Prima pagina CV Omul care... Articole Interviuri Ecouri Scrisori catre Ion Intrebarea lunii sendmail.php

 

Actualizat 07 mai 2015

 

 

 

ÎNTREBĂRI DE DUMINICĂ

Puteţi urmări la: http://trinitastv.ro/emisiuni/credinta-si-cultura-azi

"Firescul şi nobleţea familiei tradiţionale",

emisiune realizată de Vasile Bănescu, 

la 29 iunie 2013

 

Intrebarea lunii Februarie 2013

24 feb 2013

Ion: Iti multumesc, inainte de orice, pentru ca mi-ai permis sa-ti adresez o intrebare (una pe luna!). Incep cu luna a doua si nu intimplator prima mea intrebare este legata de cifra 2: “Omul a descoperit pe doi inaintea lui unu”, “Multi filosofi spun ca unu nu este numar ci sorgintea numerelor”, “Pitagora afirma ca 2 este primul numar”, “Perechea si dualitatea este prima idee abstracta numerica ce se formeaza in mintea copiilor si care a aparut intiia data in omenire”, “In limbile vechi nici nu exista unu ca articol nehotarit ci numai ca numeral” etc.

Da, intrebarea este legata de matematici, adica de stiinta cea mai nepopulara dintre toate, poate pentru ca este “o stiinta serioasa, severa, grava, intransigenta, inflexibila la patimile si slabiciunile omenensti. Daca o problema implica mai multe solutii pentru aceleasi date, matematica le da pe toate, fara partinire, favoritism, rudenie, protectii pentru unele solutii in defavoarea altora. Matematicile nu au simpatii, ele lasa pe cine le lasa

Desigur ca in timp, s-au ivit si cauzele nepopularitatii acestei stiinte si accepta, te rog, sa le enumar succinct: a) nepriceperea matematicienilor de a le prezenta atractiv; b) preotii catolici, care sub influenta spuselor Sfintului Augustin: matematicienii sint oameni pierduti si condamnati pentru iad, au interzis matematicile in biserica, de la Constantin cel Mare pina la Frederic cel Mare; c) filosofii (Schopenhauer: acolo unde incepe calculul, inceteaza inteligentza), pina la Kant, care afirma ca nu este fizica acolo unde nu este matematica; d) poetii, literatii in general, care mai ales prin romanele lor ii fac pe matematicieni insensibili la frumuseti ce nu se pot exprima prin formule si ca acestia nu pot pricepe  arta fiindca ea nu a fost  pusa pina acum in ecuatie…; asta pina la Goethe: matematica si fizica sint surorile lui Dumnezeu; e) medicii, care recomandau tinerilor sa se fereasca de matematici, deoarece anumite boli sint mult mai atrase de aceasta specialitate decit de altele…

In sfirsit, dupa acest preambul, inspirat de textul unei Conferinte despre “nepopularitatea matematicilor”, publicata exact acum 100 de ani, in revista NATURA Vol VIII, 1912-1913, de catre Ion Ionescu, inginer si profesor la Scoala Politehnica si membru fondator al Gazetei Matematice (conferinta republicata intr-un recent volum , Povestiri stiintifice), mai am de zis ca in ciuda unei afirmatii a lui Pitagora ca sufletul ajunge la “armonie” cind se ocupa cu matematica pura, nu vad posibila vreo imbunatatire a popularitatii acestei stiinte, atita vreme cit personalitati din stiintele umaniste inca isi prezinta, public, drept laude, nereusitele lor scolare in incercarea de a se apropia (?) de matematici.

Si acum intrebarea, nu tot atit de lunga ca introducerea: cum a decurs intilnirea ta cu cartile de matematica din scoala (se aminteste prin cartile vechi, de prin secolul al XVIII-lea, ca manualele de matematici purtau mentiunea Aceasta carte sfinta), ai avut parte de un dascal potrivit sa atraga spre ea un iubitor impatimit al literaturii, cum si cit ti-a folosit/foloseste matematica in viata? Sper sincer ca raspunsul tau va incuraja multi tineri carora le conferentiezi, sa nu se departeze de o stiinta pentru care zilele acestea s-ar putea aniversa prima predare, in Bucuresti, a cursului de “Aritmetica matematiceasca, alcatuita acum intâiu in limba romaneasca prin Gheorghe Lazar intru folosul scolarilor sai den Sfântul Sava”, Bucuresti, 1821 Februarie 26”

 

Dan C.: Regret, dar nu  cred că vorbele mele vor încuraja pe cineva să se dedice ştiinţelor exacte, matematicii în speţă. Dimpotrivă.

Nu ştiu căror fapte, accidente sau realităţi psihologice li se datorează groaza mea de matematică, fizică şi chimie, fobia mea la exactitate, indiferenţa faţă de ştiinţă, logică, rigoare, obiectivitate, raţionalism, normativitate şi orice alt substantiv ai decupa din sfera calculelor, cifrelor, legităţilor. Poate unde nu am avut un tată care să mă deprindă cu cele pozitive, de la ecuaţii până la traforaj, în vreme ce maică-mea, care mi-a sabotat deliberat toate elanurile sportive, mi-a deschis, în schimb, cu înduioşătoare şi eficientă largheţe, calea către lectură, teatru, muzică, pe scurt : către universul artistic.

În al doilea rând, învăţătoarea din primele clase, la Şcoala 114 de pe Pieptănari, mi-a dat o libertate extraordinară : ca să mă vindece, sau, măcar, să-mi aline suferinţa bâlbâielii, mă punea să le spun basme colegilor, ştiind că am învăţat să citesc încă de pe la patru ani şi că fantazez cu mare plăcere. Brodam propriile fabulaţii pe trunchiul poveştilor canonice. Or, asta s-a făcut sistematic în detrimentul aritmeticii.

Pe urmă, au început conflictele. Într-a cincea, i-am spus profesoarei de chimie că îi detest materia, de-a cerut biata femeie şedinţă cu toţi părinţii, oripilată de sfidare. Ştiu precis că nu auzisem nici de alchimie, nici de metafizică, dar te asigur că uram şi fizica şi chimia. În afară de patima literaturii, am adorat istoria (minunatul domn profesor Ghiţă dintr-a şaptea, care ne fascina cu cruciadele şi istoria catedralelor gotice, înfăţişându-ne un Ev Mediu infinit mai prietenos decât face îndeobşte stângismul european), iar odată intrat la liceu - franceza şi engleza. Dat fiind că nu ştiam în liceu nici să extrag rădăcina pătrată, maică-mea m-a dus să iau meditaţii de la un domn din „Institutul de Petrol şi Gaze”, care-i cam făcea ei curte şi care, ca să n-o supere, o tot minţea în privinţa progreselor mele. În realitate, odată ajuns la meditaţie, omul mă punea să-i povestesc ultima carte citită, aşa că lucrurile mergeau uns... către dezastru.

Totul a mers normal până într-a XII-a. Şi în ciclul doi, dar mai ales în liceu am fost un alintat al profesorilor de „umanism”. Directorul Gheorghe Şovu de la „39” m-a înfipt secretar de redacţie la revista şcolii (Pe-un picior de plai), umpleam gazeta de perete cu poezii, desene, traduceri din textele Beatles-ilor, făceam „poşta redacţiei”, forfoteam de zor la „Cercul tinerilor geografi”, mergeam gratuit în tabere de creaţie literară, eram unul dintre cei mai pasionaţi, harnici şi punctuali corişti ai şcolii, învăţam latină şi botanică deopotrivă de groaza corigenţei, dar şi de dragul profesorilor Aissner, respectiv doamna Pătraşcu, chiuleam de la orele de sport, însă ajunsesem să fiu lăsat de profesoara de română, Ana Ruţă, să predau singur, ore întregi, istoria literaturii române şi diverse metode de analiză textuală.

Eram aşadar în ultima clasă de liceu, mai aveam câteva luni până la examenul de admitere la Filologie, luam, prin urmare, tradiţionalele meditaţii la gramatică şi franceză, când profesorului de matematică Şoimaru i s-a pus pata pe mine. Din cât mă lăudau ceilalţi profesori, dintr-atât o ţinea el cu faptul că Eminescu se pasiona de fizică şi matematici, ca şi de profunda necesitate pe care o reprezintă ştiinţele exacte pentru o minte artistică. Sigur, teoretic şi eu sunt de acord că geometria, fizica şi matematica precum latina şi muzica au darul de a structura desăvârşit exerciţiul gândirii ş.a.m.d. Dar de la atari sfinte principii şi până la nefericita mea situaţie punctuală era un drum absolut nepracticabil şi nerecomandabil.

Domnule, eram cu o săptămână înaintea serbării de sfârşit de an şi de serie, fusesem ales să vorbesc la serbare în numele elevilor, iar mie îmi trebuiau la Şoimaru fix un zece şi un nouă ca să nu rămân corigent. Adică : să nu-mi ratez complet destinul. Nu glumesc deloc. Era de la sine înţeles că-n toamnă nu aş fi luat corigenţa nici ajutat de toţi zeii din panteonul planetar. Or, asta însemna să ratez examenul la facultate şi să fiu luat în armată. Iar după un an jumate de armată, dracu ar mai fi intrat la vreo facultate ! Ei bine, surâzând cu un sadism bolnăvicios, dom’Şoimaru umplea cancelaria cu peroraţii cum că „n-am să-l trec pe Mihăilescu, vedeta asta a voastră care nu ştie, sau refuză să facă, până şi o banală împărţire !”

 

 

 

 

 

 

 

 

                  Dintotdeauna m-a îngrozit ne-fotogenia meclei personale.

M-am ferit de fotografi, fug mereu din calea obiectivului, urăsc pozarea, ba simt că am chiar superstiţia sălbaticului analfabet din junglă, vârf de munte, codru ori deşert, cum că smulgerea chipului este un soi de moarte ritualică.

            Pe scurt, a fi „tras în poză” înseamnă pentru mine a fi tras către moarte. A fi tras pe sfoară, a te umili, a te altera, a-ţi vinde sufletul. A te călca singur în picioare, dacă mi se acceptă formula.

            Pe fondul ăsta, fotografiile pentru primul număr al Dilemei, cele făcute pentru suplimentul Timpul liber al României libere, dar mai cu seamă cele realizate pentru cartea lui Mirel Bran Bucureşti, dezgheţul m-au fermecat prin alchimia graţie căreia pocitania ce sunt devenea acceptabilă privirii.

            În iarna lui 2010, însă, m-am trezit cu dl. Mircea Struţeanu, care m-a lăsat să-i propun un loc, o zi, o oră în care să fiu eu însumi aşa cum doresc să rămân în istoria (vizuală) a literaturii române !
            Nu vă mai spun cât m-am codit, cât l-am amânat, cât m-am alintat.

            Primul şoc a fost benefic : l-am convocat în cimitirul Bellu, convins că-l fac praf. Ei bine, cu calm britanic, mi-a spus că este cât se poate de familiarizat cu locul, având mormântul familiei acolo.

            Din acel moment, totul a decurs smooth. Ne-am plimbat, am conversat suav, m-am lăsat cu plăcere pradă ochiului şi cadrelor d-sale.

            Ăsta sunt !

            Aşa vreau să rămân !

            Chiar dacă voi fi înmormântat la Cernica - în Bellu am copilărit, acolo am spus de mii se ori bogdaproste primind colivă şi m-am plimbat cu fetele de mână, acolo am plâns, am vorbit cu veveriţele, am aţipit pe bănci de piatră, am coborât în cavouri străvechi, am însoţit sicriele prietenilor scriitori, am fantazat, suspinat şi mi-am câştigat seninătatea.

            Deocamdată, rămân(em) aşa.

      

      

             

Despre ruşinea de a fi român

 Pledoarie pentru schimbarea la suflet a României

Dan C. Mihăilescu

(Conferintă tinută la Teatrul National din Bucuresti, la 17 ianuarie 2010, orele 11:00)

„Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări.”

Mircea Eliade, Vremea, 18 septembrie 1933

 Cam din vremea primei mineriade, pe când ne mureau ultimele amăgiri privind trecerea naturală a României de la dictatură la libertate, datează şi noul val al ruşinii românilor de-a fi români.

Cine nu a spus, măcar o dată, de atunci încoace „ca la noi la nimenea” şi „n-a fost să fie”?

Cine nu a evocat dezbinarea naţională, masochismul nostru hohotitor, blestemul fatalismului, ranchiuna (şi invidia) mioritică?

Cine nu a râs amar de fantasma răzbunătoare care închipuie în varii forme „moartea caprei vecinului” şi nu a deplâns maniera seculară prin care ne alungăm valorile, le aplaudăm când farmecă Occidentul, dar le luxăm năpraznic la ora întoarcerii acasă ? „Cui nu-i place aici – să plece şi să ne lase-n sărăcia noastră !” – aşa sună glasul mentalităţii nenorocite.

Cine nu a evocat „anteriul lui Arvinte” – metafora eternei noastre neterminări, netrebnicii, ne-tocmiri şi neorânduieli – faptul că „ne furăm singuri căciula”, „ne dăm cu stângul în dreptul”, „ne-mbătăm cu apă rece”, „dăm cu sâk din Isarlâk”, „am ajuns ţiganii Europei”, „popor de slugi”, „de râsul lumii”, „neamul lui Păcală şi Tândală”, de „ne râd şi curcile”, „ţara lu’Peşte”, „ţara lui Papură Vodă”.... ş.a.m.d.?

Cine nu a invocat, cu furie sau sastiseală, metodic sau gazetăreşte, resemnarea mioritică şi blestemul Meşterului Manole, scepticismul care ne face incapabili de construcţie strategică şi gândire pozitivă, dezabuzaţi, apostaţi, flegmatici, apocaliptici, steril răzbunători faţă de Răsăritul hrăpăreţ şi Apusul cinic-mercantil?

De câte ori nu ne-am visat o infuzie de optimism, nu ne-am blestemat lenea levantină şi duplicitatea balcanică visând la semeţia catedralelor şi precizia armatelor Nordului, sau nu am comparat permisivitatea şi laxismul ortodoxiei jinduind la eficienţa adaptabilităţii protestante şi la severitatea disciplinei catolice?

Cine nu a bovarizat măcar o dată întrebându-se „de ce nu suntem şi noi ca nemţii?” – tehnici, exacţi, punctuali, geometrici, eficienţi la modul maniacal –, sau ca englezii – pragmatici, organizaţi, dibaci în diplomaţie şi subtil cuceritori –, ori nepăsători în magnanimitate ca americanii, digerând calm şi eficient munţi de alogenie antinomică?

Cine nu a deplâns aluviunile slave din ADN-ul moldo-valah, condimentul maghiar din sângele transilvan, veacurile slugărniceşti la turci, cupiditatea fanariotă, xenofilia şi xenofobia care ne-au alterat deopotrivă fiinţa –, tot atâtea pretexte de autoumilire sau, invers, de orgoliu păgubos, menit să ne explice prin ricoşeu, pervers şi contraproductiv, psihozele, puseurile megalomane şi impulsurile suicidare la nivelul reflecţiei de sine?

Cine nu i-a evocat în aceşti ani de cumpănă pe Caragiale şi Cioran, pe Eminescu şi Noica, pe Eliade, Vulcănescu şi Ţuţea, oscilând între „miracolul” românesc şi „ura de sine”, între „neantul valah” şi „fenomenul românesc”, între vanitate şi umilinţă, cu iconodulia faţă de „vitejii traci” şi loialitatea mareşalului Antonescu, la un capăt,  şi cu spectrul relativismului atoatedestrămător din istoriile lui Lucian Boia, la celălalt?

Cine a rezistat să nu înnebunească în faţa miilor de pagini lăsate de trei veacuri încoace de călătorii străini în Ţările Române, care se întreabă invariabil de ce ne plângem că nu avem nimic, de vreme ce avem totul – munte, mare, râuri, deltă, bărăgane cerealiere, aur, argint, flăcăi deştepţi, bărbaţi viteji, femei frumoase, păduri, marmură, albinărit şi tot ce mai vrem fiecare –, de ce la noi fiecare construieşte unde, cum şi cât vrea, fură cât, cum şi când vrea şi face lege din fărădelege?

Cine, în sfârşit, nu a urcat cu furioasă neputinţă şi cu tristeţe umilitoare, ca pe o Golgotha, muntele paginilor necruţătoare scrise de români împotriva viciilor naţionale, de la Dimitrie Cantemir la Horia-Roman Patapievici, trecând prin Eminescu şi Caragiale, prin Drăghicescu şi Rădulescu-Motru, prin Cioran şi Ralea, tot atâtea dovezi de patriotism exasperat, convins pe bună dreptate că biciuirea poate fi mai productivă decât alintul, iar mustrarea părintească mai fertilă ca triumfalismul filial.

Şi totuşi : oare nu a venit vremea să aflăm o cale de mijloc între agonie şi extaz, între megalomanie şi autoanulare, între triumfalismul ceauşist şi disoluţia relativismului postmodern ?

Oare nu am obosit îndeajuns de atâta dispreţ de sine, ca să lăsăm odată la o parte lamentaţia şi imprecaţia, blegeala, cârcoteala, abulia şi resemnarea, în numele lucidităţii coagulante, al purei şi simplei mândrii naţionale, slujind cultul eficienţei, al lucrului bine făcut, acea trainică (etno)psihologie pentru care a face este infinit mai vital decât a fantaza?

Interstiţiu. Oftând cu Eminescu

Intenţia mea este să punem faţă în faţă câteva verdicte încercănate ale românilor despre ei înşişi, să le comparăm cu alte sentenţe echivalent-ghilotinante de la ruşi, nemţi, spanioli, evrei, să acceptăm că nu avem ură de sine la români, ci doar o ruşine paradoxală. Un dispreţ care ar trebui să fie nimicitor, de nu ar fi, dimpotrivă, regenerator. O exasperare de noi înşine, o sumă flagelantă de complexe de inferioritate deghizate – culmea – în delir de grandoare. Care rămân isterizante, dar nu devin cauterizante, ci irepresibil cauţionante pentru netrebnicia care-l oripila pe bietul Noica.

Date fiind greutatea, precizia tăieturii şi importanţa cuvintelor eminesciene, le citez în chip de preambul: De mult aud lăudându-se inteligenţa extraordinară a românului, deşi poate nimic nu-i mai neadevărat decât această laudă. Căci pe ce se bazează o asemenea supoziţie ? Un popor căruia îi este silă de orice muncă ştiinţifică, a cărui prisos de inteligenţă se consumă în lucrarea desigur cea mai uşoară a minţii omeneşti, în suduituri sau în ridicarea la cer a guvernanţilor săi, nu poate fi numit  un popor inteligent (...) Poporul românesc din Principate e fără nici un fel de putere de reacţiune. Toţi nebunii cu care a umplut Dumnezeu lumea fac legi şi instituţii pe spatele lui, pe care el le primeşte cu aceeaşi nepăsare cu care ar primi şi o măsură binefăcătoare. „On s’appuit, Sire, sur ce que résiste” a zis Talleyrand într-o zi lui Napoleon. Şi numai un popor ce rezistă la introducerea aşa-numitelor îmbunătăţiri e un popor vrednic, pe care te poţi rezema. Românul nu rezistă, dar nici nu te bagă-n seamă. Orice canalie, care a deprins trei buchi franţuzeşte la Paris, aspiră de a se face aici în ţară cel puţin ministru (...)

Ce să vă spun! - continuă Eminescu.  Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc harte şi rezbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece, iubesc acest popor care nu serveşte decât de catalice tuturor acelora care se-nalţă la putere – popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de ghiaţă ce i le aşezăm pe umeri.

Pe fruntea-i străinii scriu conspiraţiuni şi alianţe ruso-prusiene – pe seama lui să croiască revoluţiuni grandioase ale Orientului, a căror fală le duc vro trei indivizi – a căror martiriu şi dezonori le duce poporul sărmanul (...)

Cea mai comică noţiune românească e moftul – antiteză neîmpăcată şi în sine atât de ridicolă dintre aparenţa esterioară şi fondul intern (...)

Citez în continuare din Eminescu: Ce folos că ţara e bogată, lanul nostru e plin de grâu de aur şi, de-i stoarce piatra noastră, din ea va ţâşni vin... Căci frunţile stâncelor noastre îl (sic) rod câinii ! – şi pe grumajii nostri apasă jugul de lemn ce lucrează (...) Luptele de partidă în România ca orice luptă pentru esistenţa şi pentru pâinea de toate zilele. Şi acea pâine de toate zilele e condeiul biuroului de cancelarie şi biciul subprefectului, după cari umblă masele atât a unor partide cât şi a celorlalte. Burghezia câtă e se dă după păr – azi cu roşii, mâine cu albii, ea care singură ar putea să fie independentă, poporul plugar se dă după bici, care nu-l lasă să fie independent (...)   Popor de contraste.” [1]

În sfârşit, câteva cuvinte dintr-o scrisoare către Veronica Micle, care ard şi acum obrazul naţiei, chiar dacă miza (cauza) lor va fi fost una de tot domestică la origine, adică o întristare pur sentimentală :”Nu i-ar putrezi oasele cui au dat fiinţă acestor ţări în care cuvântul nu-i cuvânt, amorul nu-i amor şi frumuseţa e inscripţia unui...otel”. [2]

„Da şi Nu”. Tranziţia şi psihologia exodului

După 1990 s-a adunat o zdravănă bibliotecă de românologie, ceea ce nu denotă neapărat o „obsesie identitară” derivată dintr-un „deficit de legitimitate”, cum spun neprietenii, ci pur şi simplu o însumare de eforturi întru înţelegerea „paradoxului românesc”, potrivit formulei lui Sorin Alexandrescu.

Paralel cu valul literaturii memorialistice torenţial recuperate, unde istoria şi destinul nostru geopolitic s-au depliat laolaltă cu istoria diplomaţiei, a mentalităţilor etc. (de la jurnalul lui Carol I, memoriile reginei Maria şi însemnările lui Carol II, la Martha Bibescu, Maria Cantacuzino-Enescu, Marghiloman, Argetoianu, Iorga, Maiorescu, I. G. Duca, Take Ionescu, până la Alice Voinescu, Petre Pandrea, I. D. Sîrbu, Ion Ioanid, trecând prin N. Steinhardt, Cioran, Noica, Eliade, Mihail Sebastian, Jeni, Haig şi Arşavir Acterian, Alexandru Paleologu etc.) au apărut analizele de caz , sintezele socio-istorico-psiho-politice sau economice ale unor cunoscători din varii generaţii, precum Alexandru Duţu, Neagu Djuvara, Z. Ornea, Lucian Boia, Alexandru George, Sorin Antohi, Adrian Marino, Sorin Alexandrescu, Paul Cornea, Dan Horia Mazilu, Daniel Barbu, Teodor Baconsky, Ion Bulei, Alina Mungiu-Pippidi, Stelian Tănase, Andrei Oişteanu, Luca Piţu, Marta Petreu, Vintilă Mihăilescu, Ioan Stanomir, eseistica lui Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mihai Şora, Alexandru Paleologu şi Horia-Roman Patapievici, cărţile lui Mircea Platon, Ruxandra Cesereanu, Mihail Neamţu, Ovidiu Hurduzeu, Radu Pavel Gheo, volumele de istorii orale din constelaţia Irina Nicolau - Smaranda Vultur - Zoltan Rostas - Victoria Dragu-Dimitriu - Ruxandra Cesereanu - Daniel Vighi, seria istoriilor şi albumelor dedicate Bucureştilor, României monarhice şi interbelice (de la Ionnescu-Gion, Ulysse de Marsillac, Frédéric Damé, N. Iorga, C. Bacalbaşa, Gh. Crutzescu, George Potra, Henry Stahl, Victor Bilciurescu, Emanoil Hagi-Mosco, Dimitrie Papazoglu, Paul Morand, G. Costescu, la Ioana Pârvulescu, Adrian Majuru, Narcis Dorin Ion, Nicolae Şt. Noica, Emanuel Bădescu, Florian Capsali ş.a.), s-au reeditat impunătoarea serie realizată de Iuliu A. Zanne, Proverbele românilor şi cinci volume din extrem de utila suită Călători străini despre Ţările Române, la Editura Academiei... – fiecare titlu contribuind la o mai nuanţată înţelegere a „fenomenului românesc”.

Pe de altă parte, odată cu împingerea în prim planul dramaturgiei post ’89 a României-în-tranziţie ca subiect arzător (Mircea Daneliuc, Ion Mircea, Saviana Stănescu, Ştefan Peca, Liviu Ioan Stoiciu, Gianina Cărbunariu, Petre Barbu, Valentin Nicolau, Radu Macrinici, Alina Nelega, Mihaela Michailov ş.a.) ultimii ani au produs exploziv revelaţia noului val cinematografic – Nae Caranfil, Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu, Cristian Nemescu, Radu Muntean ş.a. – toate acestea însemnând un spor substanţial de autocunoaştere prin delimitare sau acceptare, furie sau resemnare, comprehensiune sau exasperare, sarcasm, cinism, lehamite sau, dimpotrivă, determinare întru schimbare.

Nu mai suntem sub domnia lui Faraon. Şi nici în pustie (deşi încă nu au trecut cei patruzeci de ani, ci abia cele două decenii brucaniene....)??

Ce facem (cu noi) acum ?

„Ura de sine” ? Sau, mai degrabă, ruşinea, disperarea de-a fi român !

 De unde furia cvasigenerală faţă de cele câteva ieremiade româneşti care, din iubire delirantă (ca la Cioran) sau disperată (ca la Patapievici) ajung să facă din fantasmă proiect şi din condamnare triumf? 

Poate că în primă instanţă Schimbarea la faţă a României degajă impresia unei uri de sine. În fapt, la o lectură integrală şi bine cumpănită, nici măcar sibianul nostru „Iov sulfuros”, „scepticul de serviciu” al unei lumi agonizante, pentru care filosofia nu-i decât „le passe-temps d’une vipčre élégiaque” şi „fiecare carte – o sinucidere amânată” - nici măcar el nu urăşte, ci e oripilat de moliciunile orientale ale României, vituperând mesianic sau apocaliptic tot ceea ce des-figurează în efigie virtualitatea cuceritoare, teutonă, a românismului.

Şi cum oare să vezi „ură de sine” în extrasele din Politicile lui H.-R. Patapievici (strict circumstanţiate istoric şi, din păcate, profund neînţelese de reaua voinţă cvasigenerală) – şi nu o imensă, aproape disperată participare la vitregiile destinului naţional ? V-aţi înjurat ţara – reia ludic-maliţios Eugen Istodor muntele filipicelor într-un interviu din 2007 cu autorul Omului recent[3]. Ei, am înjurat-o...Când e vorba de noi, noi românii iubim şi detestăm în acelaşi timp. Detestăm din iubire, pentru că suntem exigenţi şi lucizi, şi iubim ceea ce detestăm, pentru că suntem fatalişti, pentru că nu vrem să ne schimbăm şi pentru că nici nu ne-am da pe alţii, deşi pe unii îi admirăm şi am da orice să le semănăm, dar rămânând noi.”  spune Patapievici.

Aparenta „ură” faţă de nimicnicia românească este în fond o enormă iubire înşelată, o uriaşă aşteptare individuală desfrunzită de lehamitea colectivă. Un naţionalism pe dos, care pleacă de la destrămare NU în numele spulberării, ci dimpotrivă, al regenerării şi care, deşi vituperează pe marginea abuliei, laşităţilor şi umilinţei naţionale, deplânge nu atât netrebnicia, cât nenorocul esenţial al unei seminţii aflate parcă într-un exod perpetuu. În „netocmire”, cum ar fi spus I. L. Caragiale...

 Interstiţiu. Oftând cu Caragiale

 „De ce să ne facem spaimă şi inimă rea degeaba ? La noi nu e nici mai multă, nici mai puţină stricăciune decât în alte părţi ale lumii, şi nici nu s-ar putea altfel. Calităţile şi defectele omeneşti sunt pretutindeni aceleaşi, oamenii sunt peste tot oameni. Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale şi morale, religiuni, precum şi toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut, îi pot arăta ca şi cum s-ar deosebi mult cei dintr-un loc cu cei dintr-altul. Ei, însă, în fondul lor, pretutindeni şi totdeauna sunt aceiaşi (...) Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost. Unul e mai aşa, altul mai aminterea, dar, la urma urmelor, toţi sunt la fel. Zi-le oameni şi dă-le pace !

Aşadar, să nu ne mai facem inimă rea şi spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât, neamul acesta nu e un neam stricat. E numai nefăcut încă. Nu e pân-acuma dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă. Încă nu crede în dreptate. Încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda. Încă nu ştie de cine să asculte, fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni... Fript cu lapte, suflă şi-n brânză. N-a ajuns să cumpănească bine ceea ce ar fi în stare să poată cu ceea ce i se pune împotrivă, şi astfel încă nu înţelege că în mâna lui ar sta să-şi îndrepteze soarta şi să dispună apoi pe de-a-ntregul de ea. În fine, nu are încă destulă îndrăzneală să-şi răfuiască socotelile cu «binevoitorii săi epitropi». Dar cu vremea trebuie să vină şi înţelegerea fără de care nu poate fi o naţiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei.”[4]

Pagină esenţială şi definitivă, în opinia mea, aceasta semnata I. L. Caragiale.

 Şi Luca Piţu acceptă

 Că în Schimbarea... lui Cioran nu este Selbsthass ci, dimpotrivă, un naţionalism delirant la puterea a doua, este de acord, în cele din urmă, însuşi Luca Piţu cel care, încă din 1991, a lansat titlul (fecund) provocator Sentimentul românesc al urii de sine.

 Ura de ţara natală face parte din definiţia patriotismului – sau numai din sentimentul acestuia ? Dacă îmi amintesc bine, în Schimbarea la faţă a României şi Cioran striga că iubeşte trecutul mioritic...«cu o ură grea»”- observă Născocor din Cârlibaba în dialogul său cu Cernobîl Hiroşimescu. La care acesta din urmă răspunde : „Transtextualizându-l, aş afirma că iubeşte Valahia cu o ură dură, nesecată. Are, deci, legături cu ea. O iubiurăşte pentru că l-a decepţionat, pentru că i-a înşelat aşteptările, pentru că l-a fentat în varii rânduri (...) Nu e un adevărat apatrid, cum pretinde, nu a învins încă România din el, îi mai degrabă un antipatrid, ţeara nu încetează a-l obseda, iar el, în felul său, îi e fidel şi după divorţ”.

În sfârşit, Născocor pune verdictul :”Naţionalismul acesta nu numai că este ŕ rebours, dar îl dublează o înfricoşătoare megalomanie.”[5]

Propunând echivalentul mioritic „der rumänische Selbsthass” pentru faimoasa formulă a lui Theodor Lessing „der Jüdische Selbsthass”, Luca Piţu face o (lesne de înţeles) concesie strălucirilor ambalajului retoric.

Citez aproape la întâmplare din Schimbarea la faţă a României : „Nu există fiinţă mai înclinată ratării ca românul. Pe lângă multe alte cauze, absenţa unei conştiinţe naţionale puternice a fost hotărâtoare. Psihologic, n-am avut tendinţa spre o solidaritate efectivă, iar istoric, nefiind naţiune, ne-a lipsit cadrul acestei solidarităţi. Nihilismul aproximativ al românului îşi găseşte în ratare implicaţia firească”.

Toată demonstraţia merge exact în sensul invers verdictului, urmărind în fapt anularea carenţei, trezirea, provocarea şi vindecarea fiinţei naţionale, inclusiv prin umilirea ei sistematică. Nu altceva decât biciuirea stimulatorie este scopul întregii acestei cărţi de insuportabil sadomasochism... mesianic.

„Ce înseamnă astăzi România, Bulgaria, Iugoslavia, Grecia ?”, se întreabă Cioran spre finalul cărţii din 1936 : „Oricât aş fi de pesimist cu privire la trecutul şi la prezentul României şi oricât – din dorinţă de obiectivitate – aş încerca s-o depreciez, îmi este imposibil să nu recunosc că ea este singura ţară balcanică al cărei viitor va revela un fenomen original de mare amploare. Ceea ce are România în plus faţă de celelalte ţări care o înconjoară este o conştiinţă nemulţumită, care-şi justifică valabilitatea nu prin adâncime, ci prin permanenţă”.

Nu „ura de sine”, ci „conştiinţa nemulţumită” – iată cheia teribilei imprecaţii cioraniene.

Astfel încât, dacă ne ţinem firea la lectură, în final vom fi de acord că toate textele rele ale românilor despre ei înşişi au ca impuls originar exemplaritatea punitivă. Educativul, terapia morală prin critica socială, nicidecum statuarea unor infirmităţi etnice date ca blestem o dată pentru totdeauna.

„Cam cu un secol înainte, Piotr Ceadaaev (1794-1856) a scris despre Rusia şi ruşi cam tot ceea ce avea să scrie Cioran despre România şi români, dacă nu cumva cu un plus de radicalism disperat”– observa Sorin Antohi în subcapitolul 3, „Expresii ale stigmatului colectiv în alte culturi” din substanţialul său studiu despre „Cioran şi stigmatul românesc. Mecanisme identitare şi definiţii reale ale etnicităţii”, cuprins într-o carte esenţială pentru prezentul context.[6]

Ceadaaev, continuă Antohi, „a fost un admirator al lui Schelling, pe care l-a şi întâlnit, căruia i-a scris, dar citise şi alţi autori germani, între care Kant şi Hegel. Dar probabil că cea mai importantă înrâurire asupra viziunii lui Ceadaaev au avut-o filosofii francezi conservatori : Bonald, Ballanche, de Maîstre (pe care se pare că l-a şi întâlnit), Chateaubriand şi Lammenais. Este o generaţie spirituală de care Cioran nu este străin. Diferenţa principală dintre cei doi pesimişti este, în planul doctrinei, marea înclinaţie a lui Ceadaaev către catolicism (mai exact, către ideile romanticilor francezi şi germani care se raportau la catolicism), tentativa sa de a sintetiza tradiţionalismul preromantic, antiluminist, şi forma de catolicism amintită”.

Ei bine, mergem la text[7] şi citim :”Faptul că suntem de-abia pe punctul de a descoperi adevăruri dintre cele mai banale în alte părţi de lume şi chiar, în anumite privinţe, la popoare mai puţin înaintate decât noi, constituie una dintre cele mai deplorabile particularităţi ale bizarei noastre civilizaţii. Noi (ruşii, n.n.) nu suntem nici ai Occidentului, nici ai Orientului şi nu avem tradiţiile nici ale unuia, nici ale celuilalt (...) Noi trecem prin vremuri într-o manieră atât de neobişnuită, încât, pe măsură ce înaintăm, ne scapă definitiv chiar şi ceea ce s-a întâmplat în ajun. Noi creştem, dar nu ne maturizăm. Avansăm, dar în linie oblică, altfel spus, într-o direcţie ce nu duce la nici un ţel. Suntem ca nişte copii care n-au fost puşi să gândească ei înşişi. Deveniţi maturi, ei nu au nimic care să le fie propriu. Întreaga lor cunoaştere le rămâne la suprafaţa fiinţei, întregul lor suflet este în afara lor. Iată exact cazul nostru.”

În sfârşit :”Noi (ruşii, n.n.) nu am vărsat nici o idee în ansamblul ideilor omeneşti, nu am contribuit cu nimic la progresul spiritului uman, şi tot ce ne-a revenit nouă din acest progres – am desfigurat. Din prima clipă a existenţei noastre sociale, nimic de la noi n-a încolţit pe solul steril al patriei noastre, nici un mare adevăr nu şi-a luat zborul din rândurile noastre, nu ne-am dat osteneala să născocim ceva noi înşine, şi din toate câte le-au imaginat ceilalţi n-am împrumutat decât aparenţele înşelătoare şi luxul inutil.”

Mă întreb : oare ce predomină aici – „ura de sine” (!) sau, mai degrabă, exasperarea neputincioasă a Marginii faţă de Centru şi dorinţa arzătoare a epigonului mimetic de a putea crea original, de a-l vedea pe mujicul luminat în rând cu chibzuinţele occidentalului ? Nu ştim în detalii cum se vor fi desfăşurat polemicile dintre sincronizanţii occidentalişti  şi slavofilia izolaţionistă în climatul anarhic al Rusiei lui Ceadaaev (o idee ne dau Demonii dostoievskieni, de citit în paralel cu Huliganii lui Eliade), dar este limpede că mesajul acestuia mergea – ca şi în cazul lui Soljeniţîn, după 1990 – tot în direcţia afirmării „apusene” a sufletului slav. Aceeaşi ascensiune, dar pe celălalt versant al muntelui.

De altfel, în 1836, cu exact un veac înainte de Schimbarea la faţă a României, în Apologia unui nebun, acelaşi Ceadaaev (adevărat, cuminţit între timp de reacţiile de violentă împotrivire pe care le înregistrase) precizează :”Există diferite feluri de a-ţi iubi ţara (...) Minunat lucru – dragostea de patrie, dar există ceva şi mai bun decât ea : dragostea de adevăr. Dragostea de patrie naşte eroii, dragostea de adevăr făureşte înţelepţii, aceşti binefăcători ai umanităţii. Dragostea de patrie este cea care divide popoarele, care alimentează ura naţională şi uneori îndoliază pământul. Dragostea de adevăr este cea care răspândeşte lumina, care duce la desfătările sufleteşti, care apropie oamenii de dumnezeire. Nu pe calea patriei, ci pe calea adevărului se urcă la ceruri. Este adevărat că noi, ruşii, avem în rândurile noastre prea puţini oameni îndrăgostiţi de adevăr : ne lipsesc exemplele. N-ai, prin urmare, de ce să porţi o prea mare pică unei naţiuni pentru faptul că s-a tulburat în asemenea măsură atunci când infirmităţile i-au fost apostrofate cu oarecare violenţă, dacă respectiva naţiune s-a preocupat dintotdeauna prea puţin de ceea ce este adevărat şi de ceea ce nu e.”

Şi ceva mai departe :”De trei sute de ani, Rusia năzuieşte să se contopească cu Occidentul, de trei sute de ani ea se recunoaşte inferioară Occidentului, îşi ia din Occident toate ideile, toate învăţămintele, toate plăcerile. De un secol încoace, ea face chiar mai mult decât atât.. Cel mai mare dintre regii noştri, gloria noastră, semizeul nostru, cel care a inaugurat pentru noi o eră nouă, s-a dezis acum o sută de ani de vechea Rusie, în faţa întregii lumi (...) Eu n-am învăţat să-mi iubesc ţara cu ochii închişi, cu fruntea plecată, cu gura închisă. Consider că nu poţi fi de folos ţării tale decât dacă o priveşti cu luciditate. Consider că vremea iubirilor oarbe a trecut, că fanatismele, de orice fel ar fi, nu mai au nici o justificare. Îmi iubesc ţara aşa cum m-a învăţat Petru cel Mare s-o iubesc. Recunosc, nu împărtăşesc deloc acel patriotism bigot, acel patriotism leneş care se aranjează să vadă totul în roz, care se amăgeşte cu propriile sale iluzii şi care, din păcate, a contaminat în zilele noastre  multe spirite valoroase. Cred că dacă noi am venit după alţii este pentru a face mai bine decât acei alţii, pentru a nu mai repeta greşelile lor, pentru a nu mai cădea în admiraţia oarbă manifestată de ei.”

Cuvinte la fel de valabile pentru Cioran în 1936, ca şi pentru noi, şaptezeci de ani după aceea (vezi publicistica lui Andrei Pleşu !).

Şi încă, din acelaşi text al lui Ceadaaev din 1836 : „Noi nu avem încă decât instincte patriotice. Suntem încă mult prea departe de patriotismul filtrat prin gândire al vechilor naţiuni maturizate prin activităţile intelectului, luminate de meditaţiile ştiinţei. Ne aflăm încă în stadiul în care ne iubim ţara în maniera popoarelor adolescente, care încă se află în căutarea ideii care le aparţine, a rolului pe care sunt chemate să-l joace pe scena lumii.”

„Ce le lipseşte germanilor”  

 

Asta se întreabă Nietzsche în Amurgul idolilor.[8][8]

Germanii – odinioară numiţi un popor de gânditori – oare astăzi mai gândesc? Germanii sunt acum plictisiţi de spirit, privesc spiritul cu neîncredere, politica le absoarbe tot interesul serios pentru chestiunile cu adevărat spirituale”. Îi domină un „afurisit de instinct al mediocrităţii”, muzica lor a ajuns „constipată, constipantă”, pretutindeni „o grabă indecentă” însoţită de „alcoolismul tineretului studios”, fiindcă avem nevoie de „educatori, nu de profesori gimnaziali”, de elite, nu de mulţimi puhave.

Câtă anevoinţă, poticnire, jilăveală, somnolenţă, câtă bere se găseşte în inteligenţa germană !” exclamă exasperat Nietzsche. Şi continuă :”de nimic nu suferă cultura noastră mai mult decât de supraabundenţa de gură-cască fuduli şi de cioburi-de-umanităţi. Universităţile noastre sunt, fără voie, adevărate sere ale acestui soi de atrofiere a instinctului în ce priveşte spiritul...”

Peste vreo trei decenii, dinspre ţara lui Cervantes şi-a lui Unamuno, ne trezim cu sfânta încruntare a lui Ortega y Gasset în faţa „Spaniei nevertebrate”, o ţară dominată de masele debusolate, decerebrate şi rebele, de o instinctualitate colectivă debordantă şi sufocantă, pentru care individul exemplar e una cu imaginea diavolului.

Printr-o stranie şi tragică pervertire a instinctului specializat în valorizări, scrie Ortega [9], poporul spaniol detestă de secole orice om exemplar, sau, cel puţin, este orb în faţa calităţilor excelente. Când se lasă mişcat de cineva, e vorba, aproape invariabil, de cine ştie ce personaj netrebnic şi inferior, care se pune în slujba instinctelor multitudinare(...) După ce am cercetat îndelung diagnosticele stabilite în legătură cu maladia mortală de care suferă poporul nostru, mi se pare că cel mai apropiat de adevăr poate fi găsit în aristofobie sau ura faţă de cei mai buni.”

Logic, urmează că „într-o ţară unde masa e incapabilă de umilinţă, entuziasm şi adoraţie faţă de ceea ce îi este superior se întrunesc toate probabilităţile pentru ca unicii scriitori influenţi să fie cei mai vulgari, cu alte cuvinte cei mai facil asimilabili. Cu alte cuvinte, cei mai cu desăvârşire imbecili”.[10][10]

 Unicitatea „complexului evreiesc” ?

O formă fascinantă a stigmatului etnic este ura de sine a evreilor, singura teorie a stigmatului colectiv care a parcurs integral drumul de la mit, trecând prin faza pseudoştiinţifică, la statutul de categorie juridică”, scrie Sorin Antohi [11] vorbind de Anna Freud (care „a explicat identificarea cu agresorul prin dorinţa evreilor ca, acceptând păcatele şi tarele atribuite de antisemiţi, să scape de frica – intensă şi, din păcate, justificată – de a nu fi trataţi ca evrei”), Moritz Lazarus (pentru care autocritica era marele merit al evreilor, dovada sănătăţii mentale), formule precum „die jüdische Nervosität”, „psychosis judaica” sau, în retorica freudiană, „complexul evreiesc”. „Explicaţiile, notează Antohi, erau dintre cele mai diferite, de la cele religioase şi mistice (evreii plăteau pentru două milenii de păcate şi crime) la cele „ştiinţifice” : recurenţa incestului la evrei, endogamia şi consanguinitatea, (dimpotrivă) metisajul extrem, rezultat inevitabil al dezrădăcinării, al vieţii preponderent urbane, al tensiunii intelectuale prelungite etc. Freud, Cesare Lombroso (teoretician al degenerării, evreu şi el), Alfred Adler (teoretician al inferiorităţii, şi el evreu) au adus un prestigiu suplimentar mitului, cu atât mai credibil cu cât antisemiţii ne-evrei nu aveau decât să reia teoriile antisemiţilor evrei – şi lista acestora e lungă, de la părinţii sionismului înşişi la personalităţi de talia unor Otto Weininger, Marx, Fritz Mauthner, Karl Kraus.”

Apropo de Weininger, să deschidem faimoasa Sex şi caracter (1903)[12] : „Arienii cei mai autentici, cei mai arieni, cei mai siguri de apartenenţa lor la rasa ariană nu sunt antisemiţi. (Autorul trebuie să facă aici observaţia că el însuşi este de origine iudaică). Oricât de neplăcut se simt atinşi de evidentele trăsături evreieşti, cu siguranţă însă că în general nici nu pot înţelege antisemitismul duşmănos. Şi tot ei sunt aceia pe care apărătorii îi numesc cu plăcere «filosemiţi» şi ale căror aprecieri mirate şi pline de dezavuare la adresa urii faţă de evrei sunt menţionate acolo unde evreimea este denigrată sau atacată. La antisemitul agresiv însuşi se vor putea constata întotdeauna anumite trăsături evreieşti. Chiar în fizionomie se poate evidenţia uneori acest lucru . Nici nu ar putea fi altfel. Aşa cum la celălalt iubim doar ceea ce am vrea bucuroşi să fim noi înşine, tot astfel urâm la el ceea ce nu vrem să fim niciodată noi înşine şi totuşi parţial încă suntem. Astfel se explică faptul că cei mai înverşunaţi antisemiţi se găsesc printre evrei. Ura e un fenomen de proiectare, la fel ca şi dragostea...”

Să extragem din capitolul XIII (Evreimea) al cărţii lui Weininger câteva note critice : „pe cât de puţin există în realitate o demnitate a femeilor, pe atât de imposibil este să-ţi imaginezi un gentleman evreu. Adevăratului evreu îi lipseşte acea distincţie interioară, care este o consecinţă a demnităţii Eului propriu şi a preţuirii Eului străin. Nu există nobilime evreiască (...) Punctul celei mai puternice concordanţe între femininitate şi evreime. Evreul este mereu mai lasciv, mai pasional, chiar dacă, în mod ciudat – poate legat de natura sa, care nu e antimorală – mai puţin potent sexual şi precis mai puţin capabil de o mare pasiune decât bărbatul arian (...) Evreul e comunist înnăscut şi îşi doreşte mereu comunitatea (...) Lipsa totală de modestie a evreului este legată de neînţelegerea sa faţă de ideea de milă (...) Evreul este relativ amoral, niciodată foarte bun, dar niciodată foarte rău. De aici şi faptul că evreimii îi lipseşte atât ideea de înger, cât şi ideea de diavol...” etc.

Ei bine, ce observăm aici ?

Întâi de toate, izbitor este, în toate verdictele, neadevărul radicalismului provenit din generalizare : de ce ar fi, din principiu, feminitatea (şi, în subsidiar, evreitatea) numaidecât lascivă, lipsită de demnitate şi măreţie !? (Ca să nu mai spun că înclinarea către comunism, megalomania, cruzimea şi absenţa angelicului sau demonicului din ethosul colectiv caracterizează de când e lumea o bună parte a umanităţii, indiferent de seminţie, geografie, istorie ş.a.m.d.).

În al doilea rând, nici aici nu se simte, cel puţin din perspectiva mea, vreo „ură de sine”, fie viscerală, fie doctrinară, ci doar o tactică nevrotic-provocatoare de salturi moral-comportamentale. O înverşunare punctuală, cu, probabil, varii cauze circumstanţiale, dar nicidecum vreo pornire devastatoare.

Fără îndoială, însă, istoricul şi bibliografia sintagmei „der jüdische Selbsthass” sunt cu mult prea stufoase, complicate şi delicate pentru amatorismul nostru în materie. Dar cel puţin la nivelul unei simple lecturi din Weininger, neimplicat afectiv la modul pasional, lucrurile sunt departe de a legitima conotaţiile atât de sulfuroase care fac îndeobşte lestul specific faimei negative a opului în discuţie.

Mult mai aproape decât ura mi se pare – pentru a-l continua pe Sorin Antohi – ruşinea, despre care scrie aplicând teoriile lui Erving Goffman, distincţia făcută de E. R. Dodds (în Grecii şi iraţionalul) între culturi ale ruşinii şi culturi ale vinei (shame-cultures şi guilt-cultures), aplicarea formulei cu pricina – de către Virgil Nemoianu -  la cazul  românesc, trecând la Paul E. şi Jean T- Michelson, „care au elaborat un model al României contemporane ca societate disfuncţională”, pentru a conchide că  : „avem de a face cu o tăcere semnificativă, cu un gigantic lapsus naţional, care ne face să privim rarele ieşiri ale câte unui autor patetic în căutare de răspunderi locale sau individuale pentru metehne şi nenorociri publice ca pe tot atâtea trădări sau perversiuni. În aceeaşi ordine de idei, e simptomatică popularitatea persoanelor, instituţiilor şi grupurilor care reconfortează orgoliul individual prin exaltarea orgoliului naţional, păstrând astfel regula societăţilor autoritare şi – în intenţie – totalitare”.[13], [14].

Câteva deschideri

Dacă dorim o evaluare în prezentul acut a unei analize a „psihologiei poporului român” făcute acum şaptezeci de ani, atunci să luăm textul omonim semnat de C. Rădulescu-Motru în primul tom al Enciclopediei României, încercând să ne transpunem alcătuirea sufletească de azi în oglinda propusă atunci de fostul student al lui Wundt.

Ce-am putea spune, aşadar, astăzi despre „individualismul sufletului românesc” şi „înclinaţia spre anarhie”, despre „neperseverenţa la lucrul început”, cultul improvizaţiei şi fascinaţia slujbei la stat (toate venite odată cu veacul 19, cu birocraţia şi inflaţia politicienilor), despre rezistenţa la educaţie („marea majoritate a elevilor noştri nu ajung să practice carierele indicate, ci practică ceea ce improvizaţia le-a dăruit”), indisciplina economică, lipsa spiritului comercial, caracterul de nababi risipitori, nerespectarea legilor ca manifestare directă a individualismului („românul consideră nerespectarea legilor ca un titlu de mărire şi de putere”), sfidarea liberei concurenţe („românul cere beneficii pe baza dovezii că este român”)...ş.a.m.d.?

Concluzia lui Motru din 1937 mi se pare cea mai nimerită încheiere pentru rândurile de faţă:  Suntem noi, românii, înrudiţi sufleteşte cu burghezia occidentală, atunci ceea ce ne rămâne de făcut este să aplicăm principiile ei politice şi economice, în mod sincer, înlăturând, pedepsind chiar cu brutalitate toate apucăturile care ne depărtează : vom fi burghezi sinceri, nu de paradă.

Suntem noi, românii, dimpotrivă, străini sufleteşte de burghezii occidentali, atunci ceea ce ne rămâne de făcut este ca, înainte de a copia legi şi instituţii burgheze, să începem prin a ne studia pe noi înşine, ca să vedem cine suntem şi ce putem.

Ruşine nu este pentru poporul care se ştie deosebit sufleteşte de popoare glorioase şi puternice, dar este ruşine pentru poporul care n-are îndemnul să-şi cunoască firea şi destinul”.[15][15]

 P. S. Mulţumindu-vă pentru atenţie, vă propun ca în ora ce urmează să ne întrebăm dacă naţionalismul mai poate fi o temă, un sentiment de actualitate în postmodernitatea mondializării. Ma refer, desigur, la naţionalism în termenii moderaţiei care desfide puseurile xenofobe şi altericide, deci nediabolizat de Stânga internaţionalistă. Pentru că de buna renaştere a mândriei naţionale depinde însăşi vindecarea noastră de obsesii identitare, fantasme răzbunătoare, porniri antioccidentale, reformarea mentalităţilor retrograde etc. Pe scurt: vă imaginaţi în România ceva comparabil cu stadioanele care-l aclamau frenetic acum câţiva ani pe Bruce Springsteen cântând „Born in USA...” ?!?

Nu avem dreptul să ne lăsăm pradă fatalismului abulic, considerând starea de acum a României (de balenă harponată mortal şi eşuată pe plajă, pe care nici o forţă n-o mai poate reda mării şi nici un electroşoc n-o mai poate mişca întru vindecare) drept o realitate irepresibilă, un fenomen ireversibil. Dar ca să putem face ceva cu noi înşine, este nevoie sa reactualizăm toate aceste străvechi frământări de ordinul masochismului. Să le reexaminăm la rece, să le facem alchimia mentală şi să lepădăm odată din pântece fătul mort cu care ne tot ambiţionăm să înaintăm în istorie. Altminteri nu mai e mult până la septicemie.

 

[1]        Mihai Eminescu, Fragmentarium, ediţie de Magdalena D. Vatamaniuc, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, pp. 137 - 248 

[2]       Mihai Eminescu, Opere, XVI, Editura Academiei, 1989, p. 325. Este una dintre cele mai negre scrisori ale lui Eminescu către Veronica Micle, datând din intervalul ianuarie-iunie 1876 : Mi-ai omorât orice idee mai bună în cap”, credeam în d-ta, nu mai cred”, „ce imputări se pot face unei femei uşoare ?” ş.a.m.d. Tot în primăvara lui 1876 apare şi la Eminescu, precum la I. L. Caragiale, formula România – „ţară rău tocmită”, şi anume într-o scrisoare către Leonida Panoplo (ibidem, p. 326) : „Un om nu poate face nimic într-o ţară rău tocmită şi măcar să tot poruncească, rămâne la vorba ceea : a poruncit cânelui şi cânele pisicei şi pisica şoarecelui, iar şoarecele şi-a atârnat porunca de coadă”.

[3]      „Horia-Roman Patapievici analizează „piaţa” filosofiei româneşti”, în Cotidianul, marţi 6 noiembrie 2007, p. 24.

[4]        „Horia-Roman Patapievici analizează „piaţa” filosofiei româneşti”, în Cotidianul, marţi 6 noiembrie 2007, p. 24.

[5]         Luca Piţu, Sentimentul românesc al urii de sine, Editura Institutului European, 1991, pp. 17-23 (am citat din ediţia a doua, 1997, p. 19, cu unele variaţii stilistice).

             [6]       Sorin Antohi, Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, Editura Litera, 1994, pp. 208-286.

[7]        Piotr Ceadaaev, Scrisori filosofice către o doamnă, trad. Janina Ianoşi, prezentare de Ion Ianoşi, ediţia a doua, Editura Humanitas, 2007.

[8]        Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor sau cum se filosofează cu ciocanul (1889), trad. Alexandru Al. Şahighian, ediţia a doua, Editura Humanitas, 2007, p. 65 ş.u.

            [9]        Ortega y Gasset, Spania nevertebrată. Schiţă de reflecţii istorice, trad. Sorin Mărculescu, Editura Humanitas,  

           1997, p. 94.

[10]     Ibidem, p. 75. Pentru detalii comparatiste, a se vedea, spre exemplu, volumul de „eseuri de mentalitate” T(z)ara mea. Stereotipii şi prejudecăţi, coordonat de Ruxandra Cesereanu în 2006 la Institutul Cultural Român, cu precădere contribuţiile semnate, în ordinea sumarului, de Angelo Mitchievici, Marius Jucan, Traian Ungureanu, Mircea Cărtărescu, Ştefan Borbely, Doru Pop. Dar mai ales eseul  Ruxandrei Cesereanu (Eminescu, Cioran, Patapievici şi România. Eseu despre o ţară simultan iubită şi repudiată”, pp. 240-260) în care autoarea citează verdictul definitiv dat de Cioran (în Mon Pays) acestui „amour-haine” : „o iubire răsturnată, o idolatrie pe dos”, „teoria ţâşnită din rărunchi a unui patriot fără patrie”. Concluzia Ruxandrei Cesereanu ? „Ce trebuie reţinut din studiile de caz de mai sus ? Că românii au un complex al bastardului sau, şi mai rău, un „complex al avortonului”, de aici ratarea lor generalizată”. Pentru viciile noastre din prezentul acut, v. Daniel Barbu, Politica pentru barbari, Editura Nemira, 2005, acelaşi Daniel Barbu care a coordonat Firea românilor, tot la Nemira, în 2000, un volum deopotrivă suculent şi instructiv.

[11].     Sorin Antohi, op. cit., p. 245.

[12]     Otto Weininger, Sex şi caracter, trad. Monica Niculcea şi Şerban Căpăţână, Editura Anastasia, 2002, pp. 507-523. V. şi Jacques Le Rider, Otto Weininger – cazul emblematic de „ură de sine evreiască”, în Esther Benbassa, Jean-Christophe Attias, coord, Ura de sine. Identităţi dificile, trad, Liviu Ornea, EST ed., pp. 55-68.

[13] Sorin Antohi, op. cit., p. 234.

[14]  Intregul studiu final din cartea lui Antohi Civitas imaginalis (şi anume Cioran şi stigmatul românesc. Mecanisme identitare şi definiţii radicale ale etnicităţii) este, repet, fundamental pentru tema noastră. Îmi îngădui aici măcar un citat  in extenso „Întrebarea Comment peut-on etre Roumain ? s-a înfiripat de prin anii 1820, de la primele contacte cu Occidentul la care participă românii cu ambiţia arderii etapelor (...) Articularea întrebării identitare de către Celălaltul occidental, ironic şi dispreţuitor – sau aşteptarea anxioasă a acestei întrebări – vor fi condiţia esenţială a transformării atributului în stigmat metafizic al identităţii naţionale (cu surse în lumea germană) în competiţia cu modelul contractualist (cu surse franceze) – pentru a da câteva exemple : discuţia specificului naţional, protocronismul – părea să pună capăt frământărilor intelighenţiei, oferindu-i alternativa unei iluzorii, dar atrăgătoare, împăcări cu sine. Eu cred că tocmai această victorie aparentă a românităţii metafizice a accentuat înclinaţia spre autocritică şi desconsiderare de sine la unii intelectuali români, pentru simplul motiv că a eternizat o dezbatere a identităţii în termeni abisali, foarte apropiaţi de zona periculoasă a temeiurilor metafizice ale persoanei. Pe de altă parte, persistenţa modelului german al etnicităţii, caracteristic statelor recente şi/sau sentimentul (poate inconştient al) precarităţii  ne dezvăluie dificultatea intelighenţiei şi politicienilor de a se identifica realmente cu statul pe care eventual pretindeau că îl reprezintă sau apără. Altfel spus, consider că, asimilând foarte greu modelul statului ca principiu identitar colectiv, lumea românească a rămas să cunoască torturile interminabile atât de dramatic transcrise de Cioran”.

„Cum poate fi cineva român ?” a fost şi tema lui Horia-Roman Patapievici în cadrul „Conferinţelor Cuvântul”, coreferenţi fiind Livius Ciocârlie şi Matei Călinescu (v. Mircea Martin, coord., Conferinţele „Cuvântul. Identitate românească – identitate europeană”, vol.I, Editura Cuvântul şi Fundaţia Amfiteatru, 2008, pp. 9-27). De altminteri, ambele volume coordonate de Mircea Martin pot fi, în context, consultate cu deplin folos.

[15]     . c.r.-m (Constantin Rădulescu-Motru), Psihologia poporului român, în Enciclopedia României, I, Bucureşti, 1940.

 

*

*        *

Intrebarea de duminică

     Duminică 22 aprilie 2007

 I.C.: Deşi abia te-ai întors dintr-o frumoasă capitală europeană, te ştiu iubitor şi de drumeţii montane. S-au spus multe vorbe frumoase despre MUNTE. Au făcut-o nu doar scriitori sau filosofi (“Munţii, aştern pe cer săruturi…” – Shelley; “Văpaia focului meu o port pe Munte, cenuşa o duc în vale” – Goethe, “Sus pe Toaca Ceahlăului îţi cînta fiinţa de puterea acestui pămînt şi simţi că te adaugi neamului tău” – Sadoveanu; “În leagănul vostru de cedri şi stînci, dorm toate poveştile noastre” – Goga),  dar şi cîţiva alpinişti (“pasiunea pentru munte nu are explicaţii logice”- Ionel Coman, urci muntele “because it is there”, răspuns contestat, mai tîrziu, chiar de cel căruia i-a fost atribuit, celebrul alpinist George Mallory, dispărut în 1924 la cîteva sute de metri de vîrful Everest şi …regăsit după 75 de ani. 

    Unii spun că nu frumuseţea Muntelui, pe vreme bună, fascinează, ci tocmai schimbările brusce ale vremii, ploile şi chiar furtuna… Confirm prin imposibilitatea de a da uitării o drumeţie: după timpul frumos în care am urcat cu greu corturile, aşezate apoi între izvor şi stîna, ne-au trezit, în miez de noapte, trăznete! Grindina şi stropii grei ai ploii torenţiale loveau zgomotos pînza întinsă a cortului. Toate au trecut, aproape ca fulgerul. Dormind adînc, ne-am trezit tîrziu, cînd soarele izbutise să-si vîre raza printr-o fantă. La uşa cortului ne aştepta un castron cu jintiţă, o bucată zdravănă de caş şi o ulcică cu lapte proaspăt muls, cald, de oaie…

    Oare ceea “ce îl cheamă pe om pe înălţimi să fie înrudirea sa cu infinitul?” ((Aegidius Tschudi, pe la 1500!). Merg acolo oamenii “pentru a-şi învinge slăbiciunea din ei, ridicîndu-se pentru o clipă la înăltimea Munţilor” (Reinhold Messner)?

    Ce ne oferă el, Muntele, ce ne cere el? Te rog foarte mult, bucură-ne cu cîteva gînduri despre Munţi, cu întîmplări trăite în “leagănul” lor?

 

Dan C.: Nu stiu - si nici n-as vrea sa stiu - ce-ar zice psihanalistul auzind ca ador teatrul si ma lasa rece filmul, ori ca n-as da o ora de munte fie si pentru zece veri la mare ! (Sigur, un amic rautacios ar ricana numaidecit : daca ai fost burtos de mic, vezi bine ca nu prea-ti da mina sa-tzi etalezi shuncile pe plaja, in vreme ce, cu pantaloni bufantzi, bluza de vint si rucsacul in spinare dai mai bine pe carari de munte...)

    Oricum ar fi, eu m-am copt mental la shcoala drumului de tzara heideggerian, la lumina neomeneasca a Luminishului (Lichtung-ul) ca revelatzie, la frumusetzile tapshanelor sadoveniene iluminate tainic si printre "linistile" lui Blaga. Toata metafizica - isichasmul, salbaticia initziatica - apartzine muntelui, urcushului, inaltzarii. Feminina, materna, marea ramine cu nostalgia, cu dorul si fantazarile bovarizante. Fara indoiala, precum Luna si Soarele, Muntele si Marea sunt perfect complementare, au o simbologie la fel de fascinanta, aceeasi fortza in traditzia alchimica, oculta etc. Intre virful muntelui si adincurile marii, absolutul este acelasi. Numai ca, pe scurt, urcarea muntelui mi s-a parut intotdeauna un drum spre Dumnezeu, iar alunecarea in apele marii - o coborire spre moarte. O "inshurupare in Maelstrom", vorba lui Poe.

    Numai ca, revenind in prozaic -n-am chef sa-mi asum riscul unei filosofari de doua parale, fiindca s-au scris biblioteci si s-au trait... muntzi de initziere imprejurul Urcushului - trebuie sa specific ca nu atit ascensiunea in sine, pe steiuri salbatice, cit ratacirea domoala prin paduri ma fericeste. Si cel mai mult : popasul tacut in luminis, acolo unde nu vorbesc decit frunzishurile, pasaretul si, eventual, isvorul, sau apele involburate. Nicaieri, ca acolo, nu cad mai total in mine insumi, nicaieri fortza centripeta nu te re- incheaga mai esentzial ca acolo. Sa-tzi mai spun ca - mental - imaginea totala in materie mi se pare eminesciana insula a lui Euthanasius... ?

    Stiu ca, daca ne citeste cineva, mai ales vreun june,se va prapadi de ris. Toate lucrurile astea au devenit demult apanajul deriziunii. D-aia tac. Si visez s-o luam tiptil spre munte.

    Ah, inca ceva : cred ca noi doi ne deosebim intr-o chestiune. Poate ma inshel, dar cred ca tu - gindire matematica, deh ! - gindesti in termeni de performantza (fie ea si una fotografica) si preferi stinca, provocarea dura, meteorologica, furtunile, in timp ce eu - aburos, iratzional, sentimentaloid si filologic - nu am deloc nevoie de reliefuri teribile, nietzscheene : o capitza de fin pe o coasta de deal e de ajuns sa-mi dea gustul si aromele divinului. Gresesc ?   

 

P.S. A doua zi:

Eu trag la teatru si nu la film fiindca teatrul este un substitut al familiei vii, al caldurii familiale, de care eu am dus al naibii lipsa in copilarie. Filmul e fals, incremenire, ghiatza, te respinge. Iar marea, ca figura a maternitatzii,a matricei placentare - ai sa rizi - este maica-mea, care m-a coplesit cu grija ei, in vreme ce au am dus tot timpul un dor nebun de tata. Si cum de tata n-am avut parte, am tras la munte, care-i simbolul Zeului, al paternitatzii inalte, viguroase, neinfricate si de neclintit.

 

     Duminică 1 aprilie 2007

 

I.C.: Floriile, deschiderea sarbatorilor pascale pentru crestinii ortodocsi. Se obisnuieste ca in ziua aceasta, sa fie sarbatorit – cu peşte si vin - oricine nu poarta nume de sfint, dar poarta nume de floare. E ziua din an in care, probabil, se daruiesc cele mai multe flori.

    Am citit undeva ca obiceiul de a darui flori n-ar fi atit de legat de romantism cit de …nesiguranta. Unii sustin ca nu se daruiesc flori femeilor de orice virsta… Exista un limbaj al florilor, iar unele din aceeasi specie, pot avea culori diferite si limbajul se complica, intervenind un cod al culorilor. Sint si flori ce nu trebuie oferite!

    Acum, cind in piata gasim capsuni dar si lalele in timpul iernii, e mai usor cu daruirea? Daruim flori si in semn de pretuire, ca sa fim iertati, ca sa dobindim? Cit de importanta mai este daruirea unei flori, daca o sotie spune ca nu-si mai aminteste de cind barbatul ei nu i-a mai adus cadou nici macar o floare ?

 

Dan C.: Dragule, din pacate muntii de flori care s-au revarsat peste femeile din Bucuresti astazi, ca si la 1 si 8 martie, reflecta aceeasi isterie ce caracterizeaza psihologia urbana valaha. S-au uitat demult notiunea de simbol, forta ultraelocventa a simplitatii, gratzia sugestiei. Totul se face in numele materiei coplesitoare, etalate ostentativ, nu neaparat mirlaneste, dar nepriceput, cu neincredere totala in suavitate, diafan, ingenuitate. Cine mai are constiintza ca - daruind un fir de floare - spune TOT ce se cuvine (si doreste a fi) spus ? Nu, noi ne aruncam direct la un buchet de 7, 9, 11 fire, si nici acesta nu e  lasat singur : el e dublat de cadoul propriu-zis - parfum, bluza, pantofi, colier, dupa cum o carte nu constituie un cadou - oricit de scumpa ar fi ea - ci este destinata mereu a insotzi altceva, considerat indeobste a fi darul cel pretzios.

    Astfel incit e semnificativ ca floarea e legata de nesigurantza, cum spui ca ai citit undeva. Inainte vreme, cel putzin in protipendada, simpla lasare a cartzii de vizita la usa cuiva, un buchet de violete trimis, cu un ravashel, prin servitor, sau o azalee expediata direct de la florarie, spuneau aproape totul, intr-o codificare cocheta, despre natura si fortza sentimentelor expeditorului, ca si despre respectul pe care-l inspira destinatarul.

    Nu moralizez, am oroare sa fiu didactic si sa pisalogesc propunindu-ma ca suprem etalon moral. Dovada ? Le-am luat Taniei  si Anei cite 11 lalele de Florii, o groaza de chestiutze frumoase din Tirgul de la Muzeul Taranului, dupa care tot nu mi-a ajuns : i-am tras sotziei si o pereche de pantofi, ca de Pasti, vezi Doamne, totul in aceeasi precipitare isteroida de a face cadouri cit  mai intens materiale. Cum spuneam si ieri in "Gindul", la noi simbolul e moft. Lucrurile devin cu adevarat importante numai la bax, la metru, la kilogram, la vraf, morman, damigeana. Putzinul pretzios sperie sau stirneste neincredere. Multul gretzos face placere si trezeste respectul.

    Oricum, bine c-am avut soare de Florii, asa o sa fie si la Paste.