cu un bezmetic orgoliu al suferinţei toate umilinţele îndurate în colcăiala dezumanizantă – dar sublimă! – a „universului concentraţionar“? Ei, uite-aşa ne amintim noi, acuma, cititorii din ceauşism, fervoarea dementă cu care căram săptămînal în bîrlog cîte-un vraf de cărţi de Cioran, un Soljeniţîn, un Gobineau, un Spengler, un Kundera, un Jung sau un Jünger, un Le Carré, ultimul număr din Lire, o casetă video cu Pivot sau Căinţa lui Abuladze, un Guénon, sau – Doamne! – toate cărţile lui Eliade tipărite-n interbelic, aşa cum am avut eu parte graţie prieteniei cu Doina Graur, nepoata lui Ion Chinezu. Păi, cum să uit dimineţile petrecute în casa ei de pe Ştefan cel Mare, de unde plecam cu plasa de bucoavne prăfoase, ca să le fotocopiez cu un acut sentiment al clandestinităţii la ditamai BNR, vizavi de „Trei ursuleţi“, prin tot soiul de complicităţi care-ţi făceau pielea de găină? Cum plecam de la Paul Sterian cu poveştile despre Nae Ionescu şi „carcasierii români“, cum plecam de la Arşavir Acterian cu fotocopii ale articolelor lui Mircea Vulcănescu, sau cum călcam casa anticarului Sterescu după memoriile lui Sextil Puşcariu, un Vasile Conta, un Paul Morand, un Simion Mehedinţi, un terfelog masonic sau cîte-o arzătoare fascie legionară...!

Păi, ştiu copiii de azi, care strîmbă din nas în faţa unui stand cu toate interzisele noastre de altădată, ce însemna să te întorci seara acasă la soţie cu un pacheţel de OB-uri şi-o ciocolată chinezească, însoţite de Mircea Eliade. The Romanian Roots, de Mac Linscott Ricketts?!?

Nu ştiţi. Şi nici nu doresc nimănui să mai ştie vreodată ce înseamnă aceste jalnice victorii ale normalităţii obţinute cu preţul unei umilinţe pseudoeroice şi alienante. Trăiţi firesc şi citiţi cît mai mult, că nu se ştie niciodată din ce tufiş vă aşteaptă, cu ochiul crud şi nemilos, iepurele.


DV – nr.208, 7-13 februarie 2008 (Tema: Spiritul critic şi mania contestării)  

 

Lauda ca deformaţie şi plictis
Dan C. MIHĂILESCU

„Pe cine mai lăudaţi vinerea asta la rubrica din Evenimentul zilei?“ – mă întreabă Armand Goşu (mucalit şi maliţios la modul pufos) acum vreo două săptămîni, în redacţia revistei 22. „Păi, Enervările lui Mirel Bănică şi Codruţ Constantinescu“ – răspund instantaneu, după care-mi iau seama şi-l contrez: „Adicătălea, cum devine cu lăudatul ăsta? E ceva de rău!?! Ar trebui să mai şi radem, nu? Asta vreţi să ziceţi?“.

După ce l-am forfecat amical cîteva secunde – cum că-mi pare rău, stimabile, că şi dumneata te înscrii în orizontul de aşteptare al prezentului, ostil exerciţiilor de admiraţie şi favorabil demolării de dragul zgomotului: cu cît mai mult scandal, demitizare, deconstrucţie, relativizare, cu atît mai plăcut eşti postmodernităţii – m-am ofilit brusc. M-am cuibărit amuţit în vizuina reflexivă şi am întors pe toate feţele chestiunea, taman bine pentru subiectul propus hic et nunc de Andrei Manolescu.

Da, recunosc, pe vremea formării mele, acum treizeci de ani, critica literară era infinit mai acasă în afirmaţie decît în negaţie. Partidul şi cenzura nu suportau cernerea din krinein, eliminarea, rezervele, acuzarea, catalogarea severă şi ierarhiile subiective, tăiate iute şi necruţător. Tot ce se învedera ca verdict negativ suna subversiv, „duşmănos“, „necorespunzător“ (în limbajul Securităţii), ba chiar aducea a leznaţiune. Numai campaniile antilovinesciene (şi, prin extensie, anti-„Europa liberă“) ale protocroniştilor erau concoctate la vîrf şi favorizate la bază. Cînd a izbucnit scandalul cu plagiatul lui Eugen Barbu şi lumea literară ameninţa să-şi dea drumul la gură, automat au venit indicaţiile de temperare, îndemnurile la „critica constructivă“, la deplasarea energiilor dinspre critică spre eseul neutru, comparatistica înaltă şi istoria literară. A încetat brusc moda culegerilor de cronici şi au început campaniile în favoarea „marilor sinteze“, a „instrumentelor de lucru“ ş.a.m.d., critica de întîmpinare fiind resimţită ca un pericol, ca o substituire de autoritate, o formă alternativă de putere şi politizare culturală.

Prin 1978-’79, cînd încă eram recenzent la Luceafărul, începusem o suită de „profiluri“ de critici şi istorici literari, unde am scris despre Ion Pop, Alexandru Călinescu, Eugen Negrici, Ion Vartic şi alţii, totul mergînd bine pînă la rezervele faţă de Al. Piru şi Al. Ciopraga. Nu, aici era vorba de nume prea sonore în geografia literară, iar eu prea eram un mucos, neavenit şi neinstruit politiceşte, spre a mi se permite ce li se permitea (şi ordona) lui Artur Silvestri şi Constantin Sorescu faţă de Monica Lovinescu, Geo Bogza, Breban, Buzura, Z. Ornea ş.a.m.d. Iar cînd Valentin F. Mihăescu îl torpila pe Nicolae Manolescu, apoi asta era tare de tot cu voie de la stăpînirea unghenistă. Ca să nu ajung cumva vreodată să mă familiarizez volens-nolens cu poruncile vremii, am preferat să fug din arenă şi să construiesc aiurea. Nu să distrug, să desfigurez ori să malformez cărţi, nume şi destine literare. Am preferat să mă retrag cîţiva ani buni din exerciţiul regulat al cronicii de întîmpinare, scriind cărţi despre clasici. În plus, nu am suferit niciodată de mania contradicţiei, mai precis: de acea „sfîntă“ anxietate care-i cuprindea (şi-i cuprinde) pe cei din linia Zarifopol-Cioculescu-Alexandru George, faţă de numele supralicitate la bursa culturală a zilei.

Există peste tot şi dintotdeauna o alergie a spiritelor excesiv ascuţite la impulsurile mitizante ale prezentului, iar uriaşele aluviuni encomiastice care-i înconjurau pe cei de talia unor, să zicem, Marin Preda sau Nichita Stănescu, ori Cărtărescu astăzi, erau, oricum, de natură să genereze contrareacţii pe măsură. Dacă nu neapărat la nivelul criticii de întîmpinare, în orice caz în jurnalistica avidă pamfletar. De altfel, între cronica literară şi jurnalismul cultural diferenţele au fost şi au rămas clare şi ferme. Cea dintîi cată să cultive măsura, demonstraţia solid argumentată, nuanţele şi contextualizarea operei, cealaltă adoră exageraţia, spumegaţia sulfuroasă, reducţionismul, atacul la persoană etc.

Nu am avut niciodată nimic împotriva rezervelor lui Şerban Cioculescu sau Gheorghe Grigurcu faţă de poezia lui Nichita şi fenomenul stănescian, ori împotriva neaderenţei lui Nicolae Manolescu la imnica lui Ioan Alexandru. Ele erau cît se poate de motivate în spiritul pozitivismului şi „lansonismului“ celui dintîi, al opţiunilor şaptezeciste (v. în speţă seria „Hyperion“ coordonată de Mircea Ciobanu la Cartea Românească), în cazul celui de-al doilea, şi al raţionalităţii necondiţionate manolesciene. Orice bemol prinde bine la partitura encomiastică, mai ales cînd este făcut la meserie şi cu bună credinţă. La limită, am acceptat şi rezervele lui Paul Cernat faţă de Orbitor III, cu toate că, la umbra lor omnidevoratoare, n-a mai crescut în final aproape nici un fir de vegetaţie admirativă faţă de frumuseţea şi amplitudinea întregului. În schimb, nu m-au convins, necum atras, niciodată demolatorii de profesie, vidanjorii, ţîfnoşii din principiu, gazetarii literari gata mereu să-şi sonorizeze numele prin tunuri, spargeri de prestigii, paradoxuri vulgare, injurii rezemate sfidător şi megaloman pe NU-ul ionescian, rezultate din narcisism, delir de grandoare, frustrări şi ranchiună, cînd nu din simplu carierism, interese de coterie, invidie sau pur şi simplu comandă redacţională. Repet, am preferat invariabil construcţia tenace şi măsura în toate. O fi şi asta de înscris la sechelele supuşeniei sub dictatură? Ezit să răspund, fiindcă orice aş spune ar lucra împotriva mea. Fapt este că, astăzi, revistele literare şi mai ales paginile de cultură ale cotidienelor abundă în borhot resentimentar, mania provocării cu orice preţ, „gicăcontrism“ delirant, negaţia perpetuă şi „pitbulismul“ grotesc-ucigător. Cum aud de o carte bună sau un spectacol reuşit în tradiţia armoniei şi-a valorilor clasic-morale, ştiu dinainte cît de vitriolant vor reacţiona recenzenţii X şi Z, cronicarii de teatru Z şi Y, pentru care contează numai abjecţia provocatoare, dejecţiile lirice, inversiunea şi deriziunea.

Ce-i drept, mă alin mereu cu gîndul că, orice ar face şi ar urmări, din poziţia lor – de „pisser contre le vent“ – jetul proiectat le este, fatalmente, dedicat în exclusivitate.

P.S. Acuma, între noi fie vorba, cel puţin în materie de critică şi istorie literară, ne-ar prinde bine o cultură a negaţiei. La noi, raportul dintre recenziile favorabile şi cele demolatoare pare să fie de unu la mie. Pe de altă parte, cum să nu deplîngi energia consumată de Alex. Ştefănescu la rubrica lui din Ziarul de duminică? Aceeaşi veche dilemă: de ce să-ţi pierzi vremea şi talentul spulberînd nimicuri, în loc să construieşti ceva solid? Şi totuşi, cînd nimicurile devin directori de liceu, decani, conducători de doctorate, decidenţi ministeriali, ordonatori de credite şi făcători de ierarhii, parcă-ţi pare rău că n-ai vorbit la timp...

 

DV – nr.167, 20-26 aprilie 2007  

 

Doctrina, politicile si ranchiuna

Dan C. MIHĂILESCU

    De cînd mă ştiu prin literatură mi-au plăcut polemicile, încleştările ideologice, campaniile doctrinare. Cea dintîi manifestare a mea în calitate de „cercetător ştiinţific“ la Institutul „G. Călinescu“ – doamna Buşulenga şi Marin Bucur dorind (în van) să mă vindece de patima gazetăriei, în favoarea arhivisticii şi textologiei – chiar aşa ceva a fost: bucătăriseala unui volum colectiv intitulat Atitudini şi polemici în presa literară interbelică, apărut în 1984 la tipografia Universităţii, în condiţii de cvasi-samizdat. Visam la un moment dat un doctorat cu cele două linii ale trenului românesc, cea germană – monarhia, dreapta, naţionalismul, idealismul – şi cea franceză – spiritul secularizant, republican, cartezianismul, stînga – urmărite deopotrivă în lumea politică, printre lojile masonice respective, dar şi în cultură, mai ales în literatură...
    Niciodată nu i-am înţeles pe fanaticii liniştii-cu-orice-preţ, pe adversarii spiritului polemic şi adepţii pudibonderiei în toate cele. După cum fără spirit critic sîntem morţi, viaţa literară văduvită de certuri, cabale şi campanii nu serveşte decît belferimii castrate, cu insecte sub perucă şi înecate didacticos în puful moliilor dintre carpete. Sigur, în general mă îngreţoşează pamfletul, mai ales atunci cînd energiile şi fanteziile lui decad din turnul arghezian cu otrăvuri, duhori şi dihănii înspre cloaca lui Eugen Barbu & clica „alcibiadică“. Dar şi altminteri: dacă la rigoare pot să accept că, într-o scrisoare către junele Mircea Eliade, profesorul C. Rădulescu-Motru îl taxează de „ţigan“ pe Nae Ionescu, sub nici o formă nu-l accept pe Blaga făcîndu-l în public „Mortu“ pe acelaşi Motru.
    În rest, ce poate fi mai palpitant – şi mai productiv cultural, mă grăbesc să adaug – decît să urmăreşti războiul ideologic al naţionaliştilor cu internaţionaliştii, al autohtonizanţilor cu alogenii, al xenofiliei cu xenofobia, al liberaliştilor, reformiştilor, radicalilor şi anarhiştilor – cu conservatismul, reacţionarii, gradualiştii şi legaliştii. Al monarhiştilor şi unioniştilor cu republicanii şi antiunioniştii, al etnocraţiei cu „primatul estetic“, al sincroniştilor cu paseiştii izolaţionişti ş.a.m.d. Că, la extreme, roşii sînt una cu verzii, confraţi de tulpină, asta nu afectează spectacolul fascinant al centrului, adică scena turnirelor, acolo unde temperamentul latino-gîlcevitor, versatil şi tranzacţional al românului s-a simţit întotdeauna bine, viril, important.
    De aici în jos, tot coborînd, lucrurile devin, natural, din ce în ce mai urîte şi mai neplăcut mirositoare. Una sînt discursurile parlamentare din epoca Maiorescu, Carp, Marghiloman, sau luptele ziaristice dintre aripa rosettistă şi „Timpul“ eminescianităţii inflamate, şi cu totul altceva tensiunile bipolarităţilor Eugen Barbu – Marin Preda, Eugen Florescu – Gogu Rădulescu, Luceafărul – România literară, Nicolae Manolescu – Mihai Ungheanu, inclusiv Artur Silvestri – Ion Cristoiu (via Mariana Brăescu), asta ca să nu mai spun de trimiterile argheziene la „trînjii“ cuiva, de îndosarierea Blandianei sau a lui Manolescu la Vadim, ca „pui de legionari“, sau – de ce nu – de tratarea mea ca „minte bîlbîită“ la Nicolae Iliescu etc.
    Mai departe, una erau polemica Maiorescu – Gherea, gherila cruntă în care se aflau angajate presa „evreiască“ din Sărindar şi presa legionară a lui Ilie Rădulescu şi co., sau chiar dosarul protocronismului ceauşist, şi cu totul altceva jalnica apărare barbistă de acuzaţia de plagiat la Principele, războiul lui Paul Goma cu toată suflarea scriitoricească, ifosele teoretizante şi ţîfnele eterne ale lui Marin Mincu, fixaţiile vindicative ale unor Dan Petrescu, I.B. Lefter sau Călin Vlasie, fondul resentimentar ce ghidează atitudinile publice ale lui Eugen Simion (inclusiv lupta de uzură cu Gheorghe Grigurcu), starea de beligeranţă păguboasă în care se complac mulţi douămiişti ş.a.m.d. Luaţi fie şi numai suma polemicilor din jurul generaţiei ’27 sau al autenticismului interbelic şi comparaţi-o cu discuţiile post-’89 din jurul fracturismului şi autobiografismului... Ieri mize mari, cu bătaie pînă la vîrful statului, azi jocuri jenante cu jucării ieftine.
    Însă – repet – certurile intelectualilor, cînd peste, cînd sub centură, au – în principiu – ceva igienic, de lux elementar, de aerisire a pivniţelor, schimbare a apei din acvariu, sau – dacă sîntem oleacă mizofili – de păsăret necrofor, care curăţă plaja de stîrvuri şi carapacea hipopotamilor de insecte şi viermi. Astăzi, fireşte că e supărătoare, de nu înduioşătoare furia „oierilor“ pe „boierii minţii“. Bineînţeles că ni se pare profund contraproductiv challenge-ul poliromilor cu humanitaşii. De bună seamă că păltinişofobia este cea mai inexplicabilă, mai pernicioasă şi mai suicidară atitudine culturală pentru orice minte care se respectă. Dar nu este nimic de făcut în primă instanţă: comunismul a micşorat pînă la nimicnicie mizele, astfel încît ranchiuna, invidia, ura viscerală, răzbunarea prin decenii şi setea de disoluţie generală (ca şi de autodistrucţie, la urma urmei) au luat locul delicioaselor perversiuni interbelice de cafenea, cancaneriei „sburătoriste“, jubilaţiei adulterine, mateinei vînători de ponturi fine, spumegaţiilor de barou literar, şantajelor de tip „Curentul“, vituperărilor iorghisto-lovinesciene, cabalelor universitare prin care G. Călinescu pleca de la Iaşi la Bucureşti (ca, peste ani, Buzura şi DRP din Cluj), iar Lovinescu rămînea pe viaţă profesor de liceu...
    Ca în „buna“ tradiţie a mafiei siciliene, bunicii dejişti îşi plătesc poliţe prin intermediul nepoţilor ceauşişti, foştii activişti se răzbună pe foştii-actuali securişti, mari subiecte culturale sînt folosite ca pretext politic acuzator, ca antrenament polemic şi luxare reciproc-piezişă. Mici succese editoriale în străinătate sînt instrumentate ca procese de intenţie făcute criticii literare din ţară. Lobby-urile geografiei literare mitizează pseudovalori locale cu care hărţuiesc ori şantajează permanent centrul invariabil duşmănit. Juriile, nominalizările şi premiile sînt atacate constant, orbeşte, într-o frenezie demolatoare vecină cu isteria, în vreme ce amatorismul stupefiant ce caracterizează mare parte din jurnalismul cultural cotidian, faţă de profesionalismul etalat în hebdomadare şi mensuale, are o audienţă infinit mai mare, fiind şi agresiv cît încape. În fine, dacă tot ce nu există este deplîns în cor, tot ceea ce apucă să se închege cît de cît va fi numaidecît supus tirului distrugător din toate direcţiile, într-o demenţială sarabandă de jelanii, fervori insidioase, pledoarii sulfuroase, lehamite, atac la persoană, proces de intenţie, aluzii vulgare ş.a.m.d.
    Totul pare menit – deliberat, dar mai ales inconştient – să ascundă nu doar un fond moral sălbăticit, ci realitatea de care ne temem teribil şi ludic totodată: uriaşul deficit de creativitate cu care ne-a lăsat comunismul. Înlocuim patosul constructiv şi forţa sintezei cu gherila ideologică. Un mănunchi de crai castraţi umblînd cu vibratoare-n bandulieră.

 

DV – nr.163, 23-29 martie 2007  

 

Gherăniciul sau grifoarul 

   Dan C. Mihăilescu

 

    Bag samă după restrictivul din întrebarea dvs. („cine mai crede în critica literară?“) că nutriţi oarecum acelaşi scepticism faţă de viitorul subiectului pe care-l întîlnim la scriitorii vîrstei a treia („cine mai are nevoie astăzi de literatura adevărată?“), la cititorii ajunşi în rolul bunicilor („cine mai pune mîna azi pe-o carte?“), dar şi printre criticii înşişi: „oare mai are nevoie cineva de critica literară?“. În apocaliptita cvasi-generală, sigur că şi în suflarea literară adie zefirul crizismului. Cine nu este încercat din cînd în cînd („nu de multe ori, da’ cam des“) de senzaţia inutilităţii (personale sau de breaslă) sau a marginalizării, de umilinţe, servituţi, pe scurt – de gustul zădărniciei?
    Şi totuşi, dacă ne uităm puţin în urmă la ce perspective culturale funeste ne obligau realităţile de la începutul anilor ’90 şi la starea de fapt actuală, trebuie să ne odihnim oleacă pesimismul. Adevărat, nou-veniţii pe teren traduc la TV „memoriile lui Saint-Simon“ prin „memoriile Sfîntului Simion“ – aşa cum, zguduitor, a observat Radu Cosaşu nu demult în Dilema veche –, însă orice s-ar zice, una peste alta, situaţia s-a echilibrat: întrebat despre noua literatură, orice critic rezonabil va putea cita numaidecît patru, cinci poeţi incitanţi, vreo zece prozatori redutabili, trei, patru critici formaţi şi afirmaţi odată cu noul val literar, ca şi existenţa unui distinct şi substanţial capitol de istorie literară postceauşistă, inclusiv cu opere memorabile din „sertarul“ deceniilor precedente. Însuşi statutul pe care şi l-au căpătat în comentariul literar, de vreo doi ani încoace, oameni ca Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Simona Sora, Marius Chivu, Andrei Terian – ca să mă rezum numai la cîteva nume – indică fără tăgadă existenţa unei serioase – chit că deconcertante – oferte literare.(...)

     Uitaţi-vă, pe de altă parte, la mulţimea şi vehemenţa reacţiilor scriitorilor – amatori şi profesionişti deopotrivă – faţă de un verdict sau altul, ca şi la puzderia de acte şi opinii critice din lumea interactivă, de pe situri, bloguri şi toate celelalte asemenea. Peste tot apar pregnant fie alergia la premisele sau concluziile actului critic, fie nemulţumirea şi, în consecinţă, substituirea obiectului în subiect. Scriitorii înşişi se comentează intens între ei, publicul se deghizează frenetic în comentator literar, teatral şi cinematografic. Oricum ar fi, dar critica nu produce nicidecum indiferenţă. Toată lumea critică, într-un fel sau altul, chiar şi atunci cînd pronează inutilitatea, versatilitatea, cumetria sau neguţătoria actului critic. Lucrurile seamănă în bună măsură cu atitudinea tinerei generaţii faţă de Uniunea Scriitorilor, adică de – în ochii ei – citadela conservatismului, a monopolizării vieţii de obşte. Ar vrea-o cînd distrusă, cînd a nimănui, cînd a lor, a tinerilor. Mai ales a lor. Aşa şi cu critica: e valabilă cînd o facem noi, cum vrem noi, e blamabilă cînd o practică adversarul. Mă rog, chestii vechi de cînd suflarea artistică.
    În sfîrşit, rostul actual al criticii îmi pare că seamănă teribil cu gherăniciul pe care îşi ascute motanul meu unghiuţele (sau grifoarul, dacă e să-i trimitem un susur auditiv prietenului a.l.ş., recurgînd la un calc din franceză). Nu pare că-l suferă, îl atacă şi-l hărtăneşte cu sfîntă înverşunare de cîteva ori pe zi, dar e limpede că, fără el, personalitatea lui ar fi lipsită de însăşi ideea (pur şi simplu vitalizantă) a competiţiei. Cu alte cuvinte, dacă opinia publicului reprezintă motivaţia, apoi opinia critică reprezintă challenge-ul, direcţionarea energiei, determinarea. Vi se pare puţin? Sau prea mult? Orice aţi răspunde, tot nemulţumiţi veţi (vom) rămîne. Ei, uite, asta va să zică normalitatea.

(Mai mult la http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=163&cmd=articol&id=5273)

 

  DV – nr.121, 19-25 mai 2006   

 

Sigur e numai ce nu e 

   Dan C. Mihăilescu

 

    Deschid Scriitorincul si vad ca in nr.18 din 14-20 mai 1993 al Dilemei, sub obositorul titlu "Omnipotentul Cica si Orbirea S.A.", am facut nu numai elogiul national al birfei, ci si o incercare de geografie a ei, dupa sartul gastro-alcoolic al Principatelor, ajungind la Caragiale tatal (la noi informatia-i moft, sfint e doar zvonul, zeul Cica), la peisajul mioritic vazut ca o vasta poiana a lui Iocan... Eram sprintar pe atunci, aveam 25 Kg. In plus, nu stiam de Sortis, inca nu auzisem sloganul "soarele si Aspenteru' intareste caracteru'".

    Sint, va sa zica, 13 ani de cind ati dilematizat birfa si zvonul, si stiti foarte bine la ce sa va asteptati, in context, de la unul ca mine. Sinteti aproape siguri ca, pe fond apocaliptico-national fiind, voi incepe cu vorba lui Cioran, prin care-si motiva alergia la interviuri, la tot ce inseamna mediatizare, hartuirea intimitatii aricite, anume ca "vin dintr-o tara in care se stie totul despre oricine si se striga-n gura mare chiar si inainte de-a se intimpla". Banuiti ca, asa cum am decupat atunci sarmul birfei pe provincii istorice, acuma voi opta pentru criteriul religios, incercind sa compar sobornicitatea grasimoasa, suculenta a birfei ortodoxe cu zvonul catolic (disciplinat, bine ierarhizat, aseptic, lucrativ), cu telefonul cu sau fara fir prin care fuge informatia in cuprinsul individualismului protestant (birfirea educativa ca apendice al ethosului weberian al muncii), la ce poate fi zvonul in moschei si sinagogi nevoind sa ma duca gindul.

(...)

    Realitate beton la noi numai raul, zvonul patogen, cit mai fabulos, mai nebulos, mai incredibil, ca de-o pilda, conspiratia mondiala din perspectiva careia fireste ca "sigure" sint numai ne-vazutele, ielele-ipotezele. Totul e ocult, incornorat, sulfuros, complot, sforarie, sobolaneala, spiterii de-ale dumnealor, cu care au facut si decembrie '89, ultima data cind ne-am mai lasat noi amagiti, fie si trei zile, de ceva vizibil. De atunci, gata, totu-i urzeala, doua pe fata, doua pe dos, "fugi dom'ne de-aici", "iti spui io c-asa e", "sa moara mama daca te mint", "sa-mi sara ochii", "sa n-am parte de Joitica"...Nttt, adio, o data vede nasul... De unde si varietatea grimaselor, tipica omniscientei, ochiul semi-inchis ("sa moara cine minte?"), colturile buzelor lasate ("as!"), capul lasat usor intr-o parte ("mai, sa fie!"), sprincenele ridicate ("ce vorbesti dom'ne, chiar asa?"). Cu, desigur, concluzia partiala cum ca "o fi, nu zic nu, da' eu nu cred pin'ce nu vad cu ochii mei. Si nici atunci, c-am mai vazut noi d-astea", urmata insa la potou de morala fabulei: "las-ca stim noi ce e-n spatele chestiei".

(...)

 

DV – nr.110, 3-9 martie 2006   

 

  Succesul? "Să fie la ei acolo" 

   Dan C. Mihăilescu

 

    (...) E limpede că recunoscîndu-ne cu mîndrie şi patos în postura ciobanului superotoman, am acceptat ideea reuşitei ca pe-o ghilotină, ca pe mireasa cu coasa, de vreme ce - e lucru ştiut - la români a avea e una cu a greşi, a păstra va să zică a risca degeaba, a strînge bani (ca laţul pe gît) egal a sufoca, pentru că, în general, ceea ce contează pîna la urmă e sărăcia cinstită, nu succesul deochiat şi, oricum, resimţit ca efemer. E mult mai sigur nimicul decît preaplinul. Preaplinul ne stînjeneşte, ne creează complicaţii, ne obligă la dezvoltare, gîndire, strategie, investiţie, în timp ce noi ne simţim bine numai în improvizaţie, pompierism, la mica plesneală, în dulcea ţigănie.

(...) Cum ne bucuram de succesele alor noştri, cînd sînt peste hotare, şi cum ne încruntam de iute cînd se întorc să-şi plimbe pe aici împlinirea! Tot ce e bine - "să fie la ei, acolo!"

(...) Apropo de prestigiu, el e una cu insuccesul. Semnul succesului este puterea, puterea care produce panică, spaimă, nicidecum respectul, cel care naşte, dimpotrivă, compasiune. Prestigiul e minunat, adică demn de milă, în vreme ce puterea e fioroasă, adică venerabilă. Cu puterea te imbeţi, cu prestigiul te resemnezi. (...)

 

DV – nr.106, 3-9 februarie 2006

 

      Lectura ca un trup fierbinte    

        Dan C. Mihăilescu

 

    (...) Pe scurt, lectura pe computer mi se pare la fel de nenaturala si frustranta, la fel de rece, stearpa si masochista cum mi s-a parut intotdeauna - pardon de comparatie - folosirea prezervativului. Sint hotarit si definitiv de partea celor care considera lectura un act erotic si cartea ca un corp fierbinte, fie cu valente strict hedoniste, fie matern-initiatice.

    

    Dintre toate comparatiile facute de-a lungul timpului pentru intrarea in carte (ca intr-o padure mirifica ori ca intr-un somn cu vise feerice, ca intr-o gura de rai sau de infern, ca in Athanorul alchimic ori ca intr-o cetate de cucerit etc., etc.), m-am lasat ispitit si cistigat exact de imaginea copertelor ca brate aromitoare, de fosnetul paginilor ca narcoza a mingiierilor, de adnotarile in text sau pe marginea foii cu fervori preludice, totul fiind un excitant amestec de revelatie prin senzorialitate, de placere prin calcul premeditat, autoimplinire prin daruire si alterizare. (...)

 

    In fine, ca sa nu cad prea tare in patetic tocmai in fata sarcasmelor zglobii ale Dilemei vechi, inchei cu intrebarea: in lipsa ceaslovului iute mintuitor de insecte, cum ar mai omori astazi elevii vreunui Creanga muste pe ecranul computerului?

 

5. ZIARUL DE DUMINICA

ZdD / 6 iunie 2008  

LECTII DE ZIDIRE

Incet, incet, am sfarsit prin a le da dreptate celor care, imediat dupa 1989, ne cenzurau elanurile admirative fata de generatia '27, indemnandu-ne sa ne facem model din epoca lui Carol I. Daca frenezia culturala, trairea extatica a ideilor, sincronizarea perfecta cu viata artistica occidentala, autenticisimul s.cl. dau o coplesitoare forta magnetica tinerimii coapte la focul lui Parvan si Nae Ionescu, in schimb uriasa arhitectura, lectia unic-exemplara de zidire nationala realizata de epoca lui Carol I a insemnat pe vecie Romania.

    Cutreier pierdut in reverie elegantul si extrem de folositorul album cu Lucrari publice din vremea lui Carol I de Nicolae St. Noica, publicat recent la Editura Cadmos si prefatat de acad. Mugur Isarescu, guvernatorul BNR, editor fiind acelasi Stelian Turlea care ne-a oferit in 2006 trei volume cu Bucurestii in imagini in vremea lui Carol I.
    Nimic mai strain de Romania de azi decat energia Romaniei monarhice. De partea lor, fervoarea constructiei national-europene. De partea noastra, frenezia (republicana) a distrugerii patrimoniului. La ei, precizia, coerenta si eficienta Proiectului de tara. La noi, patosul inutil al improvizatiei eterne. De-o parte, psihologia germana lucrand cu arhitecti scoliti invariabil la Paris, educati in cultul slujirii responsabile, al duratei si armoniei in toate.
    De cealalta, psihologia de satra, nomadismul sufletesc, indiferenta la trecut, alergia la radacini, plezirismul inconstient si iresponsabil, estetica uratului, atractia mizeriei, cultivarea sinucigasa a netrebniciei. Acolo, suprematia tehnicului, raceala cifrelor exacte, rezistenta betonului armat si obsesia puntilor (poduri, sosele, linii ferate, silozuri gigantice, porturi, gari, catedrale). Aici, acum, dominatia butaforiei, logoreea isteroida, demagogia ca mascare a sterilitatii si diletantismului, faramitare, mitocanie, mimetismul slugarnic si autoalienant cu care importam din Apus cu precadere viciile, ignorandu-i sau dispretuindu-i virtutile. Pe scurt, tot ce era fervoare aurorala pentru ei a devenit la noi letargie crepusculara.
    Nu idealizez. Stiu bine ca epoca lui Carol I va sa zica vremea lui Caragiale. Ca nu citesti acelasi lucru in paginile lui Marghiloman si-n faptele lui Bratianu, ca si atunci se falsificau licitatii, erau scandaluri financiare, exista clientelism masonic pe linie germana, franceza, britanica etc. Dar totul se reinnoda la varf, in piatra unghiulara, sub coroana regala, si se repara prin institutii cu legi de fier!

ZdD / 16 martie 2007

   Brâncuşi: energie şi alergie

 

Multa lume m-a intrebat de ce am ales sa-l sustin tocmai pe Brancusi in programul "Mari romani" de la TVR. De ce nu pe Eminescu, daca tot am debutat cu o carte despre el? De ce nu pe I.L. Caragiale, daca-l tot colind de trei decenii? De ce nu pe Cioran sau Eliade, daca tot ma mandresc cu eticheta de "neointerbelic"?

Am (tot) raspuns, dar o fac, nu fara placere, din nou. Nimeni nu mi s-a parut ca incorporeaza Ideea romaneasca in lume asa cum se intampla cu Brancusi. Aici, acasa, mari purtatori de esenta nationala sunt, desigur, mai multi, de la Brancoveanu la Marin Preda, trecand prin Eminescu, Caragiale, Creanga, dar si prin Iorga, Mircea Vulcanescu s. a.

Insa in afara nimeni nu a reusit asa o sinteza minunata de paradoxuri cum a reusit acest taran oltean cioplitor, care a schimbat definitia artei moderne din dictionarele americane, a impus esteticii occidentale sa imparta evolutia artei secolului XX in doua - inainte si dupa Brancusi -, facand din piatra zbor inefabil, din somn revelatie, din cumintenie energie stihiala, din rugaciune lupta cu neputinta. Contrariind, adica, exact ca fiinta romaneasca, in care numai privite pe dos ori piezis, pierdute, alterate sau eterate, lucrurile ajung sa se aseze in buna lor randuiala!

Nu-mi fac iluzii ca trista, cenusia comemorare de acum va schimba intrucatva destinul brancusian in tara care pare ca l-a creat anume spre a-l alunga si a-l tine la distanta cat mai tenace, refuzandu-i sistematic intelegerea, intoarcerea, asimilarea. Marea vorba testamentara a artistului a ramas nestirbita, ba a fost reconfirmata cu varf si indesat: "Nu stiti ce va las eu aici". Ea trebuie numaidecat dublata de cuvintele din martie 1957, inaintea mortii, care strang fara crutare - dar si fara speranta - toata istoria exilului romanesc: "Mor neimpacat, fiindca nu pot sa-mi dau sufletul in tara mea...".

Nu e de facut vreun proces de intentie publicului. Nu deficientele receptarii comune sunt de incriminat, pentru ca, la urma urmei, rezistenta la abstract, la esentialism si simbologie alambicata este universala si fara sfarsit. Nici macar fatala umilire prin kitsch a mostenirii brancusiene. Dar ce persista dramatic este alergia la Brancusi a unor segmente semnificative din elita politica si culturala. Si asta inca din anii coacerii ansamblului de la Tg. Jiu, cand factorii de decizie doreau cu tot dinadinsul statuia unui dorobant in varful Coloanei pe care bietul autor o lasase sa sprijine cerul.

Energia tace si asteapta. Alergia-i harnica si corodeaza.

ZdD / 3 februarie 2006

    Recul de sex, afluxul ficţiunii    

 
     O elocventă şi la îndemână dovadă că gena naţională a rămas la fel de redutabilă în materie de ardere a etapelor şi de cuminţire, în timp, a extremelor o constituie însuşi refluxul pansexualismului atât de agasant anii trecuţi. Sigur, nici 2005 nu a rămas chiar corigent la provocările epicului absorbit de narcomanie şi toate cele pendinte de dumneaei. După ce am trecut oripilaţi sau încântaţi, după caz, prin textele Ioanei Baetica, ale Ioanei Bradea sau ale lui Adrian Schiop, Dragoş Bucurenci, Ionuţ Chiva & Co., în 2005 l-am avut printre debutanţi pe Alain Gavriluţiu (Nu toată iarba e la fel) care ne-a pus la zid cu o suită de tirade pe care, în calitate de cititor-critic, le-aş include sub formula professional harassment, prin contaminare cu faimoasa hărţuire sexuală ce face furori de ani şi ani prin birourile birocraţiei americane.(...)

     
   Dar Alain Gavriluţiu a fost doar excepţia. Nu mai departe decât tot la Humanitas, o dată cu el a debutat Anca Maria Mosora, cu un roman de sensibilitate pur retro, de atmosferă interbelică şi care i-ar fi încântat pe Anton Holban sau Alexandru Vona, de nu chiar pe Eliade însuşi.
Numai că scena a fost dominată în 2005 nu de proza de atmosferă, ci de construcţiile ficţionale elaborate îndelung, la rece, multiplu etajate şi seducător iradiante - ca Degete mici de Filip Florian, revelaţia anului - cu mize profund umane şi etnorecuperatorii -, ca Lindenfeld-ul lui Ioan T. Morar - creuzet social şi fizionomie de epocă, precum Cruciada copiilor de Florina Ilis (a doua revelaţie a anului), un ethos fabulatoriu care fixează între ramele parabolei morale sentimentul istoric zădărnicit al elitei unei generaţii (Ana Blandiana, Sertarul cu aplauze) ş.a.m.d. Tot aici se cuvin incluse şi romanele lui Nichita Danilov, Radu Sergiu Ruba, Gabriel Chifu, Ioan Lăcustă sau reeditările unor titluri sonore din panoplia optzecismului, precum Tainele inimei de Cristian Teodorescu şi Caravana cinematografică a lui Ioan Groşan, o dată cu întoarcerea lui G. Bălăiţă (Lumea în două zile) şi, din alt unghi, triumful Gabrielei Adameşteanu cu Dimineaţă pierdută la Gallimard, în traducerea lui Alain Paruit.(...)

        Ce-ar mai fi? Dacă adaug la memorialistică numele Monicăi Lovinescu (Humanitas) şi al Luciei Demetrius (Albatros), memoriile lui C. Beldie la Roza Vânturilor (Oameni văzuţi de aproape) şi vol. III din Sensul vieţii lui Nicolae Breban la Polirom, eu unul am cam încheiat. Dată fiind puţinătatea opţiunilor, este limpede de ce majoritatea bilanţurilor din reviste şi ziare au vehiculat în mare cam aceleaşi nume şi titluri. Mai rar un an atât de consensual pentru critica literară, în ciuda, cum spuneam, a aparenţelor belicoase şi a politicilor antinomice de grup. Mai mult ca niciodată, suflarea literară a fost obsedată, nu ca până acum, de revizuirea canonului şi de impunerea de noi formule estetice, ci de formulele cele mai eficiente de autopromovare şi exportare a literaturii autohtone. Ca şi de labirintul finanţării culturii, de specificul instituţional al breslei, de politicile culturale care-i ating nervul încă vital.(...)

        (...) a fost frumos că numărul aniversar, din noiembrie 2005, la 30 de ani, al revistei înfiinţate de Bernard Pivot a cuprins tocmai un dosar "spécial Roumanie", bine adnotat de Cronicarul României literare în nr. 51-52. Descoperind cu plăcere la Bernard Pivot (care răspunde în nr. respectiv la chestionarul lui Proust) cel puţin patru răspunsuri de fin conservatism (1. principala trăsătură de caracter: "un pessimisme gai et veinard"; 2. filmul preferat: Invaziile barbare al lui Denys Arcand; 3. cel mai drag lucru: "ce qu''il me reste ŕ vivre"; 4. cum v-ar plăcea să muriţi? Citind")

 

6. igloo_habitat & arhitectura

igloo nr. 62, ianuarie 2007

Rădăcinile, suprema libertate  

Dan C. Mihăilescu

 

             A existat dintotdeauna – azi este doar mai acut ca altădată – un conflict latent ori exploziv între rădăcini şi aripi. Între Aici şi Pretutindeni, între Acasă şi Oriunde. Ipostazieri ? Sumedenie : naţionalism vs. cosmopolitism, tradiţie vs. modernitate, reformism şi status quo, conservatism şi progresism, gradualism vs. radicalism, acţiune şi reacţiune, imigraţie şi emigraţie ş.a.m.d.

O dihonie veche de când lumea îi desparte pe eleaţi („tot alte unde-i sună aceluiaşi părâu, la ce statornicia părerilor de rău ?”, întreabă Eminescu) de heraliteeni („nu ne scăldăm de două ori în acelaşi râu”). Pe sceptic-fataliştii adepţi ai Ecleziastului („nimic nou sub soare”) de revoluţionarii de profesie – pentru care troţkismul era abia un strănepot – atleţii lui „ubi bene ibi patria”.

Rădăcini şi aripi, spuneam, ca să venim la habitat. Sunt oameni pentru care determinismul etnogeografic e un moft reacţionar, o gogoaşă romantică demult afumată. Mai cu seamă acum, în epoca Internetului, a globalizării, când totul se face în reţea şi merge pe sârmă, anulând localismul şi tot ce ţine de specific. Cum sunt „un om vechiu”, vorba lui Caragiale, tabietliu şi paseist, ţin  cu toate puterile de natura Locului, de legătura organică dintre persoană şi mediu. Alergic fiind la schimbare şi nutrind din plin cultul tradiţiei, cred nesmintit în definiţia cioraniană a progresului ca „l’élan vers le pire”.

Cum oare să jonglezi cu concepte precum „transfrontalier”, „transnaţional”, „spiritualizarea graniţelor”, „internaţionalizarea pieţii muncii” şi altele asemenea, când se vede limpede că, orice am face, nordul rămâne rece şi sudul cald, că nordicul e sobru, individualist, laconic, iar sudicul spectaculos, logoreic, histrionic ? Cum să decretezi că psihologia popoarelor este o gogoriţă de secol 19, de vreme ce sar în ochi diferenţele dintre Răsărit şi Apus, dintre spiritul anglosaxon eurosceptic şi „flancul sudic al NATO”, dintre etosul protestant şi cel creştin, dintre catolicism şi ortodoxie etc. ? Poţi nega diferenţele enorme ce separă orizontul de stepă de cel montan, ori asiatismul alveolar şi atemporal de insularitatea britanică ? Şi cum să nu te frapeze miezul aparte şi conturele specifice ale psihologiei artistice a podgorenilor faţă de tipologia maritimă, ciobănească, pescărească ? E de ajuns să ne gândim la sociologia interbelică românească, la şcoala monografică a lui D. Gusti, ori la teoriile lui Simion Mehedinţi şi Mircea Vulcănescu despre românitatea esenţială a omului subcarpatic şi să le comparăm cu starea actuală a lucrurilor ca să înţelegem ce valoare deţine încă etnopsihologia.

Totul se cuibăreşte în ADN : nu doar sămânţa patern-maternă, ci şi clima, relieful, cutumele ancestrale, calitatea luminii şi aerului, chimia solului şi apei. Însăşi legea morală a fiecăruia rezultă din alchimia spaţială natală. În greceşte, etos – observa Andrei Pleşu în al doilea capitol din Minima moralia, 1988 – însemna, între altele, locuinţă :”componenta spaţială şi arhitecturală pe care acest termen o implică e esenţială pentru înţelegerea adecvată a legii  morale.(...) Legea morală care nu se formulează ca lege a individualului, mai exact ca interpretare individuală a rigorii morale, încetează să mai aparţină unei etici a locuirii, căzând în mediocritatea pregmatică a unei rudimentare adăpostiri. Adăpostirea e doar un chip al locuirii (...) Cine se adăposteşte de sine pierde contactul cu daimonul său etic. Cine se decide să locuiască în sine, în umbra şi în lumina sa, află, încet-încet, ceva despre ordinea universală. Daimonul începe să vorbească”

Mulţi tineri de azi, educaţi pripit în dizarmonie, supremaţia urâtului, fetişizarea aripilor şi dispreţul virulent al rădăcinilor, cultivă deşănţat prefixul DE – desfacere, deconstrucţie, deslipire, demitizare, detabuizare, desfigurare, demoralizare, dezintegrare, desţărare - în defavoarea lui RE – refacere, recuperare, revenire, recompunere, reunificare, resuscitare, repatriere... Ei ajung să postuleze relativismul la modul absolut(ist) şi să considere că bătrâneasca venerare a tradiţiilor va să zică legare de glie, prizonierat etrrn, condamnare la mediocritate, provincialism bovarizant şi ratare.

Aşa ceva nu e doar fals, ci şi primejdios, de nu chiar ucigător, sufleteşte cel puţin. Abia locuirea etică întru Acasă şi durata sa dă măsura şi libertatea esenţială a eului. „Etica, spune tot acolo Andrei Pleşu, este amenajarea lumii în vederea locuirii ei, e întemeierea unui spaţiu în care sufletul să se poată simţi ca şi cum ar fi acasă. Conduita morală nu e, în acest context, decât forma superioară a acelei locuiri (Wohnen) în care Heidegger vedea destinul pământesc al omului”.   

Cum să nu ai, aşadar, o etică alterată, desfigurată şi demoralizantă când te naşti într-un Bucureşti destructurat, destrămat, desfrunzit, decerebrat şi dezumanizat până pe buza extincţiei ? Ce să le ceri adolescenţilor născuţi la bloc, printre mormane de gunoaie, şanţuri cu apă, ţigănime şi cerşetorime apocaliptică ? Să se drogheze cu Mircea Vulcănescu, Herseni, Golopenţia sau Max Weber ? Cum să fii ca Marghiloman sau măcar ca octogenarul Alexandru Paleologu, când ţi-a fost dat să te formezi într-un mediu otrăvit de vulgaritate, promiscuitate şi suspiciune patologică, respirând într-un oraş copleşit de noxe şi traversat periodic de nori sulfurici, unde mahalaua se bate să ducă acasă la copii peştii găsiţi morţi la marginea lacurilor în urma poluărilor, la ţară se fabrică alcool din fecale, iar medicii de pe Salvare aruncă la marginea drumului bolnavul cu perfuziile-n el ? Cum să mai conţină aluatul personalităţii tale ceva din căldura magică a lemnului şi buna, trainica forţă blândă a pietrelor de râu, când textura fiinţei tale se formează printre betoane, marmuri, termopane, table, faianţă, gresie şi sticlărie – toate figuri ale răcelii, non-identităţii şi dezumanizării serializante ? De unde să mai poţi recompune acea fibră de dulce, nastratinească, ultratolerantă (şi chiar parşivă) patriarhalitate a bucureşteanului din anii lui Zavaidoc şi Cristian Vasile – o fibră în care se încorporau alchimic casele cu geamlâc, gardul cu zorele şi iasomie, grădina cu bujori şi trandafiri, mirosul aspru al muşcatelor din verandă, şpriţul băut la masa de sub nuc, taclaua (sau certurile crâncene, la fel de reciproc-vitalizante) peste gard cu vecinii, coteţele cu cotcodac, lătrat, guiţat, mieunat, scârţâitul porţii şi acea pitorească suită auditivă a străzii cu „sticli murdariiii, goaliii cumpaaaar”, „coadă la topoooor”, „mătura, mătura”, „spoi tingiiiri” ş.a.m .d. ?

 E de ajuns să comparaţi ororile megaloman-arhitecturale din Bucureştii de azi cu minunăţiile de duh în piatră care sunt culele olteneşti şi arhitecturile lui Ion Mincu, pentru a înţelege, brusc, brutal şi cu exasperare, că oriunde ai dori să fugi de umbra ta, de răul pe care habitatul bucureştean ţi l-a întipărit pe viaţă în mădulare, pori şi celule, el te va însoţi ca o fatalitate.

Ştiu bine că toate astea sună neosămănătorist. Prevăd şi replica tradiţională a prietenilor : ştim care-i răul, dar ce e de făcut ? Tot ei mă acuză, precum – iertare de comparaţia prezumţioasă ! – alţii altădată pe Cioran cum că de ce nu se sinucide, de vreme ce „tout est foutu”, - că pozez în catastrofist, sau că sufăr de apocaliptită. Şi că, deşi un oraş isterizat, îndrăcit şi dezaxat, malformându-şi locuitorii exact în măsura în care a fost desfigurat de aceştia, Bucureştii se bucură încă de vitalitate, normalizându-se cu paşi mici dar siguri.

Ce vrei să facem noi ? mă întreabă unii dintre prietenii cu dare de mână. Să recuperaţi rânduiala aristocraţiei rurale din vechime. Dacă răzeşul visat de Eminescu, Iorga, Motru şi Vulcănescu a dispărut demult, în schimb lumea lui, legea lui morală poate fi recuperată mental, arhitectural, metafizic, estetic şi comportamental. Iar începutul e simplu de făcut, cu investiţii minime, pentru că ţine aproape exclusiv de croirea habitatului şi de substanţa afectivă pe care ţi-o alegi pentru viaţa de zi cu zi. Dar oare este cu putinţă educarea noilor elite, trăitoare în viloaiele ţopârlăneşti ale tranziţiei, în spiritul vechilor cutume, al chibzuinţei, smereniei şi bunei autorităţi ? Cum să reproduci, la scara şi în standardele prezentului, etosul boieriei liberal-conservatoare ?

Pur şi simplu, înlocuiţi cât mai tenace şi mai mult posibil artificialul cu naturalul şi mimetismul cu orgoliul unicităţii. Începeţi, le-am zis, prin a vă pune garduri de lemn în locul ţepuşelor uriaşe de fier cu care v-aţi blindat fortăreţele. Înlocuiţi plasticele care vă invadează bucătăria cu echivalentele lor din lemn şi porţelan şi renunţaţi la gazonul artificial în favoarea seminţelor de iarbă. Preferaţi inul şi bumbacul, soba cu lemne şi nu şemineul electric, un pui de mesteacăn viu în fundul grădinii în locul tapetului kitsch cu păduri, isvoraşe, cerbi şi căprioare, podeaua de stejar în locul gresiei importate din locuri cât mai exotice...

 Aud deja hohotele excitate ale asistenţei, drept pentru care închei dorindu-vă o cât mai lină (re)integrare europeană. Măcar atât.

7. PHOTO magazine

PHOTO magazine nr.22, martie 2007

PENITENŢA  PĂCĂTOSULUI  FOTOGRAFIC

Dan C. MIHĂILESCU

 

 

            Trebuie sa marturisesc – sincer, cu vinovatie si chiar din capul locului – ca de cand ma stiu am fost un adversar neconditionat al fotografiei: ca arta, ca stiinta, tehnica, predispozitie, ba chiar si ca arhiva sentimental-personala. Asemeni salbaticilor inca pierduti in secolele trecute prin jungle, preerii si pe platouri alpine inaccesibile, care refuzau violent prezenta aparatului foto de teama ca acesta sa nu le fure sufletul si viata odata cu chipul, la fel nutream si eu convingerea ca, odata cu posibilitatea de a imortaliza ceva, acel ceva se perverteste, se malformeaza, se sleieste, se degradeaza irecuperabil. Ca pur si simplu, la izbucnirea blitului, totul se usuca si moare.

            Va rog frumos sa nu radeti! Este o superstitie ca oricare alta. Analfabetismul fotografic nu e nicidecum mai putin deplorabil decat orice alta forma de ignoranta. In plus, este o forma de fanatism pe care mi-am blestemat-o in repetate randuri, de vreme ce mi-am furat pe vecie cele mai frumoase momente – daca nu neaparat din viata intelectuala – in orice caz din viata profesionala, afectiva, turistica, de sot, parinte s.a.m.d. Tocmai din pricina ca eram convins ca, simultan cu fotografierea, se alege fatalmente si iremediabil praful de intalnirea, petrecerea, dialogul sau peisajul mult visat, aveam sa raman fara nici o imagine a strazii copilariei, a cainilor pe care i-am iubit, a amfiteatrelor, profesorilor, colegilor si banchetelor studentiei, fara nici o amintire pe pelicula din primele drumuri occidentale de dupa 1989, cand am stat cu saptamanile la Paris, Praga sau Viena.

            Asta ca sa nu mai spun de uriasa prostie a vietii – derivata direct din respectiva, paranoica, superstitie – ca tot refuzand fotografiatul la noi in casa si la altii, eu nu le voi putea arata nepotilor in vecii vecilor imagini de la orele petrecute acasa la Cioran, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, la Alexandru Paleologu, Arsavir Acterian, Paul Sterian si Aurel Cioran, la Paltinis cu Noica si cate altele!  Din patru decenii de viata literara, in care am publicat mii de articole in zeci de reviste, cu zeci si zeci de colocvii, lansari de carte, simpozioane, premieri, vernisaje, etc., de-a lungul carora am cunoscut practic toata suflarea intelectuala a locului, abia daca mi s-au facut cu forta cateva fotografii, iar eu niciuna, nimanui, cu toate ca sotia si fiica imi insinuau mereu aparatul foto in valiza!

            Astfel incat ma simt dator, acum la batranete, macar cu o carte de evocari, unde cuvintele sa lupte pentru a suplini cat de cat lipsa cadrelor din serile de neuitat petrecute alaturi de oameni ca Ioan Alexandru, parintele Sofian Boghiu ori Savin Bratu, ca Mircea Nedelciu, Cezar Baltag, Dana Dimitriu, Lisette Daniel-Brunea sau Mircea Zaciu, cu Marian Papahagi, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Augustin Buzura, H.-R. Patapievici, Dan Culcer, Ion Pop, Stefan Agopian … Ma rog, n-am de gand sa epuizez aici Dictionarul scriitorilor… Destul cat sufar ca in albumele familiei nu figureaza chipul nimanui, in vreme ce avem zeci de instantanee cu… pomii si lighioanele din ograda de la tara!

            Tot asa – desi paseist intratabil si arhivist in toate cele – am ramas fara nici o amintire vizuala din cel mai drag si esential colt de Bucuresti caragialian, anume perimetrul (cutreierat in adolescenta pana la autohipnoza) Mihai Voda – Rahova – Antim – Uranus, cu Chirigii, Vama Antrepozite, Arsenalul si statuia pompierilor colonelului Zaganescu. Abia daca, la suava incruntare de tanara mama a sotiei, am acceptat sa-i fac in vara lui 1977 o poza fiicei noastre in varsta de doua luni, chiar in curtea bisericii de pe strada Cazarmii, un infim esantion din acel sublim labirint stradal, cu arhitecturi parca atemporale si-o dulceata de nepovestit.

            Daca stau si ma gandesc putin, acum imi dau seama ca alergia, fobia mea la actul fotografic (aviz amatorilor: fotofobia cica este un simptom al turbarii!) face pereche perfect cu ne-placerea la film si indiferenta la cinematografie. Iar faptul ca filmul ma lasa rece nu poate fi, desigur, strain de mania teatrului, pe care am resimtit-o si slujit-o cu toata fiinta inca din copilarie. Am pritocit candva dilema asta, intr-o emisiune TV a lui Alex Leo Serban.

            Ce semnificatie metafizica si psihanalitica o fi aici? Spaima atavica fata de miscarea, culoarea si vorbirea fixate brusc si pentru totdeauna intre rame ori pe pelicula, paralel cu fascinatia efemerului, a kineticului lichefiat, a comportamentelor dizolvate si vorbirilor evaporate? De ce oare sa preferi universul intens-senzorial al scenei, cu amestecul fascinant de mirosuri, soapte, lumini si fosnete, deopotriva ireal si tactil – si nu ecranul aseptic, glacialitatea fotografica, cea care face din clipa – vesnicie, din irepetabil – tipar unic si din static – o dinamica perpetua? Ai zice ca-i o farama din eternul conflict al heracliteismului cu gandirea de tip eleat!

            Dar nu de teoriile mele de doi bani aveti nevoie dumneavoastra, pasionati si asi ai fotografiei. De inteles, sa stiti ca va inteleg foarte bine. Fiica mea are prieteni care colaboreaza constant cu imagini la National Geografic (unii au ajuns si prin manastiri tibetane pentru asa ceva), eu insumi il apreciez sincer pe un “infra-vazator precum Cristian Crisbasan, ca si pe Cosmin Bumbut, admir hobby-ul Ioanei Parvulescu, iar unul dintre cei mai buni prieteni ai mei este nu doar un electronist ultraspecializat, ci si un maniac al fotografiei; ca sa prinda o floare anume pe un stei cu gheata in lumina zorilor, bate Parângul doua zile, singur, tenace, insufletit de-o sfanta nebunie, total straina hedonistilor de salon, spriţ si cafeluta.

            Drept pentru care ajung la final si va spun intamplarea de la Craciunul lui 2006, cand am primit cadou un aparat foto digital. Gata, mi-am zis, daca fiica mea – stiindu-mi damblaua – taman cu asa ceva s-a gandit sa ne capatuiasca, apoi e semn ca a venit vremea sa incerc sa ma vindec. Si mi-am propus s-o iau alene, zile de-a randul, prin iubitul si napastuitul meu Bucuresti, cel mai ne-iubit oras de pe pamantul romanesc, pentru a-mi intocmi incetul cu incetul o colectie de colturi (inca) fermecatoare, tipice, dincolo de timp, orori si catastrofe. Ei da, ma fac pozar la batranete. Dac-o fi sa-mi pierd sufletul prinzand “definitiv” Bucurestiuri pe hartie, incai ne va fi dat sa murim impreuna. La urma urmei, ce altceva ramane dintr-o viata, daca nu un album de fotografii?

8. TimeOut Bucuresti, Esquire 

Literatura la pahar

ESQUIRE, Aprilie 2009

 

De cand ma stiu ratacind prin literatura mi-a placut sa impart scriitorimea in functie de licorile preferate.

Cum sa te feresti de ispitele comparatiste in aria geografiei gastro-alcoolice romanesti, de vreme ce pana si Jacques Le Goff, scriind despre continentul nostru, o face vazand specificul “Europei vinului” fata de “Europa berii”?

Cum sa nu brodezi cu delicii pe marginea absintului sirotat de cinul lui Verlaine-Rimbaud-Baudelaire, urmarind influenta oceanelor de halbe in spiritul german, spre exasperarea lui Nietzsche, ori a tsunamiurilor de vodca in lumea friguroasa a lui Dostoievschi, Andreev si Gogol, vazand lucrarea esentiala a whisky-ului la Beckett, Joyce sau Ionesco, a tequilei la Hemingway, a rachiurilor aromate in spatiul nevrozelor si depresiilor scandinave, unde aluviunile de sumbru oniro-obsesional din textele lui Ibsen, Strindberg, Swedenborg rivalizeaza cu grogul lui Maigret-Simenon, butelcile rabelaisiene, butoaiele falstaffiene, cramele cervantine, baile de sampanie ale dandysmului din anii nebuni, ale coniacului ce inmuia pana si rigorile ofiteresti ale Wermacht-ului care-l fascina pe Ernst Jünger s.a.m.d.?

Cum sa nu-ti oferi, asadar, voluptatea de a trage linii imaginare pe harta literaturii moldo-valaho-transilvane potrivit traditiilor tuico-viticole? Cu sau fara “spiritul critic” al lui Ibraileanu, e imposibil sa nu simti in fabulosul moldav al lui Eminescu-Creanga-Sadoveanu s.cl. suavitatile licoros-oenologice de la Bolta rece, net deosebite de severitatea geometriilor ardelenesti infiltrate de taria palincilor, ca si de jovialitatea locvace histrionica a bericilor bucurestene.

Una este Pagina pe care paseismul eminescian, incalzit cu francusa de Cotnari sau negru de Purcari caligrafiaza epoca marelui Stefan si-a lui Alexandru cel Bun, si cu totul altceva vivacitatea frivola a lui Minulescu in cuprinsul spritului dambovitean fara pretentii, ori demonismul junetii lui Cioran, cel care-i urmarea hipnotizat pe campionii sibieni ai rachiului de 70 de grade cum “levitau” noaptea pe ulitele Rasinarilor, uneori ingenunchind si strigind fioros catre cer: “Doamne iarta-ma ca sunt roman!…”

Andrei Plesu, Alexandru Calinescu, Mircea Zaciu, intre altii, au scris bine, cu farmec si convingator despre specificul culinar si cel viticol in lumea literelor noastre. E limpede ca vinul vindeca, rumeneste si imbuneaza, da culoare, generozitate, ingaduinta, predispune la reverie, lentoare, resemnare melancolica, in vreme ce rachiul da iuteala, arde, tensioneaza, cauterizeaza, taie prolixitatea, cenzureaza elanurile logoreice, da percutanta necrutatoare ideilor, cristalizand napraznic verdictul.

Vinul da densitate, miez, linistea Weltanschauung-ului hatru, comprehensiv: Sadoveanu, Creanga, Pastorel. Spirtoasele imping la abstractie, ludic biciuitor, vizionarism, constructie masiva, dar fisurata de paradoxale impulsuri contorsioniste: Nichita Stanescu, Marin Preda, Virgil Mazilescu, Ioan Es. Pop.

Fata de ele, berea e zeita suetei sprintare, inspiratia spumei efemere, emblema boemei de tip cafenea (cu totul deosebita de apriga votcareala de carciuma precirotica si de crancena, prediabetica bauta de crama!), hohotitoare si calamburgie, esenta nepasarii hedonist-joviale, a sâk-ului din Isarlâc: Caragiale, Ion Barbu, Arghezi, Tony Bacalbasa, stufoasa boema gazetareasca de la Capsa et co. De aici nu puteau sa iasa un Slavici, un Rebreanu sau Blaga, dupa cum Mateiu Caragiale e greu de imaginat pe dealul Ciricului sau contempland zoroastric pe Coasta Boacii…

Astfel incat nu este deloc gresit sa vorbim – asa, la o barfa, altminteri chestiunea fiind infinit mai adanca, metafizica – despre literatura de pahar (paharut) ori cea de halba, ca sa nu intram in detalii de tip ţoi, cinzeaca, sonda, cupa.

Pentru artist, este o figura a lichidului amniotic, himera a linistii originare. La fel de bine pista de decolare plasmuitoare de fantasme, sau dimpotriva, tobogan ametitor si cadere devastatoare, bovarism terapeutic sau elan suicidar.

Oricum, abia dincolo de pahar incepe petrecerea

 

[Dintre] Cei 40 care au reinventat Bucureştiul

TimeOut Bucureşti,  Nr. 91, 24-30 octombrie 2008

                                                        Dan C. Mihăilescu

Dan C. MihăilescuDe ce el? Pentru că a adus cartea la televizor şi a a aglomerat librăriile.

 Are Bucureştiul o identitate palpabilă, dincolo de vestita etichetă de oraş al contrastelor?
Păi tocmai suma identităţilor minoritare compune identitatea generală: coticirea turcită şi forfota de bazar indian a străzilor din mahalale, croiala pariziană a bulevardelor şi arhitecturilor franţuzeşti, parcurile desenate de specialişti nemţi, puzderia bisericilor ortodoxe alături de moschei şi sinagogi, grădinile de zarzavat ale bulgarilor ş.a.m.d. – totul e aiuritor, greu de înţeles, fermecător şi belaliu. Bucureştii se uită la Lume cu surâsul pişicher al căruţaşilor care alunecau până mai ieri cu caii costelivi şi încărcătura de fier vechi pe Calea Victoriei. “Care-i treaba?”, pare că zic ei. “Ia-o-ncet, bre, că nu dau turcii! We have all the time in the world, ce dracu!”. Oraşul plăcerilor, al băşcăliei şi deriziunii
.

Aţi fi crezut, la început, că emisiunea pe care o faceţi cu dedicaţie în fiecare zi a săptămânii ar putea avea acest impact?
Nuuuu, nicidecum. După cum n-am prevzut în ce măsură (uriaşă) îmi va schimba viaţa, felul de-a fi, statutul profesional, relaţiile cu oamenii de pe stradă şi cu lumea literară. Spectrul uman care mă abordează zilnic în cele mai diverse locuri, întrebându-mă de câte-o carte, este de-a dreptul halucinant: doctori, actori, taximetrişti, vânzători de pepeni şi prosoape, bancheri, liceeni, paznici de spital, ţărani, preoţi, avocaţi, benzinari, agenţi de circulaţie, studenţi... Aşa m-am vindecat de pesimism, una dintre bolile profesionale ale criticului literar, convins că nu mai citeşte nimeni şi că tot ce ţine de cultură şi de bunul simţ este muribund. Nu, domnule, naţia-i vitală, chit că adesea părem a merge-n patru labe !

Ce relaţie aveţi cu oraşul acesta?
De iubire hachiţoasă, cu furii şi ispite adulterine (l-am înşelat rău, taman acum, la bătrâneţe, cu trei doamne din lumea bună: Praga, Veneţia şi Lisabona).
Mă ucide cu dulceţile lui zaharisite, mă inundă-n paseism, după care mă turbează cu mizeria, fărdelegea şi netrebnicia. În fond, el, oraşul, cu istoria, viciile şi strălucirile sale, e nevinovat. Noi suntem pacostea lui.


 
    Foto: Paul Buciuta-Artista

TimeOut Bucuresti, Nr. 41, 19-25 octombrie 2007

Lăsaţi snobii să snobeze  

Dan C. MIHĂILESCU

 

            În tinereţe, când eşti rebel fără cauză, iradiant şi ameţit de impulsuri socialiste, aveam şi eu un dispreţ fără fisură faţă de snobi, o aversiune greu explicabilă altminteri. Nu făceau vreun rău anume nimănui, doar că aveau mania de-a fi mereu pe val, branşaţi la ultimul strigăt occidental (al modei, spectacolelor, tendinţelor sociale şi uzanţelor de salon din high life), oarecum obraznici prin forţa lucrurilor, elitişti, simandicoşi, sfidători la o adică, sclifosiţi cu abonament la Ateneu, nepierzând nici o premieră de la Bulandra, nesuferind vulgul şi petrecerile populare, inşi cu ştaif, la patru ace ş.a.m.d.

Nu mă supăra numaidecât această manie a sincronizării cu orice preţ şi invariabil la vârf, ci faptul că snobau, priveau totul de sus, uitându-se la lumea noastră de la mahala ca la o scamă pe rever. Locuiam pe Giurgiului, la câţiva paşi de Ferentari şi aveam în areal câteva cucoane cu astfel de ifose şi câţiva domni „foşti”care păstrau încă aerul interbelic, blănurile somptuoase exalând naftalina de rigoare, venind noaptea târziu cu câte-un taxi aiurit, înnebunit pe pietroaiele de pe strada Râpelor (sic).

„Face pe snoaba”, ofta maică-mea când „madam Rădulescu” nu accepta şerbetul decât din linguriţa ei de argint vieneză. „Nişte snobi”, repeta ea în urma cuplului misterios care cultiva, într-adevăr, nu o dată jignitor, ticuri verbale de genul „vai, dar e demodat, nu se mai poartă de câteva luni bune”, „cum, nu l-aţi văzut pe George Constantin la premieră ?”, „vai, dar nu ştiţi ce valuri a făcut chestia asta săptămâna trecută la Paris ?!?” etc. „Vor să ne snobeze” – suna necruţător concluzia bietei dactilografe, ca un şuierat de ghilotină.

Ei bine, cu anii m-am deprins să gândesc exact pe dos. Şi să înţeleg cât de tare şi de eficace a mizat propaganda comunistă pe atari, proaste, deprinderi de gândire. Snobii au un rost cât se poate de benefic. Fertilizant în societate, eficient în şlefuirea moravurilor, dinamizant în circuitul informaţiei. Nu doar prin suflul concurenţial pe care-l impune sincronizarea lor cu „ultimul răcnet”, prin provocarea permanentă la care-şi supun interlocutorii, sau prin vitalizarea continuă a tot ce ţine de industriile loisir-ului, ci mai ales prin modelarea mentalului colectiv, prin perpetua boicotare şi subminare a reacţionarismului imanent majorităţilor. Cei proboziţi îndeobşte de noi, muritorii de rând, sub infamanta formulă  „the happy few”, torpilaţi cu verdicte precum „ăştia fac pe nebunii”, „ete-ai dracului cum fac pe deştepţii” – şi altele asemenea – au, pe termen lung, o eficienţă de locomotivă.

Pe scurt, dacă în primă instanţă, ei par nişte forme fără fond, un lux inutil de nu chiar pernicios, nişte maniaci ai ifoselor, gratuităţii şi mimetismului alienant, aşi ai butaforiei şi servilismului faţă de modele şi modelele apusene, tot ei sunt în cele din urmă cei care atrag fondul adevărat, care formează opinia colectivă, care umplu golurile, acoperă mizeria, dând un sens nimicniciei aparente şi acordând kitschului un (cât de cât) statut artistic. Snobii poartă germenii progresului, sunt transnaţionali (adesea şi transsexuali !), tranzacţionali, ultraflexibili şi permeabili la tot ce fisurează statu quo-ul, alergici la prejudecăţi, tabuuri şi cutume ruginite, ostili înrădăcinării şi avizi să hărţuiască mainstream-ul, mereu şocând cuminţenia comună, provocând şi hohotind de satisfacţie în faţa ochilor noştri holbaţi de mirare, furie, umilinţă şi neputinţă.

Ştiţi când am înţeles pe deplin rostul profund eficient în plan social al snobismului spectaculos ? Când l-am studiat pe Mişu Văcărescu-Claymoor, „copilul alintat al saloanelor bucureştene” de la cumpăna secolelor 19-20. Tocmai el, pederastul cu perucă, franţuzit până-n măduvă, snobând totul de dimineaţa până seara, robul lui „au jour le jour”, tocmai el a ajuns sa fie lăudat la moarte de G. Ibrăileanu pentru patriotismul cu care a pledat pentru industria autohtonă, pentru turismul, teatrul şi portul naţional, ca şi pentru tenacitatea cu care a încurajat importul de civilizaţie occidentală, fecundând – paradoxal, dar temeinic – lehamitea valahă cale de vreo trei decenii.

Sigur, discuţia de abia acum începe : cine şi cum sunt snobii noştri de azi, faţă de cei din  vremurile lui Heliade, Maiorescu, Marghiloman sau...Sergiu Malagamba ! Mai bine semnez - şi trag o plimbare prin Bellu. Aşa, ca să vă snobez.

 

TimeOut Bucuresti, Nr. 27, 6-19 aprilie 2007

Pauză tactică

Dan C. MIHĂILESCU

 

    Time Out! Pauza de joc, striga antrenorul. De refacut fortele sau de rediscutat tactica. De sugerat miscari, de certat nereusite, ori pur si simplu de sicanat adversarul. Nu stiu exact ce valoare va avea time Out-ul meu: mi s-a solicitat sa fac un rapid tur de orizont asupra literelor autohtone. Nu sunt nici jucator, nici antrenor, nici arbitru. Doar un spectator ceva mai avizat, prin forta lucrurilor si a obisnuintei. Sa oprim jocul pret de … sapte mii de semne si sa evaluam situatia pe teren. Ce face si cum se simte literatura romana in aceste zile de aprilie pre-pascal? Desi abia iesita, doar de cativa ani, dintr-o perioada agonizanta, domnia sa recupereaza bine, in ritm vioi, asa cum ne-am obisnuit de secole minunata noastra capacitate de-a arde etapele. Traim al doilea moment de acumulare frenetica dupa cel de la inceputul anilor `90, atunci cand izbucneau pe piata romanele lui Daniel Banulescu, Dan Stanca si Radu Aldulescu, poeziile lui Cristian Popescu si Ioan Es Pop, memorialistica lui Ion Ioanid, N. Steinhardt, Jeni Acterian, I.D.Sarbu, dar si Blaga cu “Luntrea lui Caron”, eseistica lui H.-R. Patapievici, Sorin Antohi si Luca Pitu…

    Acum, am rotunjit de-a binelea un capitol de istorie literara – neoautenticismul, auto-biografismul, egofictiunea, romanul de gasca si sictir, - am adaugat, in poezie, un volet substantial la apetitul interbelic pentru expresionism si naturalismul cel mai muscator, avem, slava Domnului, si noi, ca toata lumea buna, porno-falitii nostri, fara de care nu exista corectitudinea politica a postmodernitatii (proze cu narcomanie, onanie, incubi, sucubi, lesbianism, voyeurism, demonism, partuze, poezia secretiilor vaginale, teatru scatofil, Belle de Nuit s.a.m.d), iar, mai nou, dupa ce am captat Medicis-ul etranger prin Norman Manea si Gallimard-ul cu “Dimineata pierduta”, dupa ce Florina Ilis si-a vazut publicata “Cruciada” in Israel, Filip Florian si-a consacrat “Degete mici” in Germania si SUA, iar sciitorii nostri, de la Nora Iuga si Stefan Agopian, la Dan Lungu si Claudiu Komartin, bat editorial Europa cu tot mai eficienta nonsalanta, ne trezim si cu 1500 exemplare din “Ultima noapte” a lui Camil Petrescu absorbite in cateva saptamani la Paris in traducerea Laurei Hinkel! Odata cu “Derapaj”-ul lui Ion Manolescu, eu unul simt ca s-a cam dus – si la noi – voga egofictionarilor.             Raman, desigur, titluri autori de incontestabila importanta, precum “Orbitorul” cartarescian, “Familia Popescu” a deja pomenitului (si niciodata indeajuns regretatului) Cristian, ori “Exuviile” Simonei Popescu, alaturi de Ovidiu Verdes, Sorin Stoica si careul de autori ai “Lumii disparute”, Cernat-Mitchievici-Manolescu-Stanomir etc.

    Daca am evitat, cel putin pana acum, deprimismul (in proza) si declinologia (in eseu), ce caracterizeaza o parte semnificativa din piata de idei francofona, in schimb seductiile, pseudoconfortul mental si dezabuzarea minimalismului tind sa cuprinda tot mai amenintator noile condeie, la fel ca si obsesia “copiilor fierti in mamaliga”, ori a “formei ca deformare”. O deplorabila dezarmonie interioara, o ciudata predispozitie mizofila, o profund suspecta foame de urat, de patologie si anormalitate, se vad sprijinite, din nenorocire (mai ales in teatru), de unele condeie critice de ultima ora, nu neaparat atrase de mizerabilism, dar autoconvinse doctrinar, intr-un mod aproape fanatic, de necesitatea urcarii pe scena sau in pagina a maruntaielor, vomei, sevrajului si excrementului. Sub pretextul alergiei la metafora si parabola – apanaj evazionist al literaturii sub dictatura – ori persifland sentimentalul din (juste) ratiuni de parodiere a telenovelei, nu putine voci din campul jurnalismului cultural tind sa transforme provocarea ieftina in revelatie socio-estetica, libertatea in exhibitionism si vulgaritatea ostentativa in realism dezirabil.

    Sa speram ca, macar aici, mimetismul inerent tranzitiei va esua. Inca robust, bine calibrat, temperat si pragmatic la modul levantin, organismul scriptural valah rezista, deocamdata, si la diableriile gen Mamleev, si la incesturile matricide petrecute prin “gradinile de ciment” din curtea lui Ian MacEwan, cochetand, ce-i drept, cu Anaїs Nin, Amélie Nothomb, Belle de Jour, Almudena Grandes and Co., in absenta unor Haruki Murakami, Orhan Pamuk sau André Makine-i locali, pastrandu-si – semnificativ – buna priza dintotdeauna la linia Gogol-Bulgakoviana (v. Petru Cimpoiesu, Daniel Banulescu, Dan Stanca, Dan Lungu, Petre Barbu, Tudor Calin Zarojanu, Catalin Mihuleac s.a.). In plus, dupa aproape un deceniu dominat de impulsurile anarho-gerontofobe, iconoclaste, detabuizante ale “nouazecistilor”, “douamiistilor” sau “milenaristilor”, ca si de laudabil-riscantele inginerii editoriale care, din toate partile, le-au cautionat virulenta si le-au sprijinit insurgenta, competitia a reaprins intre timp motoarele optzecismului: nu doar ca Mircea Cartarescu a ramas si ramane la varf indiferent ce gen sau tema abordeaza, dar “Pupa Russa” lui Gheorghe Craciun brazdeaza literar postceausismul cat “Sertarul cu aplauza” al (saizecistei) Anei Blandiana, dupa cum anuntatele romane ale lui Ioan Grosan, Cristian Teodorescu si Florin Iaru, adaugate surprizelor epice oferite in ultimii ani de Ioan T. Morar, Ioan Lacusta, Nichita Danilov s.a., tind sa reechilibreze “feeric” balanta.

    Iar daca literatura se incheaga, se diversifica, se coloreaza si prinde miez, vezi bine ca si umbra ei, critica (istoria) literara, se sumeteste. De bine, de rau, in ultimii ani ne-am umplut un raft cu mult-asteptatele instrumente de lucru, de la “Dictionarul Scriitorilor Romani” si “Dictionarul cronologic al romanului romanesc”, la “Dictionarul General al Literaturii Romane”, trecand prin “Istoriile” lui Alex Stefanescu si Marian Popa, cu gandul la “Istoria” lui Nicolae Manolescu… si inca altele. Dupa cum a aparut si o noua “garnitura”, cum se spune, de critici literari: Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Simona Sora, Marius Chivu, Andrei Terian, Nicoleta Salcudeanu, Mircea A. Diaconu, Doris Mironescu, Luminita Marcu, Cosmin Ciotlos. Sa recunoastem ca e ceva!

    Gata, s-au facut sapte mii de semne. Pauza s-a terminat. Nu stiu daca am detectat “trendurile” cele mai semnificative, caci – conservator si paseist fiind – unul ca mine nu avea cum sa favorizeze “lumile virtuale”, “bloggomania” pe post de exegeza, videoliteratura, experimentul dramatic in spatii neconventionale, inmultirea lecturilor publice, spectacolele multimedia si altele asemenea. Pentru ele mai asteptam un set. Play!